Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Ploaia din acest an – abia început, şi deja îndoliat printr-o pierdere din lumea artelor – îşi plânge fiul, artistul plastic basarabean Mark Verlan, alias „Мариокa Сына Дождя” (7 aprilie 1963, Cocieri, Dubăsari – într-una din ultimele zile ale lui decembrie 2020, Chişinău), găsit mort pe 1 ianuarie în atelierul său. „Campion al underground-ului şi al subversivităţii, cu neputinţă de încadrat în niciun sistem, artistic sau politic”, a fost petrecut pe ultimul drum luni, 4 ianuarie, cu salve de… şampanie, ceea ce spune multe despre felul în care a trăit („în chip poetic”, cum altfel ?!). Actriţa Nelly Cozaru: „Îmi amintesc, pe când eram la Teatrul Eugène Ionesco, organizase, primele performance-uri din ţara noastră (cu susţinerea Fundaţiei Soros, se pare). Mark Verlan a propulsat arta modernă de la noi, ne-a făcut să cunoaştem ceea ce în altă parte demult trecuse de perioada pionieratului. Era un inovator, un deschizător de drumuri! Şi un Artist foarte curajos! L-am sunat cu câţiva ani în urmă şi l-am întrebat dacă ar vrea să predea perfomance-ul studenţilor de la Academia de Arte. În modestia sa, îi părea bizară ideea despre postura de pedagog; a promis, dar nu a mai venit... Dumnezeu să-l ierte!“

Mark Verlan
Mark Verlan

Ei bine, ţin minte acea seară de la Teatrul Eugène Ionesco, se întâmpla pe la începutul anilor ’90, iar ceea ce propunea insolitul artist chişinăuian nu semăna cu nimic din ce văzusem până atunci la noi – şi văzusem destule, în atelierele din subsoluri ale tinerei generaţii de artişti din Chişinău şi de la Moscova! –; abia peste ani voi vedea o „replică” pe măsură în performance-urile altul basarabean inclasabil Ghenadie Popescu. Impresia a fost atât de puternică, încât n-am reţinut nici titlul cărţii care se lansase în acea „Vineri seara la Eugène Ionesco”, nici numele cântăreţei invitate, nimic din „programul artistic” & de divertisment – a fost prima mea întâlnire cu Mark Verlan, într-adevăr „un artist care iubeşte să experimenteze şi care transformă orice obiect găsit, cum ar fi o pereche de ghete vechi sau o scoarţă de copac, în obiecte de artă, pline de estetică, dar şi de semnificaţii iraţionale” (curatoarea Natalia Şmurgun); nu-mi aduc aminte să fi schimbat cu el cel puţin câteva vorbe, o voi face însă mulţi ani mai târziu, în 2015, când se va lansa albumul O antologie a picturii moldoveneşti (1940-2015), de Vladimir Bulat, Chişinău, 2015, din care îngădui-mi-se să citez această succintă prezentare: „Din punctul nostru de vedere, personalitatea artistică a lui Mark (Marek) Verlan este inclasabilă. El face parte din tagma acelor artiști care nu se supun definirilor și catalogărilor. Este un artist care a ridicat foarte sus ștacheta „imprevizibilului”, ineditului, astfel că acest nivel a rămas de neatins chiar și pentru el însuși.

Simptomatic că debutul lui pe scena publică s-a produs simultan cu momentul dezagregării sistemului politic sovietic, iar artistul a devenit – prin arta sa – un „interpret estetic” al acestuia. Pentru Verlan materia primă pentru artă este chiar mediul în care trăiește, lucrează, bea, mănîncă și doarme etc., etc. S-a manifestat sub toate formele, în aproape toate genurile artelor vizuale: performance art, sculptură, colaj, grafică, pictură, instalație. Astfel că celebrul curator, Harald Szeemann, l-a inclus pe Mark Verlan în expoziția Blut & Honig (Viena, 2003) cu un număr de 20 de lucrări de pictură, grafică, ceramică, sculptură. În fond, a fost o discretă personală a artistului, în contextul unui proiect amplu, cu artiști emergenți din întreaga Europă de Est. Iar o bucată din fostul său atelier a fost expusă la Bienala de la Venezia, în anul 2011. Sunt argumente suficiente de a-l considera pe Mark Verlan un vîrf de lance al generației de artiști afirmați după căderea comunismului în Moldova”.

Întâmplarea face că în decembrie 2020 tocmai vorbisem – şi scrisesem despre, pe blog – la vernisarea expoziţiei lui Andrei Sârbu, „artistul plastic de factură intelectualistă, colorist extrem de rafinat (…) care garantează trăinicia podului tras între arta maeştrilor mai vârstnici ai generaţiei interbelice şi experienţele artiştilor contemporani”, tot el „unul dintre puţinii artişti plastici basarabeni care nu au acceptat nici un fel de compromisuri şi nu au colaborat principial cu fostul regim totalitar din URSS” (Constantin Ciobanu), „METAFORME”, de la Galeria Brâncuşi; pe 3 ianuarie ’21 expoziţia s-a închis; a doua zi, pe 4 ianuarie, va fi petrecut pe ultimul drum Mark Verlan…

Emil Brumaru și Emilian Galaicu-Păun

Printre puţinele vârfuri de peste 8.000 de metri ale literelor române contemporane, Emil Brumaru (1 ianuarie 1939, în Bahmutea, azi Mihailovca, raionul Cimişlia, Basarabia – 5 ianuarie 2019, Iaşi) făcea figură aparte – poet pursânge, punând uneori şi 15 ani între un volum şi altul (în 1983 apărea Ruina unui samovar, iar Dintr-o scorbură de morcov vedea lumina tiparului hăt în 1998, la aproape 10 ani după Revoluţia română din decembrie ’89!), cultivându-şi o imagine de „mâncător de inimi” odată cu publicarea Infernalei comedii, nelipsit de la târgurile de carte din Bucureşti (cine nu l-a întâlnit măcar o dată la Gaudeamus, înseamnă că pur şi simplu n-a călcat pe-acolo), Domnia Sa a redat poeziei româneşti prospeţimea de început de lume, şi tot el a făcut-o să guste (şi ne-a făcut poftă şi nouă!) din fructul oprit. Pentru unii „angel pofticios şi iubăreţ, rămas din cele sfinte doar cu aura inocenţei” (Al. Cistelecan), pentru alţii „sentimental şi ironic, lilial şi dens, tandru şi pătimaş” (Nicolae Manolescu), dacă nu chiar „un tragic, extraordinar poet al singurătăţii” (Ion Bogdan Lefter), Emil Brumaru rămâne à tout jamais chiar poetul nepereche al acestui început de mileniu, de unde toate acele – numeroase! – graţii (lirice & media) roind în jurul Domniei Sale.

Emil Brumaru la Chişinău (partea I)
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:18 0:00
Link direct

N-a fost foarte entuziast, la prima noastră întâlnire, în redacţia Convorbirilor literare – eram vreo cinci scriitori din Basarabia, cam tot pe-atâţia redactori ai revistei ieşene, iar dialogul a patinat –, aşa că abia după aproape 12 ani, când plecam cu o echipă întreagă de scriitori ieşeni la Botoşani, pe 14 ianuarie 2002, pe-un ger cumplit & printre troiene de jumătate de metru – „Mais où sont les neiges d’antan?” –, însoţindu-l astfel pe viitorul laureat al Premiului Naţional „Mihai Eminescu” (alias, Emil Brumaru), pot să spun că l-am descoperit cu adevărat. Semăna – ierte-mi-se comparaţia – cu un cactus care tocmai a înflorit, desfăcându-şi la capătul unui lujer delicat o ditamai „pâlnie de gramofon” pe cât de albă, pe-atât de efemeră.

Ţepos la prima vedere, „ghimpii” lui Emil Brumaru se transformau în tot atâţia fulgi de nea, ori de câte ori era atins de aripa poeziei, de cele mai multe dăţi venind dinspre altcineva – şi ce cititor grozav era, la zi cu tot ce se scrie! –, şi se întorceau într-o adevărată zăpadă „troienind cărările” când venea vorba de „Marii Ruşi”, cu Dostoievski în frunte, fără de-o carte (de căpătâi) a căruia, pusă sub pernă, nu putea adormi. La scurt timp după ceremonia de la Ipoteşti/Botoşani, îi treceam pragul, împreună cu directorul Editurii Cartier, Gheorghe Erizanu, pentru a-i propune să-i publicăm, în colecţia Poesis, opera poetică – şi iarăşi nu s-a arătat foarte prietenos la început, dar a înflorit deîndată ce i-am pus contractul pe masă. L-a semnat pe loc – cu banii jos! Acelaşi om însă era în stare de efuziuni răscolitoare de genul acesteia (a se vedea Cerşetorul de cafea, Polirom, 2004): „Ţin minte o seară când, la Dolhasca, pe întuneric, m-am dus în grădină, între copacii din spatele casei, am îngenuncheat şi m-am rugat lui Dumnezeu să nu-mi ia poezia, să mi-o deie mereu, mereu. Nu eram patetic, eram speriat, simţeam că pierd ceva definitiv, deşi pe atunci scriam, umblam năuc de versuri, le pândeam şi le prindeam uneori. Unde am greşit? Să fi rămas acolo, la Dolhasca? Dar în ultimii vreo trei ani nu mai scrisesem nimic, sau aproape nimic. Poate că aş fi reînceput? Cine ştie? Poate. Oricum, câteodată, foarte rar, mai cred şi acum că voi reîncepe. Greu e că nu mai am «aparatura» de atunci, sănătatea, bucuria. Fiindcă întotdeauna când am scris m-am simţit fericit, sănătos!!! Trebuie schimbată «metoda»? Înseamnă să schimb totul. Să încep altceva. Şi nu mă pricep. Sau nu pot. Sau nu mai am ce începe.”

Poetul care l-a iubit pătimaş pe F.M. Dostoievski (ştiu din surse demne de încredere că nu putea adormi fără Idiotul sau Fraţii Karamazov pus sub căpătâi!) ar fi împlinit astăzi vârsta lui Lev Tolstoi – în chiar prima emisiune din 2021 voi prezenta, la „Cartea la pachet”, un volum de mărturii cu/despre Emil Brumaru; îngădui-mi-se să închei aceste rânduri de evocare a marelui nostru pământean printr-o secvenţă cu Emil Brumaru la Chişinău, ca invitat la „Zilele literaturii române…”. Totul se întâmplă într-o frumoasă zi de 23 mai, 2011, poetul urmează să citească la Librăria din Centru, cu începere de la 18.15. Lume multă, preponderent tineri(-e). Îl prezint publicului, anunţându-i recitalul, iar el se oţărăşte la mine şi începe a povesti despre… pisici! Cum veniseră pe ospeţe, la el la Dolhasca, Mihai Ursachi şi Mircea Ivănescu, iar belicosul – mă rog, fiu de ofiţer de cavalerie! – de Mihai Ursachi se grozăvea că retează cu sabia hârşti! capul pisicilor, din prima, ceea ce l-a îngrozit pe bietul Mircea Ivănescu, care şi-a luat tălpăşiţa, ţinând-o creanga până la staţia de trenuri, la câţiva kilometri distanţă. Cum veneau elevele la el la dispensarul medical din sat, ca să le vadă „dom’ doctor”, cum… şi aşa, şi tot aşa preţ de juma de oră. În câteva rânduri, îi făcusem semn să treacă la poezie – la urma urmei, lumea venise să-l asculte pe Poetul Emil Brumaru –, peine perdue. În cele din urmă s-a milostivit de mine, şi a recitat câine-câineşte, două-trei poeme scurte, şi astfel au rămas şi lupul sătul, şi oile întregi. Istoria nu s-a încheiat aici – cum mass-media difuzase mai multe reportaje de la festivalul nostru, „basarabeanul” prin naştere – ca fiu de ceferist – Emil Brumaru fiind vedeta absolută, primarul localităţii unde poetul văzuse lumina zilei, pe 1 ianuarie 1939, s-a lăsat convins să-i dea şcolii din sat numele poetului. Doar că, să nu pară un simplu funcţionar, i-a cerut unui scriitor de prin părţile locului o carte de-a poetului, să vadă ce scrie. Era chiar volumul III al Operei poetice, de la Cartier, cel cu… Infernala comedie! – nu-i nevoie să vă spun cu ce s-a încheiat toată povestea, şi ce „dragoste” pentru oamenii de litere a prins primarul respectivei localităţi!

Dar tot poetul are ultimul cuvânt, acum de dincolo de Styx:

Cântec naiv

Oare

cum se moare?

Aşa cum cade o căpşună-n apă

Şi vine-un cerb cu botul lui şi-o papă?

Oare

cum se moare?

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG