Emilian Galaicu-Păun

Nu tot omul ajunge să „încorporeze” două infinituri – deocamdată în chip de cifra 8 – într-o viaţă, mai cu seamă când viaţa e de creator „supt vremi” (cumplite, se-nţelege), adică una chinuită. Pe 25 iulie, maestrul Vladimir Beşleagă tocmai a împlinit 88 de – judecând după forma în care se află, îmi vine să scriu: „primăveri” – ani, iar prezenţa Domniei Sale în spaţiul public – c-o fi lansări de carte, c-o fi dezbateri TV, c-o fi în publicaţiile periodice, nu neapărat literare – e una constantă, nu de puţine ori chiar reconfortantă.

Vladimir Beşleagă este un tragic maratonist al literelor noastre care tot aleargă de câteva decenii bune, mai exact – de peste o jumătate de secol, dar nu spre a vesti Victoria în cetate, ci pentru a da alarma! De la Zbor frânt (1966) la Cumplite vremi (2017), fără a uita de Viaţa şi moartea nefericitului Filimon (1988; una dintre puţinele opere de sertar ale literaturii române din Basarabia!), Domnia Sa nu şi-a scos niciodată zalele de luptător, şi nici nu s-a încununat, ca atâţia alţii, cu laurii crescuţi în serele politichiei naţionale. Dacă nu aş şti că orice comparaţie şchioapătă, l-aş numi „un Socrate la scară locală”; frică însă mi-i că se vor găsi deîndată unii să-i întindă cupa cu otravă. Tocmai d’aia şi nu-l compar cu nimeni – Vladimir Beşleagă este el însuşi o unitate de măsură.

Cu atât mai dificil să-l „fixez” într-o formulă, de unde însuşi autorul le-a cam încercat pe toate – roman de introspecţie, roman de dragoste, roman istoric etc., etc. –, urmând îndeaproape exemplul mentorului său spiritual, Liviu Rebreanu. (Faptul că aşa şi nu şi-a dat doctoratul, cu o teză consacrată lui Rebreanu, fiind alungat de la Academie, pare să-l fi marcat pe autorul nostru – în sensul în care a devenit un „rebrenian” în ale scrisului, în ciuda a tot şi a toate.) Criticul Ion Simuţ îl prinde exact, şi ca om, şi ca scriitor: „Vladimir Beşleagă are o biografie de scriitor incomod, având vagi similitudini cu aceea a maramureşanului Augustin Buzura... Cei doi colegi de generaţie şaizecistă, din două extreme ale spaţiului românesc, au în comun admiraţia pentru Liviu Rebreanu, simţul moral acut, fibra de opozanţi şi subversivi, spiritul analitic al prozei, conştiinţa dramatică a confruntării cu sistemul comunist (cenzura i-a obstrucţionat semnificativ), prezentă atât în atitudinea lor ca scriitori, cât şi în comportamentul personajelor”.

Nu-i de mirare, aşadar, că Vladimir Beşleagă îl va alege pe un alt cărturar incomod, şi care-a plătit cu capul – nimeni altul decât cronicarul Miron Costin –, pe post de protagonist al frescei istorice Cumplite vremi, Cartier, 2017 – roman care, în opinia lui Octavian Soviany „se impune drept una din cele mai laborioase încercări de frescă istorică din literatura română postbelică, în a cărei plămadă, alături de elementele tradiţionale ale naraţiunii istorice, autorul încearcă să topească achiziţiile mai recente ale romanului, cum ar fi, bunăoară, tehnica monologului interior sau a fluxului de conştiinţă” –, şi asta în momentul în care lui însuşi i s-a blocat o carte preţ de aproape două decenii. Strălucită revanşă auctorială, chiar dacă de la scrierea romanului („Ianuarie 1981 – februarie 1983. Revăzut în 2016”), au trecut alte câteva decenii.

Voi încheia aceste rânduri – nu înainte însă de a-i ura la mulţi ani şi noi împliniri! – cu cuvintele sărbătoritului, dintr-un interviu de-acum trei ani din „Observatorul de Nord” acordat lui Vadim Şterbate, spre luare aminte:

„Noi trăim într-un secol al accelerării şi al rapidităţii, iar faţă de alte epoci sigur că s-au răsturnat multe lucruri. Eu îmi amintesc că în anii trecuţi, prin anii ’94-96 regretatul Vasile Leviţchi, îmi adresează o întrebare: iată, în perioada restructurării şi a renaşterii naţionale, scriitorii şi oamenii de cultură mergeau în primele rânduri, dar acum ce tendinţe se profilează? Eu îi spun că fiecare epocă are criteriile ei, iar acum iese în faţă aşa-zisul om de afaceri, care ştie să învârtească, să sucească, să vândă, să cumpere şi să câştige, intelectualii sunt marginalizaţi. Acum îmi dau seama că nu am greşit prea mult pentru că începe să predomine cel care are proprietate, mijloace şi finanţe. Lucrul acesta s-a produs iar oamenii de cultură, şi cultura în ansamblu, a rămas pe planul doi. De aici se poate deduce că criteriul valorilor s-a răsturnat. În societăţile normale, unde evoluţia istorică şi socială s-a produs lent, cultura a fost totuşi apanajul unor cercuri restrânse. În aşa-zisul socialism cultura se zicea că era a maselor, dar era o cultură elementară şi dirijată. O cultură propagandistică ideologizată. Cultura autentică este absolut liberă şi independentă faţă de toate celelalte componente sociale. În timpurile noastre este de mirare că în societatea basarabeană noi continuăm să avem o cultură foarte serioasă în toate domeniile. Avem cadre, potenţial intelectual, cultural şi artistic, dar ele nu cuprind zone mari. Chiar dacă în faţă au ieşit oamenii cu bani mulţi, nu înseamnă că criteriul valorilor s-a anihilat. Aceasta nu se poate întâmpla, se restrânge, dar nu dispare. (…)

Unirea cu România a fost şi este salvarea noastră până astăzi. Basarabia poate alege doar două căi: gubernie rusească ori provincie românească. Ca stat ea poate să existe, dar ea va fi un stat aproximativ şi slab.”

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

magistrală spusă a lui Gabriel Liiceanu, care ţine să precizeze: „Iar spectacolul acestei perpeliri continue cred că a fost pus în scenă în mod exemplar şi explicit de trei europeni: Dostoievski şi Kierkegaard în secolul XIX, şi Cioran în secolul XX”, iar ceva mai jos propune această definiţie: „Conştiinţa e spaţiul ficţional în care răul făcut altcuiva este imaginat analogic ca rău suferit pe cont propriu”. (Merită cetită integral Scrisoarea a şaptesprezecea, pag. 311 – 318, din volumul Dragul meu turnător, Humanitas, 2013, de unde am extras citatul de mai sus.)

Am văzut în ultimele săptămâni, în care – mea culpa! – m-am tot uitat (nu mai mult decât în carte…) la diferite posturi TV, o ceată de „experţi” în geopolitică, „comentatori” & „analişti” politici, „strategi” şi „neafiliaţi” de toată mâna etc., etc. dându-se cu părerea despre schimbarea (de macaz? la faţă a RM? vom trăi şi vom vedea) din 8 iunie curent. Mai multe figuri „arondate” televiziunilor holdingului au defilat pe la, până de curând diabolizatele, Jurnal TV & TV8 – unii apărând pe faţă bilanţul guvernării PDM, alţii temperându-şi oarecum discursul critic la adresa noilor autorităţi, dar găsindu-se şi dintr-aceia care s-au dat în stambă, făcând spume la gură ori de câte ori erau prinşi pe picior greşit (adică, nu le plăcea întrebarea).

Mi s-a părut absolut firesc ca posturile TV pomenite mai sus să ofere timp de antenă unor voci din noua opoziţie (îşi poate imagina cineva cum Publika TV i-ar invita pe cei care s-au ilustrat, în ultimii ani, la Jurnal TV sau TV8?); ceea ce mă nedumereşte oarecum este această „listă fixă” de capete vorbitoare (în rusă s-ar numi «обойма») demult rodată, de parcă viaţa publică se reduce la doar câţiva experţi, de-o parte şi de alta. Cum ar veni: „La timpuri noi – tot noi!”, de unde vechea nomenclatură, cu tot cu mass-media ce-o deservea, tocmai a fost dezavuată…

Rândurile de mai sus n-au făcut decât să pregătească terenul unei parabole hinduse datând din secolul al XII-lea, pe care o repovesteşte pe scurt faimosul indolog Heinrich Zimmer (1890 – 1943), iat-o:

„Un cotoi nenorocit, alungat de săteni şi rătăcind pe câmp, cât pe ce să moară de foame, sfrijit şi neputincios, a fost găsit şi scos din necaz de către un leu; regescul animal l-a invitat pe nefericit să împartă cu el peştera şi să se hrănească din rămăşiţele meselor regale. Invitaţia nu era însă inspirată de altruism sau de o anumită solidaritate rasială, ci fusese făcută doar pentru că leul era sâcâit în peştera sa de un şoarece care trăia în cine ştie ce gaură; când leul se întindea ca să tragă un pui de somn, şoarecele ieşea şi-l trăgea de coamă. Leii fioroşi sunt incapabili să prindă şoareci; pisicile agile o pot face însă; iată, aşadar, temeiul unei prietenii temeinice şi poate chiar plăcute.

Simpla prezenţă a cotoiului în peşteră a fost de-ajuns ca să-l ţină în şah pe şoarece, astfel încât leul putea dormi liniştit. Nici măcar chiţăielile nu prea supărătoare nu se mai auzeau, deoarece cotoiul stătea neîncetat la pândă. Leul l-a răsplătit cu mese îmbelşugate, şi eficientul ministra a început să se îngraşe. Dar într-o bună zi şoarecele a făcut un zgomot şi cotoiul a comis greşeala elementară de a-l prinde şi mânca. Şoarecele a dispărut; favoarea leului a dispărut şi ea. Sătul deja de compania cotoiului, regele animalelor l-a alungat nerecunoscător pe competentul său ofiţer înapoi pe câmp şi în junglă, unde acesta avea să se confrunte iarăşi cu primejdia inaniţiei.”

Dar abia comentariul lui Heinrich Zimmer la fabula din Hidopadescha – suntem în 1942! – m-a făcut s-o reiau aici: „Iată unul din numeroasele secrete ale poliţiei secrete din toate statele – unul din acele ingenioase «secrete ce nu pot fi spuse». Această poveste ironică, adresată miniştrilor iscusiţi şi altor slujitori fideli ai capricioşilor despoţi indieni, revelează situaţia dictatorului aflat în ghearele propriului lui Gestapo. Deşi teribil de eficienţi în depistarea duşmanilor ascunşi, ofiţerii caută cu toate acestea să păstreze mereu şi un număr suficient în rezervă, asigurând astfel atât securitatea dictatorului lor, cât şi perpetua lor importanţă (…) Fără şoareci, ofiţerii Gestapoului şi KGB-ului cu greu şi-ar putea menţine importanţa extraordinară. Constatăm şi în acest caz că viziunea despre intriga politică prezentă în filosofia indiană a guvernării e remarcabil de adecvată cu situaţiile contemporane”.

Revenind în, acum deloc mioritica, Republica Moldova, constatăm că atât ŞOaRecele, cât şi Regele Şobolanilor, zis şi Păpuşarul, au părăsit corabia – după ce că li s-au înecat corăbioarele electorale, nu le-au folosit la nimic nici măcar mandatele de deputat – dar cotoii continuă să-i… nu, nicidecum nu să-i vâneze, ci să-şi înfoaie blana pe la varii posturi TV, poate-poate or intra în graţiile unui nou leu.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.