Emilian Galaicu-Păun

Încă din adolescenţă/tinereţe, cunosc mai mulţi scriitori sovietici (atenţie! nu vorbesc de „propagandişti”, ci de creatori în toată puterea cuvântului) care au început prin a scrie în limba maternă, pentru a trece ulterior la rusă. Lucru perfect explicabil, dacă ne gândim că în ex-URSS republicile unionale erau adevărate satrapii, unde nu mişca nimeni şi nimic fătă voia Şefului cel Mare, pus de Kremlin, şi care de cele mai multe ori nici nu cunoştea limba băştinaşilor, pe când la Moscova „cadrele naţionale” îşi găseau nu doar refugiul, ci şi o înaltă protecţie. Suficient să-i pomenim pe moldoveanul Ion Druţă, pe abhazul Fazil Iskander, pe kirghizul Cinghiz Aitmatov, pe kazahul Oljas Suleimenov – lista poate continua pe pagini întregi –, scriitori care nu doar că s-au exilat la un moment dat în capitala URSS, ci şi-au scris, de la un punct încolo, cărţile în limba lui Puşkin, fără să devină mai puţini moldoveni, abhazi, kirghizi, kazahi etc., ca să înţelegem acel double Je al creatorului. (Mai puţin explicabilă pentru mine, îngroşarea rândurilor de scriitori de limbă rusă, după 1991, pe contul unor autori care debutaseră româneşte – sau, fie: moldoveneşte –, şi chiar apucaseră să se afirme, ca apoi să treacă cu arme şi bagaje la «великий, могучий»…)

Oricât mi-aş încorda memoria, nu cunosc nici un autor basarabean care să fi început prin a scrie ruseşte, pentru a trece definitiv la română – cazul lui Boris Marian, venerabilul prozator poet & de limbă rusă care publică, la senectute, şi o plachetă de versuri în limba ţării (oricare i-ar fi numele în Constituţia Republicii Moldova), este oarecum singular, şi nu cred să fi făcut emuli. (În paranteză, mă întreb dacă excelentul vorbitor de română, traducătorul Ivan Pilchin, n-ar putea deveni un autor perfect bilingv, sau o fi fiind deja şi eu nu ştiu încă…)

Rândurile de mai sus sunt prilejuite de câteva reportaje TV în care se vorbea despre proba la română pentru minorităţile noastre naţionale în cadrul examenelor de bacalaureat. Orice post TV aş fi privit, absoluta majoritate a liceenilor intervievaţi răspundea – în rusă, se-nţelege! – că nu vorbesc româna/ moldoveneasca, cel mult o înţeleg. Nu am nici o îndoială că vor lua cu toţii cel puţin o notă de trecere, şi cu asta raportul de forţă dintre limba de stat şi limba de comunicare interetnică îi dezavantajează de românofoni, oricât ar protesta unii şi alţii că, vezi, Doamne! li se interzice să-şi vorbească «великий, могучий». Ei bine, astăzi, 6 iunie, e chiar Ziua Limbii Ruse – sunt primul a-i recunoaşte măreţia şi rolul civilizator în anii mei de ucenicie, dar nu-i mai puţin adevărat că aş fi preferat să mă instruiesc în română, cu toate bibliotecile publice & librăriile din Chişinău (şi nu de la Odessa, Moscova, Leningrad şi pe unde ne mai ducem după cărţi româneşti în perioada de studenţie) la îndemână. În semn de omagiu, voi reciti în original pagini din autorii mei favoriţi: Osip Mandelştam, Boris Pasternak, Anna Ahmatova ş.a. Câţi dintre etnicii ruşi & ucraineni & găgăuzi & bulgari din Basarabia vor reciti, în original, pagini din Mihai Eminescu?!

Şi dacă tot am pomenit mai sus numele poetului nostru naţional, amintesc o dată în plus că cea mai însemnată realizare a Domniei Sale este chiar limba pe care o vorbim/în care scriem, limbă despre care un alt scriitor bilingv, de data asta româno-francez – Ilarie Voronca (la naştere, Eduard Marcus; 1903, Brăila – 1946, Paris) –, spunea următoarele:

„Din toate limbile europene, limba românească ne pare cea mai adânc înzestrată cu un material sensibil sufletului actual. Esenţialmente poetică. Zămislită dintr-o încrucişare extraordinară, clarul şi rotunjimea cuvântului latin, alături de umbra şi gârla unghiulară, pietroasă, a cuvântului slav. O rezonanţă multiplă. O imagine ca o glandă în perpetuă secreţie. O construcţie senzuală a predicatului, substantivul păstrând o mlădioşenie de horă duminicală, verbul muşcând dârz ca un paltin în pulpa vântului, adjectivul şuierând trestie sub înjunghierea lopeţii. O prospeţime de şipot, în pas toate oglinzile întretăindu-se, şi apoi atâtea tuneluri neexplorate, cuvinte noi cu şfichiuire de nuia. Ce imbecil a spus că literatura şi limba românească nu trebuie înglobată încă în arta contimporaneităţii? Dar cum de nu pricepeţi, arta nouă cuprinde toată vigoarea, surpriza, trânta dreaptă a acestei limbi”.

Apărut în 1968, într-un tiraj de 15.000 de exemplare, volumul Numele tău de Grigore Vieru poate fi considerat Cartea manifest a generaţiei ’60 – generaţie care readucea lirismul & firescul în literatura română din Basarabia, după un deceniu mortificator al proletcultismului –, dar şi prima antologie de autor a poetului ce se impunea în cadrul literelor române fără frontiere (printre numele citate în volum se numără: Lucian Blaga, Constantin Brâncuşi, Tudor Arghezi, Nicolae Labiş, Marin Sorescu ş.a., dedicaţii dispărute în ediţiile ulterioare, după ce că alte câteva cărţi ale generaţiei ’60 au fost date la cuţit, în deceniu ce a urmat).

Având un cuvânt-înainte de Ion Druţă, la ora aceea deja clasicizat (Creaţia poetului), volumul constituie o replică – la scară umană – a Trinităţii, fiind alcătuit la rându-i din trei cicluri: Cântece pentru mama, Cântece pentru pământ, Cântece de iubire, prefaţat fiecare de câte un moto din două versuri populare, ceea ce contrasta izbitor cu „spiritul epocii”, marcat de citate din clasicii marxism-leninismului, unul eminamente internaţionalist. Sinteză majoră a liricii populare şi a tradiţiei eminesciene („Izvor însemnând pentru mine: folclor, Eminescu”, vezi interviul acordat în 1979 Ninei Josu), fără a uita şi de dimensiunea blagiană, cartea face ca „graniţa de pe Nistru” impusă de „poeţii primelor cincinale din RASS Moldovenească” ca linie de orizont să se mute pe Prut, frontieră peste care se vor uita de-acum încolo, cu luare-aminte, poeţii basarabeni. Or, după „generaţia războiului” (alias, generaţia pierdută: George Meniuc, Nicolai Costenco, Liviu Deleanu, Andrei Lupan ş.a.), Grigore Vieru este primul scriitor care întoarce, prin Numele tău, poezia scrisă între Nistru şi Prut cu faţa spre literatura română. De la înălţimea ei se poate întrezări anul 1989, cu acel 31 august ce readucea alfabetul latin & limba de stat în Republica Moldova care abia urmă să apară (în august 1991).

„Mai mic decât o palmă, încât putea încăpea în buzunarul cămăşii, volumul de versuri Numele tău apărut în 1968 la Editura Cartea Moldovenească rămâne a fi şi astăzi cea mai reprezentativă carte a lui Grigore Vieru, chiar dacă cele care au urmat au fost mai unitare, mai elaborate, mai metafizice şi mai subţiri. Numele tău, însă, cuprinde o imagine completă şi complexă a poeziei lui Grigore Vieru, cu toate defectele şi calităţile sale”, afirmă scriitorul Dumitru Crudu, pledând pentru o reeditare a volumului, deoarece „aceste poeme (…) au ceva din nebunia neomodernistă care cam ocolise în acea epocă literatura sovietică moldovenească”.

Ştiut lucru – o rândunică nu face primăvara; dar când în răstimp de un an şi ceva apar o serie de cărţi de poezie, una şi una – Îndărătnicia pietrei, de Anatol Codru (1967), Scrieri alese, de Alexandru Robot (1968), Galerie cu autoportret, de Paul Mihnea (1968), Numele tău, de Grigore Vieru (1968), Sunt verb, de Liviu Damian (1968), Antene, de Nicolae Esinencu (1968), Vremea lerului, de George Meniuc (1969), Aripi pentru Manole (titlu cenzurat, a se citi corect: Aripi pentru cădere, 1969) ş.a. – chiar că se poate vorbi de o primenire – iar în cazul nostru, de o „Primăvară pragheză” – a literelor române din Basarabia.