Emilian Galaicu-Păun

În chiar prima secvenţă din Scrisorile către Emil [Hurezeanu, plecat la recomandarea Anei Blandiana, care tocmai luase Premiul Herder, cu o bursă în Occident, şi rămas în Germania Federală – nota mea], poeta Mariana Marin (1956 – 2003) scria cu acea intuiţie proprie artiştilor vizionari: „Mă gândesc la tine/ pierdut prin acele oraşe ale Europei/ în care eu n-am să ajung niciodată./ Revoluţia n-a început nici anul acesta/ dar noi continuăm să o aşteptăm,/ decembrişti cu toţii/ pentru că în acest decembre/ ne-a lipsit zăpada/ aşa cum ne-au lipsit şi altele” – versuri premonitorii redactate cu câţiva ani înainte de 1989, şi adeverite brusc, cu preţul sângelui celor nevinovaţi.

Cum n-am fost, în 22 decembrie 1989, la faţa locului (de neimaginat pe atunci ieşirea din URSS – nu-i mai puţin adevărat că, exact în acele zile de mari tulburări la Bucureşti, dar şi în alte oraşe româneşti, se aflau numeroşi basarabeni, pe-atunci încă cetăţeni sovietici), mărturia mea nu poate fi decât una poetică (de la Ioan Es. Pop citire: „istoria este poezia învingătorilor,/ iar poezia – istoria celor învinşi”); redactat la începutul anilor ’90, poemul Cel bătut îl duce pe Cel nebătut (din volumul omonim, Editura Dacia, 1994), mai exact secvenţa a XI, exact despre Revoluţia română vorbeşte, iată-l în versiunea originală şi, peste două decenii, în traducerea lui Adam J. Sorkin şi Diana Manole:

* * * * * * * * * * *

Cel bătut îl duce pe Cel nebătut

(ediţia princeps)

XI

trei-fraţi-încălecaţi-unul-în-cîrcă-la-altul iată că vin în cale

(nu că poteca-i îngustă sau circulaţia-i mult prea

intensă – de unde? – dar au

tustrei doar un rînd unul singur de straie şi-l poartă

odată: cînd ăla de sus îşi îndeasă căciula pe frunte al doilea

îşi încinge sumanul şi-al treilea-şi

trage bine iţarii şi hai!... şi au mers ei au mers

pînă cel cu sumanul să nu-i amorţească picioarele prins-a

a-i tot da pinteni celui de jos: “di căluţule di!” pînă cel

căciulat să nu-şi bîţîie braţele-n dodii grabnic le-nfundă

în urechile celui din mijloc... şi-au mers ei au mers

cel bătut opintindu-i pe cei nebătuţi şi simţind sub călcîie

limba aspră a ţarinii ăla călare

atingînd cu gingaşele-i tălpi – două limbi nu-altceva! – pietricelele

din rărunchii sărmanului om cu un vag sentiment c-ar păşi

pe-o cărare de ţară căciulatu-ntre timp răsucind

mintea celui de sub ca pe-un cub al lui rubik... şi-au mers ei au mers

şi tot merg pînă astăzi de nu s-au oprit undeva: unu-i vînăt de

frig altu-i galben ca ceara cel’lalt arde ca para

vîntu-i bate şi-i zdrenţuie ca pe-un drapel) mijlociul

are-un gol – cît să-ţi bagi prin el capul – în piept

şi să strigi cît te-or ţine bojocii cu gura şi nările două:

“nu vă fie frică “nu plecăm acasă “ole! ole! oleeeee

comunismul pică!” morţii nu ne lasă!” ceauşescu nu mai e!”

trei-fraţi-înfriguraţi-unul-în-cîrcă-la-altul se duc dracului de-a curu-n cap

(nu că poteca-i îngustă sau circulaţia-i peste măsură de

aglomerată – de unde? – dar n-au

nici o zdreanţă pe ei: cel de sus îl încalecă pe mijlociul

mijlociul pe ăla de jos care n-are pe cine să-ncalece şi pe care văzîndu-l

preşedinţi pudibonzi să le-arunce din urmă: golani!... şi s-au dus ei s-au tot

dus în cîrcă pe rînd ciomăgiţi de mineri zădărîţi de mulţime:

“cel-bătut-îi-duce-pe-cei-nebătuţi!” pînă n-au mai avut un’ se duce

pînă iată se-ntorc chiar de unde-au plecat în decembrie – unu-i

vînăt de frig altu-i galben ca ceara cel’lalt arde cu pară

vîntu-i bate şi zdrenţuie ca pe-un drapel) mijlociul

are-un gol – cît să-ţi bagi prin el capul – în piept

şi să strigi cît te-or ţine bojocii:

“......................... “nu plecăm acasă “...........................

........................!” morţii nu ne lasă!” .........................!”

* * * * * * * * * * *

The Beaten-carries-the-Unbeaten

(initial version)

XI

three-brothers-mounted-piggyback-on-one-another look they’re coming this way

(not because the path’s too narrow or the traffic’s

too heavy – how could that be, here? – but the three

have only one suit of clothes and they wear it

at the same time: when the top one pulls the cap down on his forehead the second

girds himself in a long coarse peasant coat and the third

tugs his homespun pants up and it’s let’s go!... so they walked and walked

until the one in the coat to keep from getting frostbite on his numb feet started

spurring the one below: “giddyap, little horsey, giddyap!” until the one

with the cap to keep his hands from shivering quickly plunged them

in the ears of the one in the middle… so they walked and walked

the Beaten driving the Unbeaten hard and feeling under his heels

the rough tongue of the land the one riding

touching with his sensitive foot soles – two tongues, no less! – the little stones

in the poor man’s guts with the vague sense that he’d walked

on a country road with the one with the cap twisting

the mind of the one underneath like a rubik’s cube… so they walked and walked

and they’re still walking today if they haven’t stopped somewhere: one deep blue from

cold another yellow as beeswax the last burning like a flame

the wind blows on them and frays them like a flag) the middle one

has a hole – big enough to squeeze your head through – in his chest

and shout at the top of your lungs through your mouth and two nostrils:

“stop feeling dread “we can’t go home! “olé! olé! oléééé!

communism’s dead!” the dead make us roam!” ceaușescu’s gone away!”

three-shivering-brothers-piggyback-on-one-another go to hell ass to head

(not because the path’s too narrow or the traffic’s

too heavy – how could that be, here? – but they haven’t

a rag on them: the top one mounted on the middle one

the middle one on the bottom one who has no one to mount so that after seeing them

prudish presidents call out: tramps!... and they carried

each other in turn on their backs bludgeoned by the miners harassed by the crowd:

“the-beaten-carries-the-unbeaten!” until they had nowhere to go

until look they come back exactly where they left in december – one’s

one is deep blue from cold another yellow as beeswax the last burning with a flame

the wind blows on them and frays them like a flag) – in the chest

and you shout at the top of your lungs:

“……..……………. “we can’t go home! “……..……………..

……..……………..!” the dead make us roam!” ……..……………..!”

translated by

Adam J. Sorkin and Diana Manole

* * * * * * * * * * *

P.S. Cu doar câteva zile înainte, mai exact joi, 19 decembrie curent, în incinta Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău, avea loc – în prezenţa Excelenţei Sale ambasadorul Poloniei în Republica Moldova, şi fără nici un oficial moldovean – lansarea antologiei de poezie poloneză protestatară nouă Şcadronul Şondoroirilor, Mămăliga de Varşovia, nr. 4 2019. Punct şi de la capăt. Istoria se repetă?...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Acum 30 de ani, pe 20 (sau 21, nu ţin minte exact data) decembrie 1989, la Moscova, în Palatul Congreselor din Kremlin (renumitul Кремлевский Дворец Съездов), avea loc serata dedicată centenarului lui Mihai Eminescu (în acelaşi an 1989 s-a bătut şi o monedă de colecţie, de 1 rublă, cu chipul „poetului nepereche” – spre bucuria numismaţilor), asta în timp ce revolta lua amploare în România. Nu mai ştiu prin ce minune am primit şi eu o invitaţie, ca şi mulţi alţi studenţi & doctoranzi basarabeni aflaţi la studii în capitala URSS, şi iată-mă păşind pe covoarele roşii & alunecând pe parchetul făcut lună – pentru prima (şi, cum se va dovedi până-n clipa de faţă, şi ultima) dată în viaţă. Însuşi D.R. Popescu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor din România, atât de îndrăgitul (pentru Duios Anastasia trecea) autor al lui F şi al Vânătorii regale, urma să vorbească despre geniul nostru naţional, iar când a făcut-o… Dumnezeule! un alt geniu – „al Carpaţilor!” – a pus stăpânire, prin efracţie, pe discursul dânsului. Altfel spus, D.R. Popescu a venit cu discursul scris (& aprobat la C.C. al P.C.R. – nu există nici o îndoială în acest sens) de-acasă, cu citate obligatorii din Nicolae Ceauşescu, iar faptul că între timp la Bucureşti & toată ţara tocmai se întâmpla o revoluţie, chiar Revoluţia română, nu părea să-l afecteze. Culmea e că, dintre cei prezenţă în Palatul Congreselor, bună parte era la curent cu ce se întâmpla în Ro – cu atât mai în gol a sunat discursul înaltului oficial român, în care numele „geniului Carpaţilor” a fost rostit de mai multe ori decât cel al poetului naţional sărbătorit. (Aici se cuvine să deschid o paranteză, în care să-i fac loc postării lui Radu Vancu de azi, 16 decembrie:

„Acum exact treizeci de ani, pe la ora asta, bărbatul din poză a oprit primul tramvai în Timișoara. Se numea Ion Monoran. Era poet (unul excelent, deși încă nedebutat) – și era unul dintre oamenii care încă aveau instinctul adevărului în România. Așa cum a povestit cândva Daniel Vighi, care era și el de față, Ion Monoran a oprit tramvaiul – a urcat în el – și a strigat cam așa:

– Jos Ceaușescu! Doamnelor, poftiți la Revoluție!

A murit în 1993, cu două ore înainte de întâlnirea în care trebuia să dea spre tipar prima lui carte de poezie. Mulțumim, Ion Monoran. Sper că, așa imperfectă cum e, România pe care o construim să semene tot mai mult cu cea pe care ai visat-o tu.”)

La o zi-două de la serata festivă (decepţionant de oficioasă – se putea altfel ?!?!), deja în apartamentul pictorului Nicolae Guţu, ascultam în trei (alăturându-ni-se şi actorul & regizorul Petru Vutcărău) la un mic tranzistor un reportaj din Bucureşti, iar când printre bruiaje am înţeles că, în cele din urmă, „iubitul conducător” a dat bir cu fugiţii, iar la scurt timp, că a şi fost prins, bucuria noastră nu avea margini – drept care revoluţia a fost sărbătorită, cinstind tradiţia locului, cu ceva tărie («на троих»). Anul 1989 tocmai aducea marea schimbare la faţă a Europei de Est, şi odată cu aceasta şi speranţa unei deschideri – în toamna aceluiaşi an, căzuse Zidul berlinez, probabil simbolul cel mai odios al Războiului Rece.

Şi dacă D.R. Popescu & toţi vorbitorii ar fi vorbit doar despre Eminescu, în termeni strict literari & valorici, efectul ar fi fost unul minim – în URSS-ul acelor ani, lua amploare cultura de alternativă, în avangardă situându-se formaţiile rock ДДТ, Наутилус-Помпилиус, Кино ş.a.m.d. Mai mult decât atât, câteva dintre acestea – Кино, cu Victor Ţoi (1962 – 1990) pe post de solist, protagonistul filmului lui Raşid Nugmanov «Игла́» (premiera: februarie 1989, la Moscova); la fel şi Аквариум, Браво (filmul lui Serghei Soloviov „Assa”, 1987) ş.a. – au reuşit să pătrundă pe marele ecrane, de unde până nu demult îşi duceau existenţa, de azi pe mâine, undegroud. Era vreme rebelilor, din difuzoare se auzea, cu sunetul dat la maxim (la 1987 – Sic!): „Круговая порука мажет, как копоть./ Я беру чью-то руку, а чувствую локоть./ Я ищу глаза, а чувствую взгляд,/ Где выше голов находится зад./ За красным восходом – розовый закат./ Скованные одной цепью,/ Связанные одной целью./ Скованные одной цепью,/ Связанные одной” – la fel cum, cu un deceniu în urmă, răsunau cântecele lui Vladimir Vîsoţki.

(Aici se deschide o paranteză generoasă, de trei decenii, răstimp în care unele formaţii au dispărut, altele au alunecat tot mai mult spre pop, doar foarte puţin rock interpreţi păstrându-şi – într-o Rusie tot mai autoritară – statutul de „neînregimentaţi”. Printre aceştia, şi Iurii Şevciuk, liderul DDT (al cărui hit, «Родина», 1999, eu unul îl consider adevăratul imn al Rusiei din toate timpurile), pe care tocmai îl îmbrăţişez, în poza de mai jos, făcută în aeroportul Chişinău chiar a doua zi după concertul din 29 noiembrie curent, spunându-i: «Спасибо что не прогнулись под Власть!»)

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.