Emilian Galaicu-Păun

Invalidarea alegerilor municipale din 3 iunie curent, în urma cărora Andrei Năstase a fost ales – şi, nota bene: felicitat de către contracandidatul său socialist Ion Ceban, ce şi-a recunoscut astfel înfrângerea – primar al municipiului Chişinău, este ultima bombă (cu ceas!) detonată de actuala putere (alias, binomul socialist-democrat). O mână de magistraţi – nu este nici un secret pentru nimeni pe mâna cui a încăput justiţia noastră! – dă de pământ cu voinţa exprimată legal a peste 200.000 de cetăţeni pe motiv că, în preziua scrutinului, candidatul forţelor anti-oligarhice ar fi chemat lumea să iasă la vot. O crimă de lezmajestate, îndemnul de a-ţi exersa drepturile civile! – asta după ce mai multe posturi TV au tot încercat să descurajeze lumea să voteze, după scoaterea din cursă în turul întâi a Silviei Radu, aşa-zisa candidată independentă.

Privită retrospectiv campania electorală, se observă cu ochiul liber că ceva nu a mers bine de la bun început pentru actuala putere – maşina propagandistică a lucrat la turaţii maxime, atât că realitatea de pe teren, şi tot mai mult şi din capul oamenilor, a contrazis-o pas cu pas. „Satele potiomkiniene” – iar în cazul de faţă, imaginile în foto shop înfăţişând-o pe primăriţa interimară pe toate fronturile, pe post de salvatoare a capitalei! – n-au mai păcălit pe nimeni, iar orăşenii au întors decisiv pagina scrisă dinainte. Scenariul nr. 1 – unele sondaje dând-o câştigătoare chiar din primul tur pe Silvia Radu – a trebuit rescris de urgenţă, în condiţiile în care candidatul socialist părea favorit, iar candidatul proeuropean avea de remontat o diferenţă de circa 10%. „Trucul” cu susţinerea din partea PD, încercat în campania prezidenţială (şi demontat piesă cu piesă, după ce s-au făcut publice instrucţiunile secrete ale lui Constantin Botnari, alias Borsetka, care chema la sabotarea candidaturii dnei Maia Sandu), i-ar fi ridiculizat o dată în plus pe democraţi, şi aşa în pierdere de credibilitate. În plus, avocatul Andrei Năstase a fost ţinta privilegiată a mass-mediei controlată de PD, aşa-zisele „investigaţii jurnalisticei” mergând până la înregistrarea neautorizată a convorbirilor telefonice dintre fiu şi mamă. În aceste condiţii, nu-i de mirare că la tradiţionala conferinţă de marţi a PD-ului, în ziua de 5 iunie n-a ieşit preşedintele partidului, ci unul dintre locotenenţii acestuia, pentru a-i felicita, cu jumătate de gură, pe chişinăueni pentru menţinerea vectorului proeuropean al capitalei.

Revenind la decizia Curţii de Justiţie de marţi, 19 iunie, prin care scrutinul din 3 iunie este invalidat, ceea ce înseamnă că interimatul actualului primar (neales!) se prelungeşte sine die până la alegerile ordinare din 2019, constat cu îngrijorare că tocmai s-a deschis cutia Pandorei a impunităţii absolute – în cei 27 de ani de statalitate, nici o putere nu a mers până la a anula însuşi temeiul democraţiei, alegerile libere şi independente. Că s-au fraudat alegeri, se ştie; că s-au re-compus alianţe şi coaliţii după alegeri, iarăşi nu e un secret; că o discretă fracţiune parlamentară şi-a îngroşat rândurile, pe seama celorlalte, până a deveni majoritară, am văzut-o şi pe asta, dar să declare NULE peste 200.000 de voturi legal exprimate, doar fiindcă nu s-au potrivit socotelile de acasă cu cele de la târg, iată o premieră pe cât de insolită, pe atât de periculoasă. În cinismul ei, rimează cu celebra vorbă a lui Stalin: „Nu contează câţi şi cum votează, contează cine numără voturile”; doar că lucrurile au mers mai departe – şi după ce oamenii puşi să numere voturile şi-au dat verdictul, e cu putinţă o răsturnare a situaţiei. „Şi ce se mai poate, când totul se poate?!”, vorba poetului.

În mitologia populară se vorbeşte despre „cele trei ceasuri rele” ale zilei de marţi, zisă şi Marţolea. Să fie oare o simplă întâmplare faptul că liderul PD îşi ţine conferinţele de presă în fiecare marţi, dând indicaţii şi formulând direcţii strategice de dezvoltare a ţării ca şi cum RM ar face parte in corporis din PD? Ei bine, omul de marţi – alias, Marţolea – a ieşit în faţă şi de data aceasta marţi, 19 iunie, cu doar câteva ore înainte de şedinţa Curţii de Justiţie (a cărei sentinţă, bănuiesc, o ştia dinainte), pentru a-i cere Guvernului să meargă în teritoriu, altfel spus să înceapă de pe acum campania electorală în vederea scrutinului parlamentar din toamnă. Între timp, RM îşi confirmă o dată în plus – după cele două interimate prezidenţiale – statutul de ţară interimară. Rimează, nu?!

Nu, în nici un caz nu e o parafrazare a titlului lui Haruki Murakami Kafka pe malul mării, chiar dacă o situaţie kafkiană – Bota Bene: termenul „kafkian” s-a lansat iniţial în engleză, iar după ce face înconjurul lumii, va ajunge şi în germană, altminteri foarte conservativă cât priveşte împrumuturile, limbă în care şi-a scris opera (probabil) cel mai cunoscut praghez – tocmai avea loc la Singapore, unde doi preşedinţi excentrici, ambii deţinători ai armei nucleare, s-au tot bătut prieteneşte pe spate, în faţa camerelor de luat vederi, după ce că în ultimul an s-au gratulat cu tot felul de termeni care mai de care mai jignitori. În aceeaşi zi de 12 iunie, la Chişinău, oraş de pe malul Bâcului, debuta simpozionul „Franz Kafka şi contemporanii săi – timpul său şi al nostru (135 de ani de la naşterea scriitorului – personalitate remarcabilă a prozei moderne, cu influenţă semnificativă asupra literaturii universale a secolului XX)”, organizat de Biblioteca Naţională.

Dezbaterile ştiinţifice au fost precedate de vernisarea unei expoziţii de carte, din fondurile bibliotecii, prezentând varii ediţii ale operei kafkiene, în contextul epocii sale. Nu înainte însă de a prefaţa vernisarea cu un recital la nai, susţinut de Avram Baltaga, de la compoziţii de Mozart la melodii populare evreieşti. Sunt un vechi cititor al Bibliotecii Naţionale (încă de pe timpul când aceasta se numea „N.K. Krupskaia”!), dar este pentru prima oară când am văzut bibliotecarele dansând în holul bibliotecii – de bună seamă, poate că Franz Kafka nu-i chiar atât de sinistru pe cât pare… Rând pe rând, ambasadorul Cehiei, ambasadoarea Austriei şi consiliera ambasadei Germaniei au vorbit despre un Kafka mitteleuropean, dar şi marginal (o dublă marginalitate, de facto – ca scriitor de limbă germană la Praga; ca iudeu nepracticant în sânul comunităţii evreieşti pragheze, care abia dacă număra 6% din populaţia oraşului); la rându-mi, am ţinut să amintesc că dintre cei trei mari scriitori care au influenţat decisiv literatura secolului XX – francezul Marcel Proust, irlandezul James Joyce şi austriacul Franz Kafka – primii doi au rămas circumscrişi unui public select, foarte livresc, abia Kafka ajunge o figură iconică (probabil, cea mai populară după cea a lui Che Guevara), făcând parte ŞI din cultura pop. Plus que ça, dacă – în cazul operelor de geniu – se zice că nu se poate scrie nepedepsit o carte, în ce-l priveşte pe Kafka se poate afirma cu tărie că nu se poate citi nepedepsit scrierile sale, căci oricine a parcurs Colonia penitenciară, Metamorfoza, Procesul sau Castelul, n-a mai fost acelaşi la capătul lecturii. (Poate tocmai d’aia Kafka lăsa cu limbă de moarte să-i fie arse scrierile rămase în manuscris, noroc că lui Max Brod, executorul său testamentar, nu i s-a ridicat mâna s-o facă!...)

Cele trei comunicări – „Franz Kafka: operele sale centrale, contemporanii săi şi contextul său istorico-social”, prezentată de dr. Manfred Muller, preşedintele Societăţii Austriece Franz Kafka; cea a dnei Olga Sivac, de la Biblioteca „I. Mangher”, «Еврейский код мироощущения Ф. Кафки, эхом отозвавшийся в творчестве еврейских писателей Восточной Галиции»; şi cea a lui Ivan Pilchin, lector la Universitatea de Stat din Chişinău, „Receptarea operelor literare ale lui Franz Kafka în Republica Moldova” – au întregit un tablou şi aşa extrem de complex, şi totodată au dat prilejul pentru numeroase întrebări, simpozionul ştiinţific transformându-se într-o fructuoasă dezbatere de idei depăşind de departe cadrul strict academic.

…Abia dacă se anunţase o pauză de cafea, când în sala mare a Bibliotecii Naţionale au intrat, încolonaţi, soldaţii Armatei Naţionale – nu, nu-i o glumă! –, aduşi să vizioneze filmul regizoarei austriece Maria Schrader, „Stefan Zweig. Farewell to Europe” (2016), cireaşa de pe tort a manifestaţiilor. Ce vremuri – pe timpul URSS, unităţi ale forţelor militare erau trimise, pe timp de pace, la reparat drumuri, la munci agricole ş.a.m.d., acum iată-le pe post de spectatori. Şi tot pe timpul URSS se spunea, în anii declinului, parafrazând celebrul cântec optimist din anii ’30: «Мы рождены чтоб Кафку сделать былью» (în cântec se zicea, evident, de «сказку»). QED!