Emilian Galaicu-Păun

Ad abrupto – după pierderea capitalei de către forţele democratice & naţionale, urmată de debarcarea guvernului Maia Sandu & grabnica instaurare a echipei de consilieri prezidenţiali în fruntea executivului, reacţia societăţii (mai exact, a părţii ultragiate a acesteia) a venit de unde te aşteptai mai puţin – dinspre poeţi. Scriitoarea Irina Nechit tocmai organizează azi, 27 noiembrie, un recital de poezie politică la Biblioteca „B.P. Hasdeu” din Chişinău, iar numeroşi condeieri şi-au anunţat participarea: Andrei Ţurcanu, Arcadie Suceveanu, Călina Trifan, Teo Chiriac, Nicolae Popa, Maria Şleahtiţchi, Grigore Chiper, Nicolae Guţu, Moni Stănilă, Dumitru Crudu, Radmila Popovici, Liliana Armaşu, Silvia Goteanschii, Alexandru Vakulovski, Svetlana Corobceanu, Artiom Oleacu, Vadim Vasiliu ş.a. Sigur, suntem la distanţă de ani-lumină de la ieşirile la rampă ale poeţilor-tribuni din anii ’88 – ’89, de pe Aleea Clasicilor, iar apoi şi de la Teatrul Verde din Valea Morilor, şi nici spaţiul protector al bibliotecii nu-i încercuit de cordoanele de miliţie ale generalului Voronin, totuşi gestul în sine mi se pare unul temerar, marcând o despărţire a apelor (de-o parte, intelighenţia de creaţie – de alta, Puterea!), altminteri destul de tulburi pe vremea guvernării Vlad Filat & furtul miliardului şi capturării statului de către PDM din anii de tristă pomină ai fugarului Vlad Plahotniuc.

Am scris mai degrabă critic despre poezia politică din zorii (romantici – cum altfel?!) ai statalităţii moldave, asta fiindcă devenise… „cu voie de la poliţie” (cu doar câteva excepţii); nu ştiu dacă puterii de astăzi îi pasă de scriitori (culmea, de limbă română – de unde moldovenismul redevine calul de bătaie al noilor potentaţi), aşa că nu prea mă aştept la reacţii. Împărtăşesc, în mare, convingerea lui Radu Vancu, noul preşedinte al PEN-România, care afirmă:

„Recitesc, pe sărite și deseori cu entuziasm, din antologia Oxford de poezie latino-americană publicată acum câțiva ani, recomandată de un poet de talia lui Billy Collins drept a must for the poetry explorers. Una dintre marile lecții pe care cred că le putem învăța de la poeții latino-americani e reabilitarea poeziei politice. Ei scriu, pe viață & pe moarte, politic. (Iar când spun „pe moarte”, nu exagerez deloc – unii dintre ei au fost uciși pentru versurile lor. Dau doar exemplul lui Roque Dalton, unul dintre prietenii cei mai apropiați ai lui Roberto Bolaño.) În înțelesul ei originar, poezia politică nu are a face cu servilismul versificat al sicofanților, ci, cu totul dimpotrivă, vine dinspre marginali, dinspre cei care refuză intrarea în sistem – și aduce cu sine toată puritatea revoltei & compasiunii. Fiindcă poezia politică nu e nici doar revoltă (ar fi atunci numai poezie anarhistă), nici doar compasiune (deoarece compasiunea fără acțiune e perfect inutilă, de nu chiar ușor ipocrită); ea conaturează revolta & compasiunea într-un discurs care e în același timp solitar & solidar. De unde și forța lui paradoxală (întrucât se alimentează din reacția celor slabi).

Spun că m-a edificat reacția în solidar a lui Marius Chivu & Cosmin Ciotloș fiindcă și eu, ca poet strict biografist ce mă aflu, am avut multă vreme aceeași mefiență & același dezgust față de poezia politică (sau antipolitică, după cum am văzut mai sus). Am trăit și eu, ca și Chivu & Ciotloș, o vreme în care chiar noțiunea însăși de lectură politică m-ar fi oripilat. Nu înțelesesem încă, așadar, că tocmai marii izolați, individualitățile acute & solipsiste, sunt cei mai eficienți purtători de sarcină politică, fiindcă polis-ul, suferind iremediabil de sindromul Stockholm, se îndrăgostește mai ales de cel care-l respinge. Îl iubește mai abitir pe cel care-l detestă. Așa a fost posibilă instrumentalizarea politică a lui Nietzsche, de pildă. Sau a lui Eminescu, de ce nu. Singurătatea lor enormă e jignitoare pentru masă – care se vrea sedusă, nu abandonată.

Neîncrederea în „poezia politică” e, cum ziceam, o reacție naturală după atâtea decenii de maculare & abuzare a naturii politice a literaturii; a avut-o, printre alții, și Matei Călinescu. Într-un jurnal din 1974, la un an după plecarea din țară, autorul notează uimit: „22 iulie 1974. Ce se întâmplă cu mine? Eu, care atâta vreme, scârbit de «politic», am nutrit un vis al apolitismului – și care în numele acestui vis am rupt cu România – încep să am reacții și chiar obsesii politice. Dar asta e poate firesc după ce o viață întreagă am fost silit să-mi refulez sau deghizez sau «sublimez» în fel și chip instinctele de «animal politic»”. Pentru ca, în 1977, peste doar trei ani, să aibă o asemenea înțelegere a naturii politice a literaturii, încât să ajungă să țină chiar un curs despre Politics and the Novel!

Ca să închei aceste note, a existat și la noi, în comunism, poezie politică reală. Însă nu cea a sicofanților mai sus amintiți. Ci aceea adevărată & puternică a Grupului de Acțiune Banat. În vreme ce, să le zic așa, poeții români de limbă română inventau optzecismul din spuma textualismului, poeții germani de limbă română făceau poezie politică în cel mai pur & dur sens al sintagmei. Pentru ei, poezia politică însemna experiment & angajare, ca la Brecht – fără angajare, nu era îndeajuns de politică, fără experiment, nu era îndeajuns de poezie. Și le-a ieșit, le-a ieșit exemplar, poemele lor marginale & anarhiste fiind contondente încă, dure & eficiente ca ale nici unui congener român. Decât, poate, Dinescu & Mariana Marin. Pe lângă ei, până și Mazilescu pare evazionist.”

(Ierte-mi-se lungimea citatului, dar nu prea se poate sări peste alineate…)

Recitalul de azi marchează (un nou) kilometru Zero – întrebarea este: ce vor (mai vrea) scriitorii de-acum înainte, să-şi „lucreze grădina” ca-n poemul antologic al Irinei Nechit:

Geopoem

Pământurile acestea negre

nu dau multă literatură.

Pe ele cresc arbori mari și scriitori mici.

Dacă vrei să ai de pâine

ia un teren în arendă

stropește hectarele cu sudoare

și nu-ți mai murdări mâinile cu cerneală.

Am fost o dată prima la prășit

am făcut amiaza

între două rânduri de porumb.

Doamne, Tu erai Acela care mă legănai!

Mi-ai dat atunci un somn adânc

să nu mai pot ieși din ceața lui

și uite scriu despre aceasta.

Cât stau acum la masă

țintind cu pixul cerul

o sapă taie undeva un deget

și-atâtea crengi se rup de rod.

Sunt grele de pământ

aceste rânduri.

…sau să prindă (a câta oară?!) la mintea moldoveanului din urnă, ca într-un alt poem memorabil al aceleiaşi Irina Nechit:

Urnele se deschid

La ieşirea din farmacie
ne-a zâmbit preşedintele
la intrarea în supermarket ne-a
zâmbit opoziţia
câinii vagabonzi învaţă să zâmbească
privind şiragurile de dinţi albi
tipăriţi pe hârtie velină
Azi oraşul nostru se trezeşte
cu un zâmbet vinovat pe buze
păsările vin să ne cânte
gratis la geam
urnele se deschid şi în ele cad
oasele noastre
De fapt, zice camera de filmat
suferinţa nu ne mai interesează
Omul din luntre zâmbeşte
ca o persoană publică:
nimeni nu intră de două ori
în apa Aheronului.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

(Există personalităţi care, şi după moarte, se sustrag discursului solemn al „urmaşilor recunoscători”, după ce că, în timpul vieţii, au fost nişte „neîncadraţi”. Mă gândesc bunăoară la Boris Pasternak, care nu-şi sărbătorea niciodată ziua de naştere şi le interzicea apropiaţilor s-o facă, iar puţinii prieteni care-i mai rămăsese după publicarea romanului Doctor Jivago, Premiul Nobel pentru Literatură, 1958 (care-i va aduce excluderea din rândurile Uniunii Scriitorilor din URSS şi era să se lase cu ridicarea cetăţeniei sovietice), îi îndesau flori în cutia poştală cu o zi înainte/după aniversare.

Pe 20 noiembrie 2019 Paul Celan (1920 – 1970) ar fi împlinit 99 de ani; n-a ajuns nici la 50, aruncându-se în Sena în aprilie 1970 – şi-a marcat însă secolul cum puţini creatori de limbaj au făcut-o. N-am aşteptat aşadar suta – şi nici Editura Polirom, care-i publică Opera poetică, în două volume, în tălmăcirea lui George State – spre a-l evoca pe autorul Trandafirului nimănui, drept care vă propun, în cele ce urmează, un fragment dintr-o carte în lucru.)

* * * * * * * *

Nu prea există mărturii scrise – personale sau ale apropiaţilor – din acel an al Înstrăinării, scrisul însuşi e o înstrăinare de sine, şi doar arareori o apropriere a eului – ce să mai vorbim de rescrierea vieţii unui poet de către un altul, şi încă de altă limbă –, se ştie doar că tot ce-a fost să se întâmple n-are nevoie de cuvinte de prisos, spre a-şi afirma existenţa, la fel cum ceea ce n-a fost să fie caută zadarnic vorbe într-ales, ca să umple golul neîmplinirii. Tânărul încă nu s-a făcut remarcat prin nimic în rândurile alor săi, preocupaţi mai cu seamă să se piardă în marea masă a popoarelor înfrăţite ce i-au primit, fără să se fi cerut vreodată, cu braţele deschise, şi totuşi cineva are să se raporteze la el, jumătate de secol mai târziu, spre a-şi marca diferenţa. Atât că, pentru asta, va fi nevoie de-un al treilea, în faţa căruia să ia distanţă, şi acesta va fi chiar G.-P. – a nu se confunda cu G. P., odată întoarsă pagina, mortul nu revine de la groapă –, cratima face diferenţa, încât i-ar putea ţine de nume; de bună seamă, de vreme ce tot există un personaj derivat de la o literă, ultima, a numelui, …n, de ce nu s-ar merge până-n pânzele albe pe calea auto-deriziunii, semnându-se printr-o cratimă, -, mai neînsemnată până şi decât linia de pauză dintre paranteze, cu anul naşterii – anul morţii. (În anul acela, la peste jumătate de veac de la acel 28 iunie ’40 al Înstrăinării, - tocmai publicase o cronică amplă la ditamai volumul lui Paul Mihnea, Coroana de coroane, Editura Hyperion, 1992 – şi fiindcă era o carte de sonete (pentru un plus de exactitate, o coroană de sonete), şi cronica era… în chip de sonet, fiecare alineat începând cu un vers propriu care, odată adunate pe final, formau un sonet critic:

Sonetul – mythe de l’éternel retour,

Corabie reconstruită-n larg.

Legat în sine însuşi de catarg,

Poetul face lumii înconjur.

Dar ce se vede e un simplu arc

Din cvadratura cercului. Obscur

Joc de răsfrângeri; alt stâlp, alt contur –

În sine însăşi mistuită, d’Arc.

Pe mări, odată mistice, de-acu

’Nainte ce se vede-i déjà vu:

În sine însăşi nava mai pluteşte

Pe căile parcurse altădată.

Şi marea se retrage-n vâsle, toată…

…Vâslele-o scapă, marea, printre deşte.

Paul Mihnea îl căutase la ziar, nu atât ca să-i mulţumească – făcea parte din acea specie aleasă de artişti-anahoreţi care consideră că-i fericesc, prin însăşi prezenţa lor, pe ceilalţi muritori –, cât să-l înhame la carul său de glorie, dar nu dăduse de el, şi atunci întâmplarea a făcut ceea ce le-a fost peste mână oamenilor. Într-o seară de august, - cobora la pas pe bulevardul Cosmonauţilor din capitală, când fu oprit în dreptul Maternităţii de-un unchiaş mâncat de molii, care începu să-i vorbească, graseind copios, fără baremi să i se fi recomandat, de parcă se ştiau de când lumea sau cel puţin era de la sine înţeles că tânărul trebuia să-l cunoască. După primele câteva cuvinte, îl recunoscu pe autorul Coroanei de coroane (poetul pronunţa „Corrrona de corrrone”), recitând un sonet „în oglindă” la cronica-sonet, ca pentru a nu-i rămâne dator, după care trecu din mers la Platanul lui Paul Valéry, în tălmăcirea sa, şi ar fi urmat negreşit Cimitirul marin, dacă nevastă-sa, rămasă până atunci în umbră, nu l-ar fi întrerupt, amintindu-i că trebuie să meargă acasă să-şi ia pastilele. Nu degeaba însă se glumea în lumea literară din Ch-ăul anilor ’70 – ’80: „Să dea Dumnezeu să-ţi povestească Paul Mihnea ce i-a spus Pavel Darie!” (acesta din urmă, redactor la Editura Literatura Artistică, era groaza autorilor autohtoni, obligaţi să-l asculte o zi întreagă dacă au avut ghinionul să treacă pe la redacţie de dimineaţă), Paul Mihnea se ambală, şi iată-l deja recitând în germană ceva de Rainer Maria Rilke, apoi în franceză (cu greşeli!) din Paul Verlaine, şi din nou din creaţia proprie, omul era de-a dreptul transportat, bătrâna lui arătându-se tot mai nervoasă şi aruncându-i lui - priviri incriminatorii, chipurile de unde te-ai luat pe capul nostru, în timp ce P[oeta] M[agnus] îi scruta orice manifestare de admiraţie, doar-doar i se vor aprinde luminiţele din ochi. Când văzu că nu şi nu, scoase asul din mânecă: „La Cernăuţi, am fost coleg de liceu cu Paul, cu un an mai mare – dar tot pe mine mă iubeau mai mult, căci el scria pe teme sociale, pe când eu făceam poezie pură. Eu eram Poetul…”, iar efectul a fost imediat. Bătrânul spusese „Paul”, nu atât pentru a-şi marca familiaritatea cu ilustrul său camarad din perioada cernăuţeană, cât spre a-l testa pe - dacă ştie despre cine-ar fi vorba sau îşi răceşte gura degeaba. După expresia feţei lui -, era limpede că ştie, şi chiar i-a citit în ochi acea uimire imposibil de mimat ce exprimă o surpriză peste margini; în mod cert, tânărul nu era nici primul, şi nici ultimul căruia îi flutura pe sub nas dacă nu prietenia, cel puţin colegialitatea sa cu „Paul”, şi totuşi - s-a simţit ales, ca şi cum odată cu admiterea în careul cu aşi – Paul Valéry, Paul Verlaine, „colegul Paul” şi Paul Mihnea, „Eu-eram-Poetul” în persoană –, tocmai fusese investit cavaler, sigur că da, al Tristei Figuri de Stil. În cele din urmă, bătrânul îl graţie, lăsându-l să plece spre casă, nu înainte de a-i aminti ca printre altele că-n fiecare seară, înainte de cină, el iese la plimbare pe bulevardul Cosmonauţilor, ceea ce însemna de fapt că, chiar de a doua zi, se aştepta să-l caute spre a peripatetiza împreună. Nu l-a mai căutat, ba chiar a evitat cu tot dinadinsul ora-şi-locul, şi totuşi istoria a avut grijă să-i mai intersecteze o ultimă oară, pe 31 august 1994, la uşa medicului de sector al clinicii nr. 2, unde merseră cu părinţii să ridice certificatul de deces al bunicii sale – abia ajunşi, a dat ochii cu soţia lui Paul Mihnea, în haine cernite, venită şi ea după certificatul de deces al soţului său, dispărut în aceeaşi zi. Şi cu asta, iată s-a întors pagina, s-a închis paranteza.)

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.