Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

(Lună a celor mai neaşteptate mutări pe scena politică, de-o parte şi de-alta a Prutului, acest noiembrie 2019 – şi într-un caz (al Republicii Moldova), şi-n altul (al României) cu bătaie lungă. N-am cădere să comentez cele întâmplate – au făcut-o alţii, mult mai competenţi –, pot însă da o parabolă – am şi scris-o, acum nişte ani, în Ţesut viu. 10 x 10 – a acestei lumi în schimbare, iar zilele acestea mi-a venit, din SUA, transpunerea în engleză a romanului, datorată lui Alistair Ian Blyht. În cele ce urmează, acelaşi text de-o parte şi de-alta a Atlanticului.)

* * * * * * * * *

Lecţie de recapitulare despre Marea Migraţie a popoarelor

Măreaţa operă de armonizare a geografiei & istoriei naţionale cu politica demografică a început, mult înainte ca termenul geopolitică să fie pus în circulaţie, odată cu colonizarea unor ţinuturi anexate ale căror populaţii băştinaşe fie au fost trecute prin sabie, fie au trecut de bunăvoie – cu arme şi bagaje – de partea colonizatorilor. Ceea ce hărţile strategilor nu au reuşit să acopere, vor desăvârşi aşternuturile – petele umane, ale „sucurilor comune”, iau locul petelor albe; sângele se varsă tot mai rar şi doar – cu puţin noroc! – în noaptea nunţii; unele cearşafuri ajung să dea şi câte două recolte pe an. Nu atât chintalele de grâu (orz, popuşoi, struguri, sfeclă de zahăr etc., etc.) la hectar, cât numărul de locuitori pe kilometru pătrat fac bogăţia ţării; câte ţări, atâtea buzunare, cu fiece neam în buzunarul cui îl are sau trecând dintr-unul în altul, parţial sau fără rest. Cusute unele de altele, acestea formează harta geopolitică a omenirii; (nu) se ştie în care din ele-şi (va) ţine Dumnezeu mâinile. Şi dacă nu cumva, majoritatea buzunarelor fiind sparte, oriunde şi le-ar fi băgat, tot poporul ales şi-l ţine (ca) în palmă. Întoarse pe dos, fiecare prezintă, pe lângă valuta naţională, mărunţişul mai mult sau mai puţin semnificativ al altor neamuri, despre care se afirmă – de regulă, în momentele de criză – cum că ar rupe buzunarele. Numeroşi cetăţeni vigilenţi, trăind de la salar la sala(za)r, sunt gata să pună mână de la mână pentru convertirea minorităţilor, chiar dacă la un curs de schimb mai puţin convenabil majorităţii. În cazuri cu totul şi cu totul excepţionale, Mersul Trenurilor, şi acela dat peste cap – de la „trenurile morţii” spre Auschwitz, de tristă amintire, la neuitatul slogan al anilor ’90 : „Чемодан – Вокзал – Россия!” (numeroasele „trenuri ale prieteniei” nu se pun la socoteală) –, (dacă) mai ţine de curs valutar. Tot aşa, după ce că au pierdut/şi-au luat unul altuia figurile/damele de pe tabla de şah, adevăraţii jucători continuă partida mutând pătrăţelele albe şi negre – câte pătrăţele, tot atâtea potenţiale mişcări, la puterea a patra, după numărul punctelor cardinale –, până când reuşesc să împingă jocul în prelungiri, iar pe tablă nu rămâne niciun pătrăţel alb, iar negre şi mai puţine.

Dar măreaţa operă de aşezare a omului în ţara lui şi a patriei între frontierele naţionale nu se încheie aici, şi asta deoarece, de cele mai multe ori, omul nu-şi află locul, iar patria nu-şi încape în piele – omul, între semeni; şi patria, de alte ţări. Şi atunci Prestidigitatorul Suprem îşi aduce aminte de tabla de şah de mai sus – una şi aceeaşi pentru numeroase jocuri – şi se întreabă în sinea lui: „Din două, una: fie schimb figurile? fie schimb tablele?”. Iar Încurcă-Lume, fratele său geamăn, îi răspunde fără să-l fi întrebat cineva: „De ce nu două în una: tot omul să-şi părăsească ţara lui pentru o alta, o dată în viaţă, iar patriile să-şi lepede hotarele-n ţărână, ca şerpii pieile lor vechi, o dată la o generaţie?!”. În cele din urmă, după ce-au făcut skandenberg o veşnicie întreagă, fără să iasă nimeni învingător, cad la învoială, sfârşiţi: pe mâna oricui s-ar merge, celălalt să-i dea o mână de ajutor. Ceea ce, în termeni practici, se traduce – cum altfel?! – prin a-i da peste mână. Cât ai bate din palme, se face recensământul populaţiei de pe glob, şi totodată se calculează suprafeţele ţărilor, câte vor fi existat la acea oră, apoi se stabileşte: o dată la o generaţie, fiecare naţiune va primi o patrie pe măsură, în funcţie de numărul de locuitori pe kilometru pătrat. De fapt, va trebui să se deplaseze pentru a o lua în primire – şi astfel începe Marea Migraţie a popoarelor. La data stabilită, toată lumea, cu mic cu mare/ cu căţel cu purcel, se pune-n mişcare – rotindu-se în jurul axei sale, planeta-i iese înainte/pământul îi fuge de sub tălpi –, şi merge, şi tot merge (Ca Cel de-a zis: „Aşa mergeau ei; nu era nimeni în faţă şi nimeni în spate, nimeni la dreapta şi nimeni la stânga”), iar când, la capătul puterilor, ajunge la destinaţie şi se aşează pe trai, tocmai atunci vine ordinul de mobilizare şi se indică o altă adresă. S-o urmeze – riscă să nu parvină la timp a-şi ocupa locul pe-o altă hartă; să rămână acolo unde este – riscă să fie dezlocuită de oricine-şi va revendica făcutul locului aceluia ca fiind pământul făgăduinţei. Cum însă schimbarea frontierelor ar duce la şi mai mari deplasări de populaţie, ca să nu mai amintesc de iminentele pierderi colaterale, în vieţi omeneşti şi bunuri imobiliare, toată lumea se conformează: neamul (cutare) se ridică-ntr-un suflet ca un singur om şi o ia la sănătoasa – dacă nu de bunăvoie, atunci ridicat de neamul (răscutare) şi dus să i se piardă urmă/să nu i se mai întoarcă nici numele. Toate mijloacele sunt bune în lupta pentru pace – anticoncepţionalele versus stimularea natalităţii; „copilul unic” versus „unul al mamei, altul al tatei şi al treilea pentru ţară”; „îl spălăm pă ista…” versus „sau facem altul?!” –, de când cu războiul demografic al fiecărei naţiuni împotriva tuturor celorlalte. Oricum, la data scadenţei, pe-un talger al balanţei se pun cetăţenii, exprimaţi în numărul de locuitori, pe celălalt talger, ţările, exprimate în kilometri pătraţi – Încurcă-Lume urmăreşte ca Prestidigitatorul Suprem să nu înşele la cântar! –, apoi se pune mâna pe abac şi se împarte – acum Prestidigitatorul Suprem are grijă ca Încurcă-Lume să nu se încurce în socoteli – suma la arie, fiecărei ţări/populaţii revenindu-i cât poate duce/stăpâni. Nu are nicio importanţă că-n urma acestei împărţeli unii trebuie să se strămute peste mări şi ţări, iar alţii peste drum – dreapta judecată se bazează exclusiv pe cifre: fiecare naştere e luată în calcul/ nicio palmă de pământ nu-i scăpată din vedere. Mai degrabă îşi scoate o femeie de lume chiloţii în public, fără să observe nimeni, decât să renunţe ţările, care mai de care mai mondene, la graniţele lor – fie că le strâng, fie că sunt mult prea largi. Uitate titlurile de nobleţe, ereditare sau cumpărate, abolite gradele militare, desfiinţate partidele, puse la index mişcările separatiste/unioniste – arpentorul şi moaşa fac de-acum înainte politica acestei lumi.

Şi tocmai când măreaţa operă de punere în pagină, sub formă de Magna Charta Libertatum, pe două coloane interşanjabile – ţările de-o parte, naţiunile de alta: fiecare-n dreptul celeilalte; dar şi: Plecări şi Sosiri, Pentru Vii – Pentru Morţi, Decît-să-plîngă-mama şi Mai-bine-plîngă-mă-ta! etc., etc. –, a omenirii se apropie de sfârşit, unul din cei doi, ăl cu din două, una, rosteşte ca pentru sine: „Lumea asta nu-i a mea, cealaltă nici aşa”, iar celălalt, ăl cu două în una, în replică: „’te-n ♂ mea/’te-n ♀ mă-tii!”.

Recapitulative lesson on the Great Migration of peoples

Long before the term geopolitics became current, the great work of harmonizing the national geography & history with demographic policy commenced with the colonization of annexed territories, whose native populations either were put to the sword or voluntarily joined the colonizers, bringing their arms and baggage with them. The nuptial bedsheets would finish what the maps of the strategists were unable to cover—the human stains of the “mingled fluids” took the place of the white patches; blood was shed more and more seldom and—with a little luck—only on the wedding night; some sheets produced two harvests a year. It is not quintals of wheat (barley, maize, grapes, sugar beet etc.) per hectare so much as inhabitants per square kilometre that constitute a country’s wealth; there are as many countries as pockets, each nation to its own pocket or moving from one pocket to another, wholly or in part. Sewn together, they make up the geopolitical map of mankind; it is (un)known in which of them God puts/will put his hands. But in any event, since most of the pockets have holes in them, whichever pocket He has thrust them into, He has always held the chosen people in his palm. Turned inside out, besides the national currency, each reveals the small change of other peoples, which are accused, usually in times of crisis, of emptying the majority’s pockets. Numerous vigilant citizens, living from one wage to the next, are prepared to chip in to convert the minorities, albeit at a rate of exchange less profitable to the majority. In wholly exceptional cases, even the Train Timetable, itself thrown into disarray—from the Auschwitz death trains to the unforgettable slogan of the nineties: “Чемодан — Вокзал — Россия!”1 (the countless “trains of friendship” don’t count)—, depends on the exchange rate. Likewise, after they have lost/taken each other’s pieces/queens from the chessboard, the real players carry on the match, moving the white and black squares—there are as many potential moves as there are squares, to the power of four, in accordance with the number of cardinal points—, until they manage to push the game into extra time, and until on the board there remains not a single white square, and even fewer black ones.

But the grandiose work of settling man in his own country and the patria inside the national frontiers does not stop here, since more often than not, man does not feel at home, and the patria does not fit—man among his peers, and the patria among other countries. And so, the Supreme Prestidigitator recalls the aforementioned chessboard—one and the same for numerous games—and wonders to himself: “From two things, one: should I change the pieces? should I change the squares?” At which his twin brother, Muddler, answers without having been asked: “Why not two in one: let mankind leave his country for another, once in his life, and let the patriae shed their borders like snakes sloughing off their skins, once in a generation?” In the end, after arm-wrestling for an eternity, without anybody being able to claim victory, they come to an agreement, exhausted: the other will lend a hand to whichever of them gains the upper hand. Which in practical terms translates as not letting him get out of hand. As quick as you can clap your hands, they take a census of the world’s population and simultaneously calculate the surfaces areas of the currently existing countries, after which it is agreed: once every generation, each nation will receive a patria to fit, based on the number of inhabitants per square kilometre. In fact, each nation will have to move to take possession of its patria—and thus begins the Great Migration of peoples. On the designated date, all the people in the world, young and old, chattels and all, set off—revolving around its axis, the planet rushes to meet them/the earth flees beneath the soles of their feet—and they keep going (Like Him who said: “And so they went; there was nobody before them and nobody behind, nobody to the right and nobody to the left”), and when, at the end of their strength, they reach their destination and settle down to live, the order comes for them to be on the move again and they are given a different address. If they don’t pick up and leave, they risk not occupying their place on another map; if they stay where they are, they risk being displaced by whoever lays claim to that place as their promised land. But since the change of frontiers would lead to even greater displacement of populations, not to mention the imminent collateral losses, in human life and fixed assets, everybody obeys: nation (x) rises as a single man, in one breath, and legs it—if not willingly, then lifted up by nation (y) and hauled away so that all trace of it will be lost and not even its name will ever return. Every means is good in the struggle for peace—contraceptives versus encouraging a higher birthrate; the “only child” versus “one for the mother, one for the father, and the third for the nation”; “shall we get rid of this one . . .” versus “or shall we have another?”—, now that there’s a demographic war of every nation against all the rest. In any case, on the due date, the citizens, expressed as the number of inhabitants, are placed on one pan of the scales, and countries, expressed as square kilometres, on the other—Muddler checks to see that the Supreme Prestidigitator doesn’t tip the scales—, then everything is divided on the abacus—now it’s the Supreme Prestidigitator who takes care lest Muddler gets his sums mixed up—with each country/population being given an area as large as it can handle/rule. It is unimportant that as a result of this division some have to be transplanted over land and sea, others across the street—correct judgement is based solely on figures: each birth is taken into calculation/not a palm’s width of land is overlooked. A woman might sooner take her knickers off in public without anybody noticing than for countries to abandon their borders, be they too tight, be they too baggy. Noble titles, hereditary or bought, are forgotten, military ranks are abolished, political parties are disbanded, separatist/reunifying movements are outlawed—the land surveyor and the midwife are now the politicians of this world.

And just when mankind is about to complete the grandiose work of typesetting, in the form of the Magna Charta Libertatum, printed in two interchangeable columns—the countries on one side, the nations on the other: each to the right of the other; but also: Departures and Arrivals, Births and Deaths, etc.—of mankind nears the end, one of the two, the one who came up with from two things, one, says to himself: “This world is not mine, even less so the other one,” and the other, the one who came up with two in one, by way of reply, with his forked serpent’s tongue: “Suck my c♂k / f—k you, you c♀t!”

-------------------------

1Suitcase – Station – Russia!

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Ad abrupto – după pierderea capitalei de către forţele democratice & naţionale, urmată de debarcarea guvernului Maia Sandu & grabnica instaurare a echipei de consilieri prezidenţiali în fruntea executivului, reacţia societăţii (mai exact, a părţii ultragiate a acesteia) a venit de unde te aşteptai mai puţin – dinspre poeţi. Scriitoarea Irina Nechit tocmai organizează azi, 27 noiembrie, un recital de poezie politică la Biblioteca „B.P. Hasdeu” din Chişinău, iar numeroşi condeieri şi-au anunţat participarea: Andrei Ţurcanu, Arcadie Suceveanu, Călina Trifan, Teo Chiriac, Nicolae Popa, Maria Şleahtiţchi, Grigore Chiper, Nicolae Guţu, Moni Stănilă, Dumitru Crudu, Radmila Popovici, Liliana Armaşu, Silvia Goteanschii, Alexandru Vakulovski, Svetlana Corobceanu, Artiom Oleacu, Vadim Vasiliu ş.a. Sigur, suntem la distanţă de ani-lumină de la ieşirile la rampă ale poeţilor-tribuni din anii ’88 – ’89, de pe Aleea Clasicilor, iar apoi şi de la Teatrul Verde din Valea Morilor, şi nici spaţiul protector al bibliotecii nu-i încercuit de cordoanele de miliţie ale generalului Voronin, totuşi gestul în sine mi se pare unul temerar, marcând o despărţire a apelor (de-o parte, intelighenţia de creaţie – de alta, Puterea!), altminteri destul de tulburi pe vremea guvernării Vlad Filat & furtul miliardului şi capturării statului de către PDM din anii de tristă pomină ai fugarului Vlad Plahotniuc.

Am scris mai degrabă critic despre poezia politică din zorii (romantici – cum altfel?!) ai statalităţii moldave, asta fiindcă devenise… „cu voie de la poliţie” (cu doar câteva excepţii); nu ştiu dacă puterii de astăzi îi pasă de scriitori (culmea, de limbă română – de unde moldovenismul redevine calul de bătaie al noilor potentaţi), aşa că nu prea mă aştept la reacţii. Împărtăşesc, în mare, convingerea lui Radu Vancu, noul preşedinte al PEN-România, care afirmă:

„Recitesc, pe sărite și deseori cu entuziasm, din antologia Oxford de poezie latino-americană publicată acum câțiva ani, recomandată de un poet de talia lui Billy Collins drept a must for the poetry explorers. Una dintre marile lecții pe care cred că le putem învăța de la poeții latino-americani e reabilitarea poeziei politice. Ei scriu, pe viață & pe moarte, politic. (Iar când spun „pe moarte”, nu exagerez deloc – unii dintre ei au fost uciși pentru versurile lor. Dau doar exemplul lui Roque Dalton, unul dintre prietenii cei mai apropiați ai lui Roberto Bolaño.) În înțelesul ei originar, poezia politică nu are a face cu servilismul versificat al sicofanților, ci, cu totul dimpotrivă, vine dinspre marginali, dinspre cei care refuză intrarea în sistem – și aduce cu sine toată puritatea revoltei & compasiunii. Fiindcă poezia politică nu e nici doar revoltă (ar fi atunci numai poezie anarhistă), nici doar compasiune (deoarece compasiunea fără acțiune e perfect inutilă, de nu chiar ușor ipocrită); ea conaturează revolta & compasiunea într-un discurs care e în același timp solitar & solidar. De unde și forța lui paradoxală (întrucât se alimentează din reacția celor slabi).


Spun că m-a edificat reacția în solidar a lui Marius Chivu & Cosmin Ciotloș fiindcă și eu, ca poet strict biografist ce mă aflu, am avut multă vreme aceeași mefiență & același dezgust față de poezia politică (sau antipolitică, după cum am văzut mai sus). Am trăit și eu, ca și Chivu & Ciotloș, o vreme în care chiar noțiunea însăși de lectură politică m-ar fi oripilat. Nu înțelesesem încă, așadar, că tocmai marii izolați, individualitățile acute & solipsiste, sunt cei mai eficienți purtători de sarcină politică, fiindcă polis-ul, suferind iremediabil de sindromul Stockholm, se îndrăgostește mai ales de cel care-l respinge. Îl iubește mai abitir pe cel care-l detestă. Așa a fost posibilă instrumentalizarea politică a lui Nietzsche, de pildă. Sau a lui Eminescu, de ce nu. Singurătatea lor enormă e jignitoare pentru masă – care se vrea sedusă, nu abandonată.

Neîncrederea în „poezia politică” e, cum ziceam, o reacție naturală după atâtea decenii de maculare & abuzare a naturii politice a literaturii; a avut-o, printre alții, și Matei Călinescu. Într-un jurnal din 1974, la un an după plecarea din țară, autorul notează uimit: „22 iulie 1974. Ce se întâmplă cu mine? Eu, care atâta vreme, scârbit de «politic», am nutrit un vis al apolitismului – și care în numele acestui vis am rupt cu România – încep să am reacții și chiar obsesii politice. Dar asta e poate firesc după ce o viață întreagă am fost silit să-mi refulez sau deghizez sau «sublimez» în fel și chip instinctele de «animal politic»”. Pentru ca, în 1977, peste doar trei ani, să aibă o asemenea înțelegere a naturii politice a literaturii, încât să ajungă să țină chiar un curs despre Politics and the Novel!

Ca să închei aceste note, a existat și la noi, în comunism, poezie politică reală. Însă nu cea a sicofanților mai sus amintiți. Ci aceea adevărată & puternică a Grupului de Acțiune Banat. În vreme ce, să le zic așa, poeții români de limbă română inventau optzecismul din spuma textualismului, poeții germani de limbă română făceau poezie politică în cel mai pur & dur sens al sintagmei. Pentru ei, poezia politică însemna experiment & angajare, ca la Brecht – fără angajare, nu era îndeajuns de politică, fără experiment, nu era îndeajuns de poezie. Și le-a ieșit, le-a ieșit exemplar, poemele lor marginale & anarhiste fiind contondente încă, dure & eficiente ca ale nici unui congener român. Decât, poate, Dinescu & Mariana Marin. Pe lângă ei, până și Mazilescu pare evazionist.”

(Ierte-mi-se lungimea citatului, dar nu prea se poate sări peste alineate…)

Recitalul de azi marchează (un nou) kilometru Zero – întrebarea este: ce vor (mai vrea) scriitorii de-acum înainte, să-şi „lucreze grădina” ca-n poemul antologic al Irinei Nechit:

Geopoem

Pământurile acestea negre

nu dau multă literatură.

Pe ele cresc arbori mari și scriitori mici.

Dacă vrei să ai de pâine

ia un teren în arendă

stropește hectarele cu sudoare

și nu-ți mai murdări mâinile cu cerneală.

Am fost o dată prima la prășit

am făcut amiaza

între două rânduri de porumb.

Doamne, Tu erai Acela care mă legănai!

Mi-ai dat atunci un somn adânc

să nu mai pot ieși din ceața lui

și uite scriu despre aceasta.

Cât stau acum la masă

țintind cu pixul cerul

o sapă taie undeva un deget

și-atâtea crengi se rup de rod.

Sunt grele de pământ

aceste rânduri.

…sau să prindă (a câta oară?!) la mintea moldoveanului din urnă, ca într-un alt poem memorabil al aceleiaşi Irina Nechit:

Urnele se deschid

La ieşirea din farmacie
ne-a zâmbit preşedintele
la intrarea în supermarket ne-a

zâmbit opoziţia
câinii vagabonzi învaţă să zâmbească
privind şiragurile de dinţi albi
tipăriţi pe hârtie velină
Azi oraşul nostru se trezeşte
cu un zâmbet vinovat pe buze
păsările vin să ne cânte
gratis la geam
urnele se deschid şi în ele cad
oasele noastre
De fapt, zice camera de filmat
suferinţa nu ne mai interesează
Omul din luntre zâmbeşte
ca o persoană publică:
nimeni nu intră de două ori
în apa Aheronului
.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG