Păstrând proporţiile, se poate afirma că Premiul Naţional „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, ajuns la cea de-a 30 ediţie, este echivalentul poetic românesc al Premiului Nobel pentru Literatură. Cu două-trei excepţii ce-au scandalizat opinia publică, despre care s-a vorbit pe larg la vremea respectivă, premiul a încununat creaţia unor autori demult consacraţi: 1992 − Mihai Ursachi; 1993 − Gellu Naum; 1994 – Cezar Baltag; 1995 − Petre Stoica; 1996 − Ileana Mălăncioiu; 1997 − Ana Blandiana; 1998 − Ştefan Augustin Doinaş; 1999 − Mircea Ivănescu; 2000 − Cezar Ivănescu; 2001 − Constanţa Buzea; 2002 − Emil Brumaru; 2003 − Ilie Constantin; 2004 − Angela Marinescu; 2005 − Şerban Foarţă; 2006 − Gabriela Melinescu; 2007 − Adrian Popescu; 2008 − Mircea Dinescu; 2009 − Cristian Simionescu; 2010 − Dorin Tudoran; 2011 − Dinu Flămând; 2012 − Ion Mircea; 2013 − Nicolae Prelipceanu; 2014 − Ion Mureşan; 2016 − Gabriel Chifu; 2016 − Gheorghe Grigurcu; 2017 − Mircea Cărtărescu; 2018 – Aurel Pantea; 2019 − Liviu Ioan Stoiciu; 2020 – Ovidiu Genaru.
Lista pretendenţilor pentru anul 2021 este la rându-i aproape la fel de lungă cât pentru ultimele trei decenii: Adrian Alui Gheorghe, Leo Butnaru, Daniel Corbu, Vasile Dan, Nichita Danilov, Marian Drăghici, Bogdan Ghiu, Liviu Georgescu, Emil Hurezeanu, Nora Iuga, Ioan Moldovan, Marta Petreu, Ion Pop, Ioan Es. Pop, Octavian Soviany, Cassian Maria Spiridon, Arcadie Suceveanu, Eugen Suciu, Traian Ştef, Elena Ştefoi, Grete Tartler, Lucian Vasiliu, Matei Vişniec, Vasile Vlad, Călin Vlasie şi George Vulturescu. (Apropo de prezenţele basarabene, în paranteză remarcăm că Leo Butnaru este preşedintele Filialei Chişinău a USR, iar Arcadie Suceveanu, preşedintele USM.)
Eram în drept să aşteptăm ca cel/cea de-al 30-lea laureat(-ă) să „ridice însumarea” celor trei decenii de poezie post-decembristă – n-a fost să fie. Pe motiv de pandemie, ceremonia din 15 ianuarie 2021, data de naștere a lui Mihai Eminescu, se transferă pentru 15 iunie, ziua trecerii lui la cele veșnice. Să sperăm că toţi nominalizaţii vor ajunge cu bine până-n vară, de la nonagenara Nora Iuga (n. 4 ianuarie 1931) la benjaminul Bogdan Ghiu (n. 5 iunie 1958).
Excepţie a făcut Premiul Naţional „Mihai Eminescu” – Opus Primum, ajuns la cea de-a 23 ediţie, decernat anul acesta online de Memorialul Ipoteşti Centrul de Studii "Mihai Eminescu" Botoşani poetei Deniz Otay, originară din Suceava & absolventa Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Babeş Bolyai din Cluj, autoarea volumului Fotocrom paradis, OMG Publishing House, 2020. Aici s-ar putea pune punct, sau mai curând un semn de exclamare – în onoarea laureatei.
Cum însă n-am reuşit să „amortizez” încă amânarea decernării Premiului Naţional „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, mi-am găsit refugiul în cărţi; în cele ce urmează, vă propun un mic fragment din romanul de debut al olandezului Cees Nooteboom, Philip şi ceilalţi, Univers, 2013, în idea că cele narate de autorul nordic în 1954 rezonează cu viaţa noastră din acest teribil ultim an în care Poezia nu mai rimează cu Sărăcie, ci cu… Pandemie!
* * * * * * * * * * *
„…era o ţară ciudată, unde a dus vântul hârtiuţa pe care mă însumasem eu. Când am intrat în ţara aceea, oamenii au venit să dea mâna cu mine. Caprifoi, peste tot, şi totul, totul mirosea a caprifoi. Dar în realitate oamenii erau trişti. Şi l-am întrebat pe omul care mă conducea peste tot:
- De ce sunt oamenii atât de trişti pe aici?
- Da, mi-a spus el, sunt tare trişti. Hai să-ţi arăt de ce.
Şi noaptea, pe când toată lumea dormea, am luat-o pe străzile oraşului.
- Aici e o librărie, a spus omul.
Dar vitrina librăriei era goală – sau cel puţin aşa părea, în ea nu se afla decât o cărticică subţire şi nu era nici caprifoi, nici vreo altă floare pe acolo. şi nici vreun steag, cum vedeai la celelalte magazine sau case.
- Nu e decât o singură carte, am spus, la care el a zic:
- Da, uită-te înăuntru.
Şi ne-am uitat împreună, cu fruntea lipită de geam. La lumina felinarului care se afla în faţa magazinului, am văzut că rafturile pe care ar fi trebuit să fie cărţi erau goale. N-am văzut decât cărticica aceea subţire, expusă din nou pe un raft din spate.
- Vom merge acum la biblioteca publică, a spus bărbatul şi am luat-o pe jos prin oraş, până ce am ajuns la biblioteca publică. A deschis uşile şi am intrat. Înăuntru părea că paşii noştri nu răsunau doar pe pardoseala de marmură, ci şi pe pereţi, pe plafon, peste tot. Din ce în ce mai tare.
- Cred că îmi este frică, am spus, dar el mi-a zis că nu face nimic, doar era el cu mine. Am străbătut apoi nişte săli, dar nicăieri nu erau cărţi, ci doar rafturi goale, dulapuri mari şi goale. Doar cărticica ceea mică se vedea pe ici, pe acolo.
O, cu toate acestea îmi era frică, căci pereţii se iveau înalţi şi albi de deasupra dulapurilor şi nu ne auzeam decât unul pe altul şi paşii noştri, pentru că nu erau cărţi.
- De ce nu sunt cărţi, am întrebat. Într-o bibliotecă se găsesc întotdeauna cărţi, nu?
- De regulă, da, mi-a răspuns, însă el a murit.
Cine a murit, a fost gândul meu.
- Era un băiat, a continuat el, un băiat mic, uşor încărunţit deja, care era mereu bolnav. Era singurul care putea scrie, pentru că ţara aceasta nu este ca toate ţările. Aici, unii oameni erau făcuţi pentru a aduce pe lume copii, alţii pentru a construi case, alţii pentru a produce steaguri, pentru ocaziile în care vine cineva în vizită, cum ai venit tu – dar nimeni de aici nu putea scrie poezii, sau poveşti, sau o carte.
Însă băiatul acela era mereu bolnav şi, când a murit, nu terminase decât primul capitol. Acela, şi a arătat spre cărţulia mică şi subţire.”
* * * * * * * * * * *
Nu pot să nu amintesc că, în timpul vieţii sale, Eminescu n-a publicat decât o singură carte, Poezii, şi pe aceea i-a alcătuit-o, fără să-l fi consultat, Titu Maiorescu, de unde poetul proiecta un volum cu titlul Lumină de Lună.
