Emilian Galaicu-Păun

Nu, în nici un caz nu e o parafrazare a titlului lui Haruki Murakami Kafka pe malul mării, chiar dacă o situaţie kafkiană – Bota Bene: termenul „kafkian” s-a lansat iniţial în engleză, iar după ce face înconjurul lumii, va ajunge şi în germană, altminteri foarte conservativă cât priveşte împrumuturile, limbă în care şi-a scris opera (probabil) cel mai cunoscut praghez – tocmai avea loc la Singapore, unde doi preşedinţi excentrici, ambii deţinători ai armei nucleare, s-au tot bătut prieteneşte pe spate, în faţa camerelor de luat vederi, după ce că în ultimul an s-au gratulat cu tot felul de termeni care mai de care mai jignitori. În aceeaşi zi de 12 iunie, la Chişinău, oraş de pe malul Bâcului, debuta simpozionul „Franz Kafka şi contemporanii săi – timpul său şi al nostru (135 de ani de la naşterea scriitorului – personalitate remarcabilă a prozei moderne, cu influenţă semnificativă asupra literaturii universale a secolului XX)”, organizat de Biblioteca Naţională.

Dezbaterile ştiinţifice au fost precedate de vernisarea unei expoziţii de carte, din fondurile bibliotecii, prezentând varii ediţii ale operei kafkiene, în contextul epocii sale. Nu înainte însă de a prefaţa vernisarea cu un recital la nai, susţinut de Avram Baltaga, de la compoziţii de Mozart la melodii populare evreieşti. Sunt un vechi cititor al Bibliotecii Naţionale (încă de pe timpul când aceasta se numea „N.K. Krupskaia”!), dar este pentru prima oară când am văzut bibliotecarele dansând în holul bibliotecii – de bună seamă, poate că Franz Kafka nu-i chiar atât de sinistru pe cât pare… Rând pe rând, ambasadorul Cehiei, ambasadoarea Austriei şi consiliera ambasadei Germaniei au vorbit despre un Kafka mitteleuropean, dar şi marginal (o dublă marginalitate, de facto – ca scriitor de limbă germană la Praga; ca iudeu nepracticant în sânul comunităţii evreieşti pragheze, care abia dacă număra 6% din populaţia oraşului); la rându-mi, am ţinut să amintesc că dintre cei trei mari scriitori care au influenţat decisiv literatura secolului XX – francezul Marcel Proust, irlandezul James Joyce şi austriacul Franz Kafka – primii doi au rămas circumscrişi unui public select, foarte livresc, abia Kafka ajunge o figură iconică (probabil, cea mai populară după cea a lui Che Guevara), făcând parte ŞI din cultura pop. Plus que ça, dacă – în cazul operelor de geniu – se zice că nu se poate scrie nepedepsit o carte, în ce-l priveşte pe Kafka se poate afirma cu tărie că nu se poate citi nepedepsit scrierile sale, căci oricine a parcurs Colonia penitenciară, Metamorfoza, Procesul sau Castelul, n-a mai fost acelaşi la capătul lecturii. (Poate tocmai d’aia Kafka lăsa cu limbă de moarte să-i fie arse scrierile rămase în manuscris, noroc că lui Max Brod, executorul său testamentar, nu i s-a ridicat mâna s-o facă!...)

Cele trei comunicări – „Franz Kafka: operele sale centrale, contemporanii săi şi contextul său istorico-social”, prezentată de dr. Manfred Muller, preşedintele Societăţii Austriece Franz Kafka; cea a dnei Olga Sivac, de la Biblioteca „I. Mangher”, «Еврейский код мироощущения Ф. Кафки, эхом отозвавшийся в творчестве еврейских писателей Восточной Галиции»; şi cea a lui Ivan Pilchin, lector la Universitatea de Stat din Chişinău, „Receptarea operelor literare ale lui Franz Kafka în Republica Moldova” – au întregit un tablou şi aşa extrem de complex, şi totodată au dat prilejul pentru numeroase întrebări, simpozionul ştiinţific transformându-se într-o fructuoasă dezbatere de idei depăşind de departe cadrul strict academic.

…Abia dacă se anunţase o pauză de cafea, când în sala mare a Bibliotecii Naţionale au intrat, încolonaţi, soldaţii Armatei Naţionale – nu, nu-i o glumă! –, aduşi să vizioneze filmul regizoarei austriece Maria Schrader, „Stefan Zweig. Farewell to Europe” (2016), cireaşa de pe tort a manifestaţiilor. Ce vremuri – pe timpul URSS, unităţi ale forţelor militare erau trimise, pe timp de pace, la reparat drumuri, la munci agricole ş.a.m.d., acum iată-le pe post de spectatori. Şi tot pe timpul URSS se spunea, în anii declinului, parafrazând celebrul cântec optimist din anii ’30: «Мы рождены чтоб Кафку сделать былью» (în cântec se zicea, evident, de «сказку»). QED!

Încă din adolescenţă/tinereţe, cunosc mai mulţi scriitori sovietici (atenţie! nu vorbesc de „propagandişti”, ci de creatori în toată puterea cuvântului) care au început prin a scrie în limba maternă, pentru a trece ulterior la rusă. Lucru perfect explicabil, dacă ne gândim că în ex-URSS republicile unionale erau adevărate satrapii, unde nu mişca nimeni şi nimic fătă voia Şefului cel Mare, pus de Kremlin, şi care de cele mai multe ori nici nu cunoştea limba băştinaşilor, pe când la Moscova „cadrele naţionale” îşi găseau nu doar refugiul, ci şi o înaltă protecţie. Suficient să-i pomenim pe moldoveanul Ion Druţă, pe abhazul Fazil Iskander, pe kirghizul Cinghiz Aitmatov, pe kazahul Oljas Suleimenov – lista poate continua pe pagini întregi –, scriitori care nu doar că s-au exilat la un moment dat în capitala URSS, ci şi-au scris, de la un punct încolo, cărţile în limba lui Puşkin, fără să devină mai puţini moldoveni, abhazi, kirghizi, kazahi etc., ca să înţelegem acel double Je al creatorului. (Mai puţin explicabilă pentru mine, îngroşarea rândurilor de scriitori de limbă rusă, după 1991, pe contul unor autori care debutaseră româneşte – sau, fie: moldoveneşte –, şi chiar apucaseră să se afirme, ca apoi să treacă cu arme şi bagaje la «великий, могучий»…)

Oricât mi-aş încorda memoria, nu cunosc nici un autor basarabean care să fi început prin a scrie ruseşte, pentru a trece definitiv la română – cazul lui Boris Marian, venerabilul prozator poet & de limbă rusă care publică, la senectute, şi o plachetă de versuri în limba ţării (oricare i-ar fi numele în Constituţia Republicii Moldova), este oarecum singular, şi nu cred să fi făcut emuli. (În paranteză, mă întreb dacă excelentul vorbitor de română, traducătorul Ivan Pilchin, n-ar putea deveni un autor perfect bilingv, sau o fi fiind deja şi eu nu ştiu încă…)

Rândurile de mai sus sunt prilejuite de câteva reportaje TV în care se vorbea despre proba la română pentru minorităţile noastre naţionale în cadrul examenelor de bacalaureat. Orice post TV aş fi privit, absoluta majoritate a liceenilor intervievaţi răspundea – în rusă, se-nţelege! – că nu vorbesc româna/ moldoveneasca, cel mult o înţeleg. Nu am nici o îndoială că vor lua cu toţii cel puţin o notă de trecere, şi cu asta raportul de forţă dintre limba de stat şi limba de comunicare interetnică îi dezavantajează de românofoni, oricât ar protesta unii şi alţii că, vezi, Doamne! li se interzice să-şi vorbească «великий, могучий». Ei bine, astăzi, 6 iunie, e chiar Ziua Limbii Ruse – sunt primul a-i recunoaşte măreţia şi rolul civilizator în anii mei de ucenicie, dar nu-i mai puţin adevărat că aş fi preferat să mă instruiesc în română, cu toate bibliotecile publice & librăriile din Chişinău (şi nu de la Odessa, Moscova, Leningrad şi pe unde ne mai ducem după cărţi româneşti în perioada de studenţie) la îndemână. În semn de omagiu, voi reciti în original pagini din autorii mei favoriţi: Osip Mandelştam, Boris Pasternak, Anna Ahmatova ş.a. Câţi dintre etnicii ruşi & ucraineni & găgăuzi & bulgari din Basarabia vor reciti, în original, pagini din Mihai Eminescu?!

Şi dacă tot am pomenit mai sus numele poetului nostru naţional, amintesc o dată în plus că cea mai însemnată realizare a Domniei Sale este chiar limba pe care o vorbim/în care scriem, limbă despre care un alt scriitor bilingv, de data asta româno-francez – Ilarie Voronca (la naştere, Eduard Marcus; 1903, Brăila – 1946, Paris) –, spunea următoarele:

„Din toate limbile europene, limba românească ne pare cea mai adânc înzestrată cu un material sensibil sufletului actual. Esenţialmente poetică. Zămislită dintr-o încrucişare extraordinară, clarul şi rotunjimea cuvântului latin, alături de umbra şi gârla unghiulară, pietroasă, a cuvântului slav. O rezonanţă multiplă. O imagine ca o glandă în perpetuă secreţie. O construcţie senzuală a predicatului, substantivul păstrând o mlădioşenie de horă duminicală, verbul muşcând dârz ca un paltin în pulpa vântului, adjectivul şuierând trestie sub înjunghierea lopeţii. O prospeţime de şipot, în pas toate oglinzile întretăindu-se, şi apoi atâtea tuneluri neexplorate, cuvinte noi cu şfichiuire de nuia. Ce imbecil a spus că literatura şi limba românească nu trebuie înglobată încă în arta contimporaneităţii? Dar cum de nu pricepeţi, arta nouă cuprinde toată vigoarea, surpriza, trânta dreaptă a acestei limbi”.