Emilian Galaicu-Păun

S-a stins din viaţă – şi când zic „s-a stins”, am în faţa ochilor o lumânare arsă până la degetele celui/celei care o ţine –, la 89 de ani neîmpliniţi, doamna Doina CORNEA (n. 30 mai 1929, Braşov – 4 mai 2018, Cluj-Napoca), una dintre cele mai puternice voci ale rezistenţei româneşti din anii comunismului târziu, cea care a difuzat, între 1982 şi 1989, peste 30 de texte protestatare la Radio Europa Liberă; cea care s-a solidarizat cu muncitorii din Braşov, în 1987, răspândind alături de fiul ei 160 de manifeste, fapt pentru care ambii au fost arestaţi şi închişi timp de 5 săptămâni; cea care în 1988 îi cerea papei Ioan Paul II, printr-o scrisoare difuzată la Radio Europa Liberă, scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma din ilegalitate; cea care ieşea în stradă la Cluj pe 21 decembrie 1989, alăturându-se protestatarilor, fiind cooptată imediat după Revoluţie în Consiliul Frontului Salvării Naţionale, din care-şi dă demisia în 23 ianuarie 1990 din până cauza transformării acestuia în FSN; cea care se numără printre fondatorii Forumului Democrat Antitotalitar, din care s-a coagulat mai târziu Convenţia Democrată din România; cea care a fost membră-fondatoare a Grupului pentru Dialog Social, a Alianţei Civice şi a Fundaţiei Memoria.

Întâmplarea – fericită pentru mine (care tot de la o nenorocire a pornit, dar asta rămână în paranteză) – a făcut s-o cunosc, în mai 2002, la Cluj-Napoca, fiind invitat de Fundaţia Memoria să ţin o prelegere („Intelectualul şi puterea”, ceva în genul acesta) la Universitatea Babeş-Bolyai. Schimbând câteva cuvinte cu Domnia Sa, am fost pur şi simplu uluit câtă forţă interioară emana acea doamnă scundă, foarte fragilă şi având o voce ca un firicel de apă, adevărat o apă cristalină. În toţi anii care au urmat, m-am întors din când în când cu gândul la acea singură întâlnire – şi bucuria de a o şti în viaţă mi-a luminat existenţa. Era – până azi dimineaţa, când aflat vestea la RFI – asemenea unei candele abia pâlpâind ce face să simţi că spaţiul locuit e unul îndumnezeit.

Nu ştiu dacă Doina Cornea va avea parte de funeralii naţionale; sper ca preşedintele României Klaus Iohannis să găsească timp pentru a-i aduce un ultim omagiu; m-ar întrista însă nespus să-i văd pe liderii coaliţiei la putere – urmaşii direcţi ai celor care au confiscat Revoluţia Română, în primăvara lui ’90, dând-o pe Mineriade – petrecând-o pe ultimul drum (imaginea lui Ion Iliescu de la funeraliile lui Cornel Coposu şi azi mă întoarce pe dos); constat doar că printr-o ciudată lucrătură a destinului anii vieţii Domniei Sale sunt aceiaşi ca anul Revoluţiei Române, 89 neîmpliniţi vs 89 cu neîmpliniri.

În semn de omagiu, vă propun în cele ce urmează un poem din volumul Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Cluj-Napoca, 1994, mai exact secvenţa a XI-a, acum cu menţiune: In memoriam Doina Cornea:

* * * * * * *

trei-fraţi-încălecaţi-unul-în-cîrcă-la-altul iată că vin în cale

(nu că poteca-i îngustă sau circulaţia-i mult prea

intensă – de unde? – dar au

tustrei doar un rînd unul singur de straie şi-l poartă

odată: cînd ăla de sus îşi îndeasă căciula pe frunte al doilea

îşi încinge sumanul şi-al treilea-şi

trage bine iţarii şi hai!... şi au mers ei au mers

pînă cel cu sumanul să nu-i amorţească picioarele prins-a

a-i tot da pinteni celui de jos: “di căluţule di!” pînă cel

căciulat să nu-şi bîţîie braţele-n dodii grabnic le-nfundă

în urechile celui din mijloc... şi-au mers ei au mers

cel bătut opintindu-i pe cei nebătuţi şi simţind sub călcîie

limba aspră a ţarinii ăla călare

atingînd cu gingaşele-i tălpi – două limbi nu-altceva! – pietricelele

din rărunchii sărmanului om cu un vag sentiment c-ar păşi

pe-o cărare de ţară căciulatu-ntre timp răsucind

mintea celui de sub ca pe-un cub al lui rubik... şi-au mers ei au mers

şi tot merg pînă astăzi de nu s-au oprit undeva: unu-i vînăt de

frig altu-i galben ca ceara cel’lalt arde ca para

vîntu-i bate şi-i zdrenţuie ca pe-un drapel) mijlociul

are-un gol – cît să-ţi bagi prin el capul – în piept

şi să strigi cît te-or ţine bojocii cu gura şi nările două:

“nu vă fie frică “nu plecăm acasă “ole! ole! oleeeee

comunismul pică!” morţii nu ne lasă!” ceauşescu nu mai e!”

trei-fraţi-înfriguraţi-unul-în-cîrcă-la-altul se duc dracului de-a curu-n cap

(nu că poteca-i îngustă sau circulaţia-i peste măsură de

aglomerată – de unde? – dar n-au

nici o zdreanţă pe ei: cel de sus îl încalecă pe mijlociul

mijlociul pe ăla de jos care n-are pe cine să-ncalece şi pe care văzîndu-l

preşedinţi pudibonzi să le-arunce din urmă: golani!... şi s-au dus ei s-au tot

dus în cîrcă pe rînd ciomăgiţi de mineri zădărîţi de mulţime:

“cel-bătut-îi-duce-pe-cei-nebătuţi!” pînă n-au mai avut un’ se duce

pînă iată se-ntorc chiar de unde-au plecat în decembrie – unu-i

vînăt de frig altu-i galben ca ceara cel’lalt arde cu pară

vîntu-i bate şi zdrenţuie ca pe-un drapel) mijlociul

are-un gol – cît să-ţi bagi prin el capul – în piept

şi să strigi cît te-or ţine bojocii:

“......................... “nu plecăm acasă “...........................

........................!” morţii nu ne lasă!” .........................!”

De când mă ţin minte, 1 Mai este înscris cu roşu în calendar, asta indiferent de culoarea dominantă a anului. Oricât de verde s-ar arăta azi Piaţa Marii Adunări Naţionale, tot chinovarul marchează – acum, şi din afişele electorale ale candidatului socialist la primăria capitalei – Ziua Internaţională a Muncii, că ne place sau nu acest lucru. Unde mai pui că odată sărbătorit „Maiul” (= Secera & Ciocanul), după Sfintele Sărbători (Paştele & Paştele Blajinilor), vine la rând 9 Mai, şi mai roşu, şi mai mobilizator. (Nu am stat să contabilizez, dar punând la socoteală toate zilele de odihnă, cred că suntem ţara cu cele mai multe sărbători calendaristice pe cap de locuitor…)

Încă din şcoală nu mi-a plăcut festivismul de paradă a lui 1 Mai – nu că aş fi fost cine ştie ce disident avant la lettre, pur şi simplu sub pretextul sărbătoririi Zilei Internaţionale a Muncii ni se fura chiar ziua de odihnă (amintesc elevilor de astăzi că pe atunci se învăţa şi sâmbăta), şi încă într-un mod pervers, dat fiind că se presupunea participarea de bunăvoie la „marşul roşu”. Ca un făcut, de cele mai multe ori de 1 Mai – suntem pe la sfârşitul anilor ’70 – ploua, iar frigul nu era deloc clement cu băieţeii şi fetiţele (mai ales cu fetiţele, numai volănaşe şi fundiţe!) îmbrăcate festiv, care tremurau ore în şir înainte de a trece în coloane prin faţa monumentului lui Lenin, la tribuna căruia stăteau în picioare „iubiţii conducători” ai RSS Moldoveneşti, cu toţii la costum şi cravată, ca nişte monumente vii. Falsa demonstraţie de solidaritate a oamenilor muncii cu elita, de fapt birocraţia de partid (PCUS), de stat (socialist) şi de sindicate (sovietice) mai avea în ochii noştri, ai elevilor de pe-atunci, şi marele neajuns, acela de a fi… „paşnică” – de 7 Noiembrie, cel puţin vedeam parada militară!

Întâmplarea face că într-unul din acei ani, „Maiul” a picat imediat după Paşti. Eram încă pionieri, detaliu important în economia naraţiunii. Coloana noastră, a învăţătorilor şi elevilor de la Şcoala nr. 1 din Chişinău „Grigore Ivanovici Kotovski” (actualul Liceu „Gheorghe Asachi”), bătea de ceva timp pasul pe loc, aşteptând să se verse pe strada N. V. Gogol (acum Bănulescu-Bodoni) în jos, în marea de oameni din Piaţa Biruinţei (alias Piaţa Marii Adunări Naţionale de azi), când una dintre învăţătoare, cu studii (neterminate) cu frecvenţă redusă la Filologie, tot ea secretara organizaţiei pioniereşti a şcolii, le-a prins pe nişte fetiţe că mâncau – horribile dictu! – ouă… roşii. Repet: pur şi simplu mâncau, fără să ciocnească (de neimaginat – în acele condiţii – un „Hristos a înviat!” în public). În aceeaşi clipa tovarăşa învăţătoare s-a repezit ca o pajură la bietele copile şi le-a scos, de cravatele pioniereşti, din coloană – ai zice, gata să le dea pe mâna NKVD-ului. Apoi le-a pus să strângă „mizeria” (cojile a două ouă, căzute pe jos – şi ele roşii, asemenea baloanelor sparte), şi le-a expediat acasă după părinţi. Iar ca să le fie de învăţătură şi celorlalţi elevi, au fost „date la gazăt” (vorba vine). Peste câteva zile, gazeta de perete a şcolii le înfăţişa pe cele două „Scufiţe Roşii” ieşind fiecare dintr-o jumătate de coajă de ou roşu – păpuşi ruseşti, nu alta –, cu cravatele pioniereşti legate invers la gât, pe post de baveţele. Iar legenda spunea: „– Pionieri, în numele cauzei lui Lenin şi a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, fiţi gata!/ – Adevărat că gata!”

Vă rog să mă credeţi, nu sufăr de „complexul Benjamin Button” (alias, leucodistrofie) – şi nici nu-mi retrăiesc copilăria asemenea fraţilor Matthew şi Michael Clark. Pur şi simplu v-am spus o poveste adevărată, dacă nu cu cocoşul roşu, atunci cu ouă roşii, mai exact a culorii roşii, aşa cum o percep azi, în preajma lui 1 mai 2018 – culoare sărbătorită cu fast (în vremuri de tristă, pentru mulţi, pomină) pe cravate pioniereşti şi drapele sovietice, dar ostracizată pe ouăle pascale. „Hristos a înviat!”