Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Pe 20 ianuarie, Statele Unite ale Americii tocmai au întors (definitiv?!) pagina Donald Trump, probabil cea mai „controversată” din istoria postbelică a celei mai mari democraţii de pe mapamond. America se întoarce cu faţa spre lume, iar chipul ei mi se pare infinit mai prietenos oglindit în operele unor scriitori americani de varii origini & de culoare. Ce-ar fi să petrecem un week-end cu câteva titluri (la alegere) ce-au marcat spiritele în ultimele decenii:

Kurt VONNEGUT. Leagănul pisicii

Să te naşti în America într-o familie de origine germană, să iei parte la Cel de-al Doilea Război Mondial, să fii luat prizonier de către germani, la Dresda, şi astfel să te pomeneşti martor la bombardarea oraşului în februarie 1945 de către trupele aliate (experienţă relatată în Abatorul cinci), Kurt Vonnegut (1922 – 2007) a avut o viaţă cât pentru 10 romane, toate câte le-a scris (nu puţine) poarta pecetea harului.

Kurt Vonnegut
Kurt Vonnegut

Oricine a citit în 1963 – aşadar, în plin Război Rece! –, la apariţie, Leagănul pisicii, Art, 2016, trebuie să fi trăit la modul paroxistic finalul apocaliptic al romanului; nici astăzi, în plină pandemie globală, cartea nu-i o cură de sănătate, dar cel puţin ne-am obişnuit cu umorul negru & fantezia debordantă ale autorului, în spatele cărora stă un mare umanist, din stirpea lui Erasmus din Rotterdam. S-a scris foarte mult despre Vonnegut; la rându-i, Leagănul pisicii a fost citit & interpretat în fel şi chip, aşa că nu voi propune a suta (mia?) relectură – cel mult o survolare a unor pasaje care şi astăzi i-ar face pe unii să scoată scântei pe ochi şi foc şi pară pe gură:

„– Cea mai înaltă formă de trădare, spuse Minton, este să afirmi că americanii nu sunt iubiţi, oriunde s-ar duce şi indiferent ce-ar face. Claire încerca să spună că politica externă americană ar trebui să recunoască ura, în loc să inventeze iubirea.

– Presupun că sunt multe locuri unde americanii sunt urâţi.

– Sunt multe locuri unde oamenii sunt urâţi.”

Peste alte câteva pagini: „Trebuia să mă concentrez asupra faptelor sale de sfânt şi să nu ţin seama de lucrurile diabolice pe care le gândea şi spunea.

– Puteţi să mă citaţi, îmi spune. Omul este rău. El nu face niciodată ceva care să merite făcut şi nici nu ştie nimic care să merite ştiut.”

Mai spre final: „La drept vorbind, viaţa rămăsese la fel de scurtă, de nemiloasă şi brutală. Însă oamenii nu trebuia să dea prea mare atenţie acestui adevăr îngrozitor. Pe măsura ce legenda crudului tiran din oraş şi a blândului profet din insulă lua amploare, oamenii erau tot mai fericiţi. Toţi erau neîncetat actorii unei piese pe care o înţelegeau, pe care orice fiinţă omenească o putea înţelege şi aplauda.”

A paisprezecea carte are titlul «Ce poate spera un înţelept în ceea ce priveşte omenirea, dat fiind experienţa milioanelor de ani scurşi?» Cartea a paisprezecea se citeşte foarte repede. Constă dintr-un singur cuvânt şi un semn de punctuaţie. Ea sună astfel: «Nimic.»”

Şi, sigur, nu se poate rata acest schimb de replici ce dă titlul cărţii:

„– Leagănul pisicii nu-i altceva decât nişte fire încrucişate între degetele cuiva, iar copii se uită, se uită fix la fire…

– Şi?

– Nici urmă de leagăn sau de pisică!”

Philip ROTH. Complexul lui Portnoy

„Ce mult o să-mi placă să ajung şi eu bărbat evreu!”, exclamă mai spre finalul naraţiunii Alexander Porntnoy, progatonistul romanului Complexul lui Portnoy, de Philip Roth, Polirom, 2011, după ce preţ de 200 de pagini se manifestă deplin atât ca bărbat, cât şi ca evreu.

Philip Roth
Philip Roth

Apărut în anii ’60 într-o Americă încă puritană, dar care-şi descoperea sexualitatea odată cu generaţia beat, Complexul lui Portnoy e un roman infinit mai complex decât lasă să se înţeleagă la o primă lectură, fiind nu atât o „carte de citit cu o singură mână” – şi nici măcar pe „canapeaua lui Freud”! –, cât o scriere de-o sinceritate dezarmantă, neiertătoare cu cei apropiaţi şi cu goimi-i & goite-le, mai puţin cu şikses-ele, pentru care eroul nostru are o adevărată slăbiciune, pe-alocuri autoflagelatoare, uneori chiar – până la înduioşare: „Doctore, spune-mi, de ce anume ar trebui să mă debarasez, de ură… sau de dragoste?” În rest, copilul, apoi adolescentul, iar de la un moment încolo bărbatul de 33 de ani Alex[ander] se arată solidar cu cei care „nu tu bani, nu tu şcoală, nu tu limbaj cultivat, (…) numai curiozitate fără cultură, muncă fără şanse de promovare, experienţă fără-nţelepciune”, chit că e impregnat de conştiinţa comunităţii din care face parte: „Ei şi ce dacă am pierdut? Eram evrei şi nu ne era ruşine s-o spunem în gura mare! Eram evrei – şi nu numai că nu le eram inferiori goimilor care ne băteau la fotbal, dar întâmplarea făcea ca noi, neomorându-ne din fire să obţinem victoria într-un sport atât de brutal, să fim superiori”. Şi aşa preţ de 250 de pagini, în care descrierea mediului familial, frustrările adolescentine, cuceririle adulte etc., etc. se succed vioi, pigmentate de tot felul de istorioare picante – sau tragice, dar şi acestea, vai! frizând ridicolul (de ex., bileţelul de adio către maică-sa, pe care Ronald Nimkin şi l-a prins, cu un bold, de cămaşă: „Te-a căutat doamna Blumenthal. Te roagă să aduci regulamentul de mah-jong la partida de diseară. Ronald”) –, dintre care, se-nţelege, cele mai mustoase nu se pot relata aici.

În rest – vorba personajului: „Haide, vino, neamule, (…) dă-mă-n vileag şi condamnă-mă. Te rog, întemniţează-mă, ca nu cumva, Doamne fereşte, s-o iau razna – şi s-o iau de la capăt, să fac ceea ce, de fapt, chiar îmi place!” Lectură plăcută!!!

Toni MORRISON. Preaiubita

Prima femeie de culoare laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (1993) se numeşte Toni Morrison (n. 1931) – e americană, a câştigat tot ce se poate în materie de creaţie, iar cărţile ei sunt prezente aproape în toate topurile „celor mai importante romane scrise vreodată”.

Toni Morrison
Toni Morrison

Înainte de a fi „o carte densă, dramatică, şi nu melodramatică, particulară şi în acelaşi timp universală, şocantă, totuşi liniştitoare (…) capabilă să influenţeze sau să schimbe percepţia cititorului despre lume” (The Guardian), Preaiubita, Art, 2014, este un roman foarte bine scris (& tradus de Virgil Stanciu), variind registrele de la tern-sordid la sublim, uneori în aceeaşi secvenţă: „Pământ, iarbă, păstăi şi coji, frunze, fân, păienjeniş, cochilii de scoici – pe toate astea dormise. Niciodată nu se gândise la cearşafuri albe de bumbac. Căzuse în pat cu un geamăt, iar femeia îl ajutase să creadă că făcea dragoste cu ea, nu cu rufăria ei de pat”.

Suntem în America dinaintea abolirii sclaviei, într-un stat din Sud, Ohio. După moartea „albului bun”, Garner, cumnatul acestuia, Învăţătorul, preia Dulcea Casă, iar cei vreo şapte-opt negri simt imediat, pe pielea lor (acum, brăzdată cu vâna de bou!), diferenţa. Ceea ce-i face s-o pună de-o fugă colectivă. Doar că, vai! Sethe, nevasta lui Halle, stă să nască, şi totuşi îşi ia picioarele la spate. (Va naşte pe drum, în condiţii de groază, ajutată de-o fată albă – şi numai printr-un miracol bebeluşul supravieţuieşte.) Nu scapă însă de Învăţător & vânătorii de negri fugari, care dau buzna în casa soacrei sale, Baby Suggs, răscumpărată de fi-su, unde-şi trimisese din timp alţi trei copii. Îngrozită de ce-i aşteaptă, Sethe se repede să-i omoare cu mâna ei, reuşind să-i ia gâtul Preaiubitei.

Ca peste 18 ani, mezina Denver să creadă „că înţelege legătura dintre mama ei şi Preaiubita: Sethe încerca să-şi răscumpere vina pentru ferăstrău”, căci, de bună seamă, „cum era să tragi zimţii ferăstrăului pe sub bărbia micuţă; să simţi sângele de bebeluş pompat pe mâinile tale, ca ţiţeiul; să-i ţii faţa să nu i se dezlipească capul; s-o strângi tare, ca să absorbi, nemişcată, spasmele morţii ce cutreierau trupuşorul adorat, plinuţ şi debordând de viaţă”.

La fel cum plină de viaţă e şi Preaiubita lui Toni Morrison, cu atât mai dragă inimii mele, cu cât mi-a fost pusă în mână de-o fiinţă iubită.

William SAROYAN. Ce-am mai râs! O poveste serioasă

Un titlu-binoclu, Ce-am mai râs! O poveste serioasă, Litera, 2017, prin care americanul William Saroyan (1908 – 1981) îşi priveşte îndeaproape eroii – familia Nazarenus, familia Walz, Cody şi Bart Bone ş.a. –, după ce că Swan, soţia lui Evan, dă peste cap perspectiva unei vacanţe mult aşteptate în casa cu vie din Clovis, pusă la dispoziţie de fratele mai mare al bărbatului, anunţându-şi soţul: „O să am un copil. Nu e al nostru”.

William Saroyan, 1940
William Saroyan, 1940

Un izvor nesecat de lacrimi, acest Ce-am mai plâns! („Acum ea suspina mai tare decât oricând”), iar povestea serioasă îşi urmează cursul, cum ar veni – din lac în puţ: „Ce se întâmplase? Ce se întâmpla mereu? De ce nimic nu era aşa cum ar fi trebuit să fie? De ce totul era, întotdeauna, ciudat, misterios, periculos, delicat, gata să se facă praf şi pulbere oricând?” Profund rănit în amorul propriu, Evan se confesează fratelui mai mare, iar reacţia lui Dade e formidabilă: „Dacă vrei să omori pe cineva, găseşti în camera mea instrumentele necesare. De ce nu? E corect. Dacă vrei să ierţi pe cineva, să înţelegi, să iubeşti, găseşti arme pentru asta în sufletul tău”. În registrul aceluiaşi „dacă”, Evan îi spune soţiei: „Dacă ai în suflet puţină compasiune pentru tine însăţi, află că în mine există destulă compasiune pentru mine însumi şi pentru tine. Să ştii asta şi să mă laşi să-mi ajut fiul şi fiica, să mă laşi să te ajut pe tine, oricine ai fi, soţia mea, mama copiilor mei, sau o străină, orice preferi să fii”. Răspunsul lui Swan, tot în registrul lui „dacă”, pune punctele pe i: „Dacă mă iubeşti voi trăi. Dacă nu mă iubeşti, nu voi trăi. Mă poţi iubi? Poţi să mă iubeşti acum, Evan?”

Atât că răul a fost făcut, iar logica implacabilă a dramei de familie se întoarce, vai! în tragedie pentru toată lumea: Swan, presupusul tată al copilului abia zămislit, fraţii Nazarenus mor rând pe rând – fie că-şi doresc moartea sau aleg viaţa, de dragul copiilor. Absolut cumplit, acordul final: „Şi până la urmă simţi râsul. Fusese, însă, un accident. Un accident după altul, terminate în râs”. Astfel soarta bate la uşă – la uşa de ieşire....

Chuck PALAHNIUK. Fight Club

Cum adeseori se întâmplă, povestea unui succes începe cu un eşec usturător – refuzat de editorii newyorkezi, pe motiv că ar fi „prea întunecat şi prea riscant”, romanul Fight Club, de Chuck Palahniuk, Polirom, 2012, confirmă o dată în plus că „ceea ce nu ne ucide, ne face mai puternici” – rescris, în sensul radicalizării discursului, cartea apare în 1996, devenind apoi un titlu clasic al literaturii underground.

Chuck Palahniuk
Chuck Palahniuk

„Tyler spune că deocamdată sunt departe de fund. Şi că dacă nu cad până la capăt, nu pot fi salvat. (…) Nu-i suficient să renunţ la bani, la proprietăţi şi la cunoaştere. (…) Trebuie să fug de autoperfecţionare şi să mă îndrept spre dezastru”, şi astfel se pune la cale o diversiune generală, Proiectul Haos, al cărui scop „era să-l înveţe pe fiecare participant (…) că stă în puterea lui să schimbe istoria. Că fiecare dintre noi poate prelua controlul asupra lumii”. De unde avangardiştii îi pictau mustăţi Giocondei, acum chemările se radicalizează: „Dă foc Louvre-ului, şi şterge-te la cur cu Mona Lisa.” Între timp, Fight Club-urile se înmulţesc ca ciupercile atât pe coasta de Est, cât şi pe coasta de Vest ale Statelor Unite, iar rezultatul este că „după o noapte la Fight Club, tot ce se întâmplă în lumea reală are volumul dat la minimum”, şi asta deoarece „nicăieri nu te simţi aşa de viu ca la Fight Club. Când eşti doar tu şi celălalt – doar doi tipi la o bătaie; câte o bătaie pe rând; bătăile durează atât cât e nevoie –, sub unicul bec din tavan, în mijlocul tuturor celor care te privesc.” Până şi umorul nu poate fi decât… negru în această lume a manipulării totale: „Tyler se lasă pe spate şi mă-ntreabă:

-Dacă Marilyn Monroe ar fi acum în viaţă, oare ce-ar face? (…)

-Ar râcâi capacul coşciugului.”

Aşa se întâmplă când oamenilor li se bagă în cap: „Nu sunteţi un fulg de zăpadă perfect şi unic. Cultura noastră ne-a făcut pe toţi la fel. Cu toţii vrem acelaşi lucru. La nivel individual, nu reprezentăm nimic”. Noroc că nu toată lumea gândeşte la fel…

Don DeLillo. Arta corpului

Un roman de-o subtilitate infinită, Arta corpului, al americanului Don Dellilo (n. 1936), Polirom, 2017, emanând acea „strălucire a prozei bine scrise” (The New York Times) numită şi plăcerea textului. Am citit mai mult cu diafragma decât cu retina cele nici 200 de pagini, nu atât urmărind firul epic, minim, cât lăsându-mă în voia frazării.

Don DeLillo
Don DeLillo

„De ce moartea omului pe care-l iubeşti să nu-ţi aducă întuneric şi pustiire? Nu ştii cum să-i iubeşti pe cei pe care-i iubeşti până ce nu dispar dintr-odată”, iar când nenorocirea aceasta se întâmplă – şi încă din voia omului iubit, care-şi ia viaţa, cum face cineastul Rey Robles, de 64 de ani –, ce-i rămâne soţiei acestuia, Lauren Hartke, o tânără body artist, trăind mai departe singură în casa închiriată departe de orice aşezare omenească, decât să-şi umple – fizic!!! – timpul: „La sfârşitul primelor zile de după, şi-a reluat exerciţiile de respiraţie”, chit că „înlăuntrul ei lumea se sfărâmase”. Ce surpriză să descopere sub acelaşi acoperiş o fiinţă umană („Spune-mi. Ai fost tot timpul aici, de cât timp?”) ce pare căzută din altă lume, dar a cărei prezenţă îi devine necesară: „Poate că individul ăsta trăieşte într-un alt fel de realitate, unde este aici şi acolo, înainte şi după, (…) lipsit de identitate, de limbaj, de posibilitatea de a savura felia de pâine prăjită cu miere pe care ea îl vede mâncând-o.” Şi mai ciudat este felul lui de a vorbi – „Statul a venit la mine. Sunt cu clipa. O să plec cu clipa.” –, iar tânăra văduvă „nu ştia cum să numească aceste vorbe. Le-a numit cântări. El a continuat o vreme, plecând, venind, şi totul era o cântare, un psalm”. Şi cu totul uluitoare capacitatea acestui om având „înfăţişarea unui copil găsit – pierdut şi regăsit”, de a reproduce întocmai fraze auzite cândva, cu vocea lui Rey, dar şi a lui Lauren. Când în cele din urmă omul dispare, Lauren Hartke face un spectacol de body art, iar efectul de prezenţă – c-o fi cea a lui Rey Robles, c-o fi a fiinţei „pierdute şi regăsite” pe care ea le exhibă în faţa unui public tot mai numeros – este covârşitor: brusc, timpul capătă corporalitate, şi atunci le travail de deuil poate începe.

Spre luare-aminte, „Trecutul, prezentul şi viitorul nu sunt daruri ale limbajului. Timpul se desfăşoară în cutele fiinţei. Trece prin tine, construind şi formând”.

Richard FORD. Femei cu bărbaţi

O scriitură virilă demnă de pana lui Hemingway, cu inflexiuni (psihologice & stilistice) faulkneriene, aşa mi se prezintă americanul Richard Ford în volumul Femei cu bărbaţi, Vellant, 2018 – volum însumând „trei povestiri lungi perfecte, atât de sinuos întreţesute şi atât de subtil comunicate, încât întregul dobândeşte coerenţa unui mare roman” (Mail on Sunday).

Richard Ford
Richard Ford

„…acel moment de graţie de dinaintea unui gest definitoriu, în care totul se conjugă la potenţial, înainte ca viaţa s-o ia într-o direcţie sau alta – spre regret sau plăcere, sau fericire, spre un soi de permanenţă sau altul”, nu-i aşa că fraza v-a fermecat, şi suntem abia la începutul primei povestiri, Afemeiatul, în care un american aflat într-o călătorie de afaceri la Paris face cunoştinţă c-o franţuzoaică, cu care iese în câteva seri, înainte de-a se întoarce în SUA. Odată ajuns acasă, continuă să se gândească la Joséphine, iar soţia lui, Barbara, simte schimbarea – drept care-i „dă liber”: „Vino acasă când te plictiseşti să faci ce te-ai dus să faci acolo, cu nu ştiu cum o cheamă”. Şi iată-l pe Martin Austin din nou în Franţa („Nu-i plăcea că se află la Paris doar din cauza lui Joséphine Belliard, din cauza unei femei, una pe care abia dacă o cunoştea…”), iar surprizele îl iau pe nepregătite („Joséphine părea mai franţuzoaică decât îşi amintea. În mintea lui, ea era aproape americană, doar că avea accent franţuzesc”) – fără menajamente, femeia îi dă papucii: „Nu te vreau. Nu mai vreau nici un bărbat. (…) Nu-mi pasă ce se întâmplă cu tine. Eşti mort. Nu te văd”. Şi această, nici nu morală, ci frază cu care te alegi, pe final: „…ce era, oare, posibil cu adevărat între doi oameni? Cum puteai regla cursul vieţii, făcând cât mai puţin rău, şi totuşi fiind ataşat de ceilalţi?”

Şi mai sucite sunt relaţiile dintre personajele din Gelozie – suficient să citez două fraze: „Dacă, de pildă, mama ta are un prieten tânăr şi drăguţ la Seattle sau dacă tatăl tău are o drăguţă aici, unde a-nţărcat mutu’ iapa, atunci e o problemă”, şi, ceva mai încolo, din gura aceleiaşi mătuşi Doris: „Pe vremuri mă gândeam că tatăl tău s-a însurat cu sora greşită, pentru că ne-am întâlnit cu toţii în acelaşi timp”.

Ultima nuvelă, Occidentali, trece de suta de pagini, şi se întâmplă tot la Paris („El nu ţinuse niciodată morţiş s-ajungă la Paris. Problema (…) fusese întotdeauna cum să transformi ceea ce se petrecea aici în ceva care să conteze la tine acasă”) – acel gen de text care se desface cu încetinitorul, iar final îţi taie suflarea.

De citit cap-coadă cu cea mai mare atenţie, Richard Ford te răsplăteşte la tot pasul cu fraze de genul: „Recunoşteai schimbările din interiorul tău, credea el, nu prin atitudinea celorlalţi faţă de tine, ci prin felul în care te simţi tu raportat la tine”.

Harper LEE. Du-te şi pune un străjer

Revenirea în forţă a nonagenarei Harper Lee ( 1926 – 2016), cu un roman ce reia firul narativ al capodoperei de-acum 55 de ani, Să ucizi o pasăre cântătoare, constituie evenimentul literar al deceniului – Du-te şi pune un străjer, Polirom, 2015, „ajunge la noi la momentul potrivit. (…) Ajunge la noi în clipa în care nu ne dăm seama câtă nevoie avem de el” (Chicago Tibune).

Harper Lee
Harper Lee

„Datoria unicei fiice faţă de tatăl ei văduv, după moartea unicului lui fiu, era limpede: Jean Louise trebuia să se întoarcă şi să locuiască în casa lui Atticus; asta făcea o fiică şi, dacă n-o făcea, atunci nu era fiică”, aşa gândeşte mătuşa Alexandra, dar şi mai toată lumea din Maycomb; într-adevăr, tânăra de 26 de ani revine în oraşul copilăriei sale, dar numai pentru câteva zile, într-o vacanţă ce-i va da peste cap imaginea locului & a oamenilor cu care plecase, acum 6 ani, la New York. În primul rând, descoperă în casa tatălui – avocatul care-l apărase pe un negru acuzat pe nedrept în Să ucizi o pasăre cântătoare – o broşură rasistă; apoi merge, pe ascuns, la o şedinţă a Consiliului cetăţenesc al Districtului Maycomb, unde „pe bănci rudimentare, stăteau nu numai majoritatea gunoaielor din tot districtul (…), ci şi cei mai respectabili bărbaţi ai provinciei”, printre aceştia din urmă şi Atticus. Şocul e pe măsură: „Singura fiinţă umană în care avusese vreodată încredere totală (…) o dezamăgise; (…) o trădase public, în chip neruşinat şi ordinar”. Fără să stea mult pe gânduri – căci, nu-i aşa, „când un om care a trăit întru adevăr (…) te decepţionează, nu te lasă numai circumspect, te lasă fără nimic” –, Jean Louise îi aruncă în faţă lui Atticus: „N-o să te iert niciodată pentru ce mi-ai făcut. (…) Am tot dispreţul pentru tine şi pentru ce reprezinţi. (…) Nenorocitule ce eşti!”, iar replica tatălui o lasă bouche bée: „…sunt mândru de tine. Păi, eu evident am sperat că fiica mea o să apere până-n pânzele albe ceea ce crede ea că e corect… şi să mă-nfrunte pe mine în primul rând”.

Cât despre titlu, iată-l rezumat într-o frază a tinerei femei: „Am nevoie de un străjer care să-mi spună: Acesta e un fel de dreptate şi celălalt e alt fel de dreptate şi să mă ajute să înţeleg diferenţa”. De fapt, cu toţii avem nevoie…

Păstrând proporţiile, se poate afirma că Premiul Naţional „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, ajuns la cea de-a 30 ediţie, este echivalentul poetic românesc al Premiului Nobel pentru Literatură. Cu două-trei excepţii ce-au scandalizat opinia publică, despre care s-a vorbit pe larg la vremea respectivă, premiul a încununat creaţia unor autori demult consacraţi: 1992 Mihai Ursachi; 1993 Gellu Naum; 1994 Cezar Baltag; 1995 Petre Stoica; 1996 Ileana Mălăncioiu; 1997 Ana Blandiana; 1998 Ştefan Augustin Doinaş; 1999 Mircea Ivănescu; 2000 Cezar Ivănescu; 2001 Constanţa Buzea; 2002 Emil Brumaru; 2003 Ilie Constantin; 2004 Angela Marinescu; 2005 Şerban Foarţă; 2006 Gabriela Melinescu; 2007 Adrian Popescu; 2008 Mircea Dinescu; 2009 Cristian Simionescu; 2010Dorin Tudoran; 2011Dinu Flămând; 2012Ion Mircea; 2013Nicolae Prelipceanu; 2014Ion Mureşan; 2016Gabriel Chifu; 2016 Gheorghe Grigurcu; 2017 Mircea Cărtărescu; 2018 – Aurel Pantea; 2019 Liviu Ioan Stoiciu; 2020 Ovidiu Genaru.

Lista pretendenţilor pentru anul 2021 este la rându-i aproape la fel de lungă cât pentru ultimele trei decenii: Adrian Alui Gheorghe, Leo Butnaru, Daniel Corbu, Vasile Dan, Nichita Danilov, Marian Drăghici, Bogdan Ghiu, Liviu Georgescu, Emil Hurezeanu, Nora Iuga, Ioan Moldovan, Marta Petreu, Ion Pop, Ioan Es. Pop, Octavian Soviany, Cassian Maria Spiridon, Arcadie Suceveanu, Eugen Suciu, Traian Ştef, Elena Ştefoi, Grete Tartler, Lucian Vasiliu, Matei Vişniec, Vasile Vlad, Călin Vlasie şi George Vulturescu. (Apropo de prezenţele basarabene, în paranteză remarcăm că Leo Butnaru este preşedintele Filialei Chişinău a USR, iar Arcadie Suceveanu, preşedintele USM.)

Eram în drept să aşteptăm ca cel/cea de-al 30-lea laureat(-ă) să „ridice însumarea” celor trei decenii de poezie post-decembristă – n-a fost să fie. Pe motiv de pandemie, ceremonia din 15 ianuarie 2021, data de naștere a lui Mihai Eminescu, se transferă pentru 15 iunie, ziua trecerii lui la cele veșnice. Să sperăm că toţi nominalizaţii vor ajunge cu bine până-n vară, de la nonagenara Nora Iuga (n. 4 ianuarie 1931) la benjaminul Bogdan Ghiu (n. 5 iunie 1958).

Excepţie a făcut Premiul Naţional „Mihai Eminescu” – Opus Primum, ajuns la cea de-a 23 ediţie, decernat anul acesta online de Memorialul Ipoteşti Centrul de Studii "Mihai Eminescu" Botoşani poetei Deniz Otay, originară din Suceava & absolventa Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Babeş Bolyai din Cluj, autoarea volumului Fotocrom paradis, OMG Publishing House, 2020. Aici s-ar putea pune punct, sau mai curând un semn de exclamare – în onoarea laureatei.

Cum însă n-am reuşit să „amortizez” încă amânarea decernării Premiului Naţional „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, mi-am găsit refugiul în cărţi; în cele ce urmează, vă propun un mic fragment din romanul de debut al olandezului Cees Nooteboom, Philip şi ceilalţi, Univers, 2013, în idea că cele narate de autorul nordic în 1954 rezonează cu viaţa noastră din acest teribil ultim an în care Poezia nu mai rimează cu Sărăcie, ci cu… Pandemie!

* * * * * * * * * * *

„…era o ţară ciudată, unde a dus vântul hârtiuţa pe care mă însumasem eu. Când am intrat în ţara aceea, oamenii au venit să dea mâna cu mine. Caprifoi, peste tot, şi totul, totul mirosea a caprifoi. Dar în realitate oamenii erau trişti. Şi l-am întrebat pe omul care mă conducea peste tot:

- De ce sunt oamenii atât de trişti pe aici?

- Da, mi-a spus el, sunt tare trişti. Hai să-ţi arăt de ce.

Şi noaptea, pe când toată lumea dormea, am luat-o pe străzile oraşului.

- Aici e o librărie, a spus omul.

Dar vitrina librăriei era goală – sau cel puţin aşa părea, în ea nu se afla decât o cărticică subţire şi nu era nici caprifoi, nici vreo altă floare pe acolo. şi nici vreun steag, cum vedeai la celelalte magazine sau case.

- Nu e decât o singură carte, am spus, la care el a zic:

- Da, uită-te înăuntru.

Şi ne-am uitat împreună, cu fruntea lipită de geam. La lumina felinarului care se afla în faţa magazinului, am văzut că rafturile pe care ar fi trebuit să fie cărţi erau goale. N-am văzut decât cărticica aceea subţire, expusă din nou pe un raft din spate.

- Vom merge acum la biblioteca publică, a spus bărbatul şi am luat-o pe jos prin oraş, până ce am ajuns la biblioteca publică. A deschis uşile şi am intrat. Înăuntru părea că paşii noştri nu răsunau doar pe pardoseala de marmură, ci şi pe pereţi, pe plafon, peste tot. Din ce în ce mai tare.

- Cred că îmi este frică, am spus, dar el mi-a zis că nu face nimic, doar era el cu mine. Am străbătut apoi nişte săli, dar nicăieri nu erau cărţi, ci doar rafturi goale, dulapuri mari şi goale. Doar cărticica ceea mică se vedea pe ici, pe acolo.

O, cu toate acestea îmi era frică, căci pereţii se iveau înalţi şi albi de deasupra dulapurilor şi nu ne auzeam decât unul pe altul şi paşii noştri, pentru că nu erau cărţi.

- De ce nu sunt cărţi, am întrebat. Într-o bibliotecă se găsesc întotdeauna cărţi, nu?

- De regulă, da, mi-a răspuns, însă el a murit.

Cine a murit, a fost gândul meu.

- Era un băiat, a continuat el, un băiat mic, uşor încărunţit deja, care era mereu bolnav. Era singurul care putea scrie, pentru că ţara aceasta nu este ca toate ţările. Aici, unii oameni erau făcuţi pentru a aduce pe lume copii, alţii pentru a construi case, alţii pentru a produce steaguri, pentru ocaziile în care vine cineva în vizită, cum ai venit tu – dar nimeni de aici nu putea scrie poezii, sau poveşti, sau o carte.

Însă băiatul acela era mereu bolnav şi, când a murit, nu terminase decât primul capitol. Acela, şi a arătat spre cărţulia mică şi subţire.”

* * * * * * * * * * *

Nu pot să nu amintesc că, în timpul vieţii sale, Eminescu n-a publicat decât o singură carte, Poezii, şi pe aceea i-a alcătuit-o, fără să-l fi consultat, Titu Maiorescu, de unde poetul proiecta un volum cu titlul Lumină de Lună.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG