Emilian Galaicu-Păun

Tocmai se împlinesc 130 de ani de la naşterea scriitorului Osip Mandelştam (15 ianuarie 1891, Varşovia – 27 decembrie 1938, într-un lagăr de concentrare de lângă Vladivostok); dintre poeţii de altă limbă, este probabil autorul care m-a „fertilizat” – acesta e cuvântul! – cel mai mult & în profunzime, după ce că triada sacrosanctă Baudelaire – Rimbaud – Mallarmé, iar mai târziu Rainer Maria Rilke & T.S. Eliot, citiţi în paralel cu Structura liricii moderne de Hugo Friedrich (în care tocmai Rilke străluceşte prin absenţă), îmi deschideau gustul pentru poezia modernă.

În cele peste trei decenii de când îl tot citesc pe O.M. – nu doar poezia, dar şi volumul de eseuri & recenzii Слово и культура, Moscova, 1987, în special studiul Разговор о Данте, magistral –, n-am încetat să mă minunez de forţa discursului său artistic. Nu voi încerca să-i definesc poezia – au făcut-o numeroşi alţi cercetători, din interiorul limbii/culturii ruse –, nici să-i refac ad usum delphini biografia (accidentată!); în cele ce urmează voi pune cap la cap două poeme, unul al lui Osip Mandeştam, din postume, şi altul al traducătorului său în limba germană, chiar pământeanul nostru Paul Celan, al cărui Centenar tocmai l-am sărbătorit pe 23 noiembrie 2020. Cum ar veni – parafrazând un titlu celebru de Marin Preda –, întâlnirea dintre pământuri; pentru început, iată-l pe al lui O.M.:

ЧЕРНОЗЕМ

Переуважена, перечерна, вся в холе,
Вся в холках маленьких, вся воздух и призор,
Вся рассыпаючись, вся образуя хор, —
Комочки влажные моей земли и воли...

В дни ранней пахоты черна до синевы,
И безоружная в ней зиждется работа —
Тысячехолмие распаханной молвы:
Знать, безокружное в окружности есть что-то.

И все-таки, земля — проруха и обух.
Не умолить ее, как в ноги ей ни бухай:
Гниющей флейтою настраживает слух,
Кларнетом утренним зазябливает ухо...

Как на лемех приятен жирный пласт,
Как степь лежит в апрельском провороте!
Ну, здравствуй, чернозем: будь мужествен, глазаст...
Черноречивое молчание в работе.

Şi acum, poemul lui Paul Celan (1920 – 1970), din volumul Die Niemandsrose, 1963, cu dedicaţia „Amintirii lui Osip Mandelştam” (în paranteză amintesc că poetul originar din Cernăuţi publica în 1959 un volum de versuri de Osip Mandelştam, Gedichte, în tălmăcirea sa); încăpător ca un mormânt, poemul de început al cărţii:

ERA PĂMÂNT ÎNĂUNTRUL LOR, iar

ei săpau.

Ei săpau şi săpau, astfel trecea

ziua lor, noaptea lor. Şi nu-l lăudau pe Dumnezeu,

care,-aşa-auziseră ei, toate-acestea voise,

care,-aşa-auziseră ei, toate-acestea ştiuse.

Ei săpau şi nu mai auzeau;

nu se făceau înţelepţi, nu născoceau nici un cântec,

nu-şi închipuiau nici un fel de limbă.

Ei săpau.

Veni o linişte, şi-o vijelie veni,

veniră mările toate.

Eu sap, tu sapi, şi viermele sapă de-asemenea,

iar ceea ce cântă acolo spune: Ei sapă.

O unul, niciunul, o nimeni, o tu:

Unde s-a mers, dacă nicăieri nu s-a mers?

O tu sapi şi eu sap, şi-ntru tine mă sap,

şi pe deget ni se trezeşte inelul.

După mine, textele formează un soi de vase comunicante peste timp, iar tragismul vieţii (de fapt, al morţii!) fiecăruia din poeţi – unul dispărut fără urmă («безымянная могила, вернее, яма, куда его бросили с биркой на ноге», Nadejda Mandelştam), zice-se, înecat în haznaua lagărului; altul aruncându-se în Sena de pe Pont Mirabeau – face ca aceşti „fraţi de verigă” să nu-şi fi aflat odihna în pământ; or, fiecare din ei reprezintă un adevărat Continent al liricii moderne.

Îngădui-mi-se să închei cu aceste rânduri, dacă nu un Exegi monumentum în toată puterea cuvântului, cel puţin un soi de cenotaf de cuvinte:

Impregnată

de pOE*ezie

ca Nadejda

Mandelştam

care «знала

наизусть

и прозу, и

стихи О.М. –

ведь могло

случиться

что бумаги

пропадут, а

я уцелею»**

până la os-

moza dintre

corp şi literă,

Pentru cine

plăcerea

textului,

pentru cine

Corp delict = Corp de literă

______

*Mandelstam se numea Osip Emilievici.

** (rusă) „ştiam pe dinafară şi proza, şi poeziile lui O.M. – căci se putea întâmpla ca hârţoagele să dispară, iar eu să rămân în viaţă”, Надежда Мандельштам, Мое завещание.

Ploaia din acest an – abia început, şi deja îndoliat printr-o pierdere din lumea artelor – îşi plânge fiul, artistul plastic basarabean Mark Verlan, alias „Мариокa Сына Дождя” (7 aprilie 1963, Cocieri, Dubăsari – într-una din ultimele zile ale lui decembrie 2020, Chişinău), găsit mort pe 1 ianuarie în atelierul său. „Campion al underground-ului şi al subversivităţii, cu neputinţă de încadrat în niciun sistem, artistic sau politic”, a fost petrecut pe ultimul drum luni, 4 ianuarie, cu salve de… şampanie, ceea ce spune multe despre felul în care a trăit („în chip poetic”, cum altfel ?!). Actriţa Nelly Cozaru: „Îmi amintesc, pe când eram la Teatrul Eugène Ionesco, organizase, primele performance-uri din ţara noastră (cu susţinerea Fundaţiei Soros, se pare). Mark Verlan a propulsat arta modernă de la noi, ne-a făcut să cunoaştem ceea ce în altă parte demult trecuse de perioada pionieratului. Era un inovator, un deschizător de drumuri! Şi un Artist foarte curajos! L-am sunat cu câţiva ani în urmă şi l-am întrebat dacă ar vrea să predea perfomance-ul studenţilor de la Academia de Arte. În modestia sa, îi părea bizară ideea despre postura de pedagog; a promis, dar nu a mai venit... Dumnezeu să-l ierte!“

Ei bine, ţin minte acea seară de la Teatrul Eugène Ionesco, se întâmpla pe la începutul anilor ’90, iar ceea ce propunea insolitul artist chişinăuian nu semăna cu nimic din ce văzusem până atunci la noi – şi văzusem destule, în atelierele din subsoluri ale tinerei generaţii de artişti din Chişinău şi de la Moscova! –; abia peste ani voi vedea o „replică” pe măsură în performance-urile altul basarabean inclasabil Ghenadie Popescu. Impresia a fost atât de puternică, încât n-am reţinut nici titlul cărţii care se lansase în acea „Vineri seara la Eugène Ionesco”, nici numele cântăreţei invitate, nimic din „programul artistic” & de divertisment – a fost prima mea întâlnire cu Mark Verlan, într-adevăr „un artist care iubeşte să experimenteze şi care transformă orice obiect găsit, cum ar fi o pereche de ghete vechi sau o scoarţă de copac, în obiecte de artă, pline de estetică, dar şi de semnificaţii iraţionale” (curatoarea Natalia Şmurgun); nu-mi aduc aminte să fi schimbat cu el cel puţin câteva vorbe, o voi face însă mulţi ani mai târziu, în 2015, când se va lansa albumul O antologie a picturii moldoveneşti (1940-2015), de Vladimir Bulat, Chişinău, 2015, din care îngădui-mi-se să citez această succintă prezentare: „Din punctul nostru de vedere, personalitatea artistică a lui Mark (Marek) Verlan este inclasabilă. El face parte din tagma acelor artiști care nu se supun definirilor și catalogărilor. Este un artist care a ridicat foarte sus ștacheta „imprevizibilului”, ineditului, astfel că acest nivel a rămas de neatins chiar și pentru el însuși.

### Vezi și... ###

La întâlnirea Răsăritului cu Apusul (GALERIE FOTO)

Simptomatic că debutul lui pe scena publică s-a produs simultan cu momentul dezagregării sistemului politic sovietic, iar artistul a devenit – prin arta sa – un „interpret estetic” al acestuia. Pentru Verlan materia primă pentru artă este chiar mediul în care trăiește, lucrează, bea, mănîncă și doarme etc., etc. S-a manifestat sub toate formele, în aproape toate genurile artelor vizuale: performance art, sculptură, colaj, grafică, pictură, instalație. Astfel că celebrul curator, Harald Szeemann, l-a inclus pe Mark Verlan în expoziția Blut & Honig (Viena, 2003) cu un număr de 20 de lucrări de pictură, grafică, ceramică, sculptură. În fond, a fost o discretă personală a artistului, în contextul unui proiect amplu, cu artiști emergenți din întreaga Europă de Est. Iar o bucată din fostul său atelier a fost expusă la Bienala de la Venezia, în anul 2011. Sunt argumente suficiente de a-l considera pe Mark Verlan un vîrf de lance al generației de artiști afirmați după căderea comunismului în Moldova”.

Întâmplarea face că în decembrie 2020 tocmai vorbisem – şi scrisesem despre, pe blog – la vernisarea expoziţiei lui Andrei Sârbu, „artistul plastic de factură intelectualistă, colorist extrem de rafinat (…) care garantează trăinicia podului tras între arta maeştrilor mai vârstnici ai generaţiei interbelice şi experienţele artiştilor contemporani”, tot el „unul dintre puţinii artişti plastici basarabeni care nu au acceptat nici un fel de compromisuri şi nu au colaborat principial cu fostul regim totalitar din URSS” (Constantin Ciobanu), „METAFORME”, de la Galeria Brâncuşi; pe 3 ianuarie ’21 expoziţia s-a închis; a doua zi, pe 4 ianuarie, va fi petrecut pe ultimul drum Mark Verlan…

• Sorin Şerb

Lucrări expuse la București de artiștii moldoveni Ghenadie Popescu și Mark Verlan în cadrul expoziției organizate de Asociația ARBOR în parteneriat cu Primăria Municipiului București prin Centrul Cultural Expo Art.