Emilian Galaicu-Păun

Ierte-mi-se întârzierea de câteva zile – s-ar fi cuvenit s-o fac pe 27 septembrie – cu care scriu aceste rânduri, dar ce mai contează o zi-două în plus pentru cel care s-a grăbit să plece atât de repede?!...)

Sfârşit de septembrie 2001, Festivalul „Scriitori români de pretutindeni” la Neptun, cu numeroase prezenţe ale unor autori de mâna întâi ale exilului românesc, de-ar fi să mă refer doar la Alexandru Vona (1922 – 2004), cel care semna romanul – scris în transă, pierdut, apoi regăsit şi, în cele din urmă, distins cu Premiul Uniunii Latine – Ferestrele zidite, una dintre realizările majore ale literelor române. Atmosferă degajată, aş zice chiar cordială, cu multe regăsiri – totuşi în aer pluteşte o nelinişte, şi când unul, când altul se întreabă: „Mai respiră Gellu Naum?” Toată lumea ştie că poetul zace pe-un pat de spital, şi că mai are de trăit zile, poate chiar ore numărate, iar solidaritatea scriitoricească (vai! atât de rară) se manifestă prin grija pentru ultimul mohican al suprarealismului european care trage să moară. Totuşi bătrânul poet (tocmai împlinise, pe 1 august 2001, vârsta de 86 de ani) rezistă, astfel că festivalul se încheie cu tradiţionalul maraton poetic fără să fie nevoie de un minut de reculegere. După recital, ca de obicei înainte de plecare, unii s-au grăbit să se culce (urma să plecăm dis-de-dimineaţă, imediat după micul dejun), alţii au stat la poveşti până-n zorii zilei de 27 septembrie. Printre aceştia din urmă, şi poetul Iustin Panţa (n. 6 noiembrie 1964, Bucureşti), în mare vervă, care pierdea astfel autocarul şi a trebuit să se urce în autoturismul unui coleg mai în vârstă pe care abia dacă-l cunoştea… La ştiri, s-a spus că automobilul cu poeţi (mai era şi un al treilea) s-a ciocnit cu un tir, în localitatea Lehliu, şi că nu există supravieţuitori. Prietenul şi semenul meu – eram dintr-un an, 1964 – Iustin Panţa pleca la 37 de ani neîmpliniţi, deschizând astfel Porţile…

Salutat la apariţie de tenorii criticii – „La Iustin Panţa regăsim placerea de a enumera obiecte simple, voluptatea prezentării lor concrete, sesizarea aerului lor familiar sau straniu, real sau fantasmagoric. Emoţia poetică pâlpâie deasupra acestor locuri şi spaţii ca flacăra deasupra comorilor ascunse” (Nicolae Manolescu); „Cu splendida, cu dezinvolta virtuozitate a tinereţii, Iustin Panţa se înscrie în postmodernitate : (…) minimalismul americanilor, post-expresionismul germanilor, exactităţile suav-dezabuzate ale lui Mircea Ivănescu. Iustin Panţa este un centrifugal sigur de sine” (Virgil Nemoianu); „Puţini dintre acei poeti aflaţi la început de drum ştiu să-şi înceapa atât de bine poemele ca Iustin Panţa, să se instaleze cu atâta firească autoritate într-un teritoriu necunoscut pe care să-l facă în câteva clipe familiar şi inconfundabil. Poemele au o structură complexă, (…), secvenţele aforistice alternează cu altele colocviale, dar ceea ce are importanţă e tocmai impresia momentană, impresie care, prin forţa talentului, devine definitivă.
Iustin Panţa e sibian, «şcoala» lui poetică este excelentă, dar precumpănitoare ramâne vocaţia.

Un poet de care se va vorbi, sunt sigur, şi în mileniul următor” (Mircea Martin); „Dincolo de această răsucire a discursului pe mai multe voci sau euri, semioza poetică a lui Iustin Panţa te înfăşoară strâns ca ceva extraordinar de important ce ţi se comunică pe căi subtil-afective pe care nu le poţi evita în nici un fel: ţi se comunică esenţialul despre tine ca subiect angajat în propria-ţi existenţă tragică” (Marin Mincu) –; considerat la un moment dat, după dispariţia fulgerătoare a lui Cristian Popescu (1959 – 1995), vârful de lance al generaţiei ’90; căutat şi recitit cu asiduitate de generaţiile mai tinere – „Limpezimea poeziei lui Iustin Panţa rămâne marele dar lăsat nouă de către acest poet atât de original, un dar pentru care mi-e de ajuns să-i deschid cărţile ca să mă pot bucura de fiecare dată de el cu uimirea şi bucuria de la-nceput” (Claudiu Komartin) –; iată că se adevereşte ceea ce spunea, acum 30 de ani, în cuvântul de prezentare al volumului său de debut, Obiecte mişcare (1991), criticul Mircea Martin: „Un poet de care se va vorbi, sunt sigur, şi în mileniul următor”. Să-l recitim neîntârziat!

* * * * * * *

Întârzieri

Ajunsesem prea târziu, tocmai plecase,

leagănul din colţ s-a mai mişcat o vreme,

ţigara în scrumieră încă mai fumega,

pe măsuţa cu telefonul – un măr proaspăt muşcat.

Altă dată, când întârziasem câteva ore, nu am fost deprimat,

ştiam că oricum nu o voi mai întâlni, chiar mai

puteam întârzia ½ de oră –

(era acelaşi lucru : 3 ore sau 3 ore şi ½)

am hoinărit prin oraş, mă simţeam liber –

o jumătate de oră necontabilizată, dăruită, totuşi,

de o lipsă de scrupul.

Mersul meu s-a destins, priveam absent la vitrine.

(Este foarte riscant, mi-am dat seama atunci,

să ai vocaţia muncii şi a datoriei…)

Întârzii pentru că toate străzile poartă acelaşi nume şi toate casele au acelaşi număr. Intru din casă în casă şi întreb de o anumită persoană, până ajung s-o găsesc… Ea nu înţelege asta. Spune, Cum, este o singură stradă , strada Morilor şi un singur număr, 16. Spui minciuni sfruntate. Întârzii pentru că eşti uşuratic

Dar acum?

Cu câteva secunde am ajuns prea târziu.

(sfârşit)

Em. Galaicu-Păun: Revenind la „…sauf graiul”, există o serie de mari poeţi practic intraductibili – Emil Brumaru, Ileana Mălăncioiu, Şerban Foarţă, Mihai Ursachi – care au excelat prin limbaj, ceea ce nu „se poartă” la ultimele promoţii. Va ajunge oare poezia noastră să vorbească… romgleza, în dauna „aux vertus poétiques de la langue roumaine, (…) indeniablement la plus poétique” (E.M. Cioran)? S-a mântuit mama – mai exact, tata: de la Tudor Arghezi la Leonid Dimov – orfevrilor , bijutierilor, artizanilor de tot soiul ? Mai au „caligrafii” vreo şansă, într-o lume a operatorilor de program Matrix?

Mihai Iovănel: Cred că și în ultimele promoții găsim poeți importanți nu mai puțin intraductibili – Vlad Moldovan sau Florentin Popa. Sigur, Elena Vlădăreanu sau Dan Sociu sunt mai tranzitivi și deci mai traductibili decât cei pe care i-ai amintit, dar astfel de poeți s-au găsit în mai toate generațiile. Mircea Ivănescu de pildă e perfect traductibil.

Problema cu caligrafii în lumea de azi este o problemă de relație: ei pretind mult timp și atenție într-o lume care stă prost la aceste capitole. Când fereastra de atenție a unui ins cu rutinele deformate de Facebook este de câteva secunde, câtă speranță îți poți pune că artefactul tău caligrafic, sensibil mai solicitant intelectual decât un clip TikTok de 10 secunde, va capta atenția și timpul unui public pentru ale cărui atenție și timp concurează de altfel nenumărate alte artefacte?

Apoi, de ce ar fi romgleza mai puțin dezirabilă decât romceza? Am avut generații întregi de franțuziți și bonjuriști de care puriștii limbii râdeau în acele vremi, dar ale căror urme prin literatura română nu sunt neapărat regretabile. Știu că ești francofon și mallarmé-an, dar franceza și-a trăit de mult traiul ca limbă globală, ca lingua franca.

Em. G.-P.: Literatura română contemporană este tot mai prezentă – prin unii (şi aceiaşi) autori – pe harta Europei. Pe final, în Capitolul 20, vorbeşti despre „două modele principale de integrare a literaturii române pe piaţa globală” – „al traducerii” şi „al implantului” –, fără să înclini într-o parte sau alta balanţa. În calitate de critic ce scrie la zi, care model ţi se pare mai productiv acum şi aici? Pe cine mizezi în anii ce vin: pentru Premiul Herder, bunăoară, sau – obsesia obsesiilor – pentru primul Nobel românesc (100%, aşadar acordat unui autor de limbă română, şi nu neapărat originar din România)?

M. I.: Nu știu care model este mai productiv: să scrii în română, urmărind consacrarea pe o piață mică dpdv simbolic și financiar, sperând că va veni și traducerea la un moment dat, sau să încerci să intri direct pe o piață enormă precum cea de limbă engleză, unde șansele de impunere se apropie de șansele la loterie.

Spui că „literatura română contemporană este tot mai prezentă”: da, dar de la a fi tradus până la a fi relevant ca autor tradus pe niște piețe extrem de concurențiale este cale lungă.

În ce privește Nobelul, nu văd deocamdată alt autor român sau de origine română cu șanse în afară de Cărtărescu, care este singurul nostru autor cu succes și de public, și de critică în afara României (nu și pe piața americană, cel puțin deocamdată). Poate că viitorul va fi mai generos.

Em. G.-P.: Şi n-am vorbit deloc despre dramaturgia post-decembristă, care nu se reduce la Evangheliştii Alinei Mungiu-Pippidi, de-ar fi să amintesc de piesele Savianei Stănescu, Matei Vişniec, Dumitru Crudu, Mihai Ignat ş.a. Ce-i cu ea? Şi unde-i?

M. I.: Am mai răspuns la întrebarea asta cu alte prilejuri. Răspunsul pe scurt este că teatrul cere astăzi niște competențe specifice pe care nu un critic literar trebuie să le ofere, ci un critic de teatru. Critica de teatru s-a autonomizat de multă vreme în raport cu critica literară, la fel teatrul (în sensul de literatură dramatică) în raport cu ficțiunea și poezia. Dacă te uiți prin istoriile literare românești din ultimii 100 de ani, n-o să găsești prea mult teatru. Lovinescu n-a mai publicat volumul despre teatru din istoria lui tipărită în anii de pildă de pildă ʼ20, Călinescu expediază teatrul lui Caragiale într-o coloană, Negoițescu tot teatrul românesc în jumătate de pagină, iar Manolescu nu vede din dramaturgia de după război decât pe Aurel Baranga, Horia Lovinescu, Teodor Mazilu și Matei Vișniec.

Asta nu înseamnă că nu vreau să introduc mai multă informație din zona teatrului într-o ediție ulterioară. Rămâne doar de văzut dacă o să fie sub o formă sistematică sau distribuită în funcție de problematici diverse.

Em. G.-P.: Nu în ultimul rând, mulţumesc pentru paginile dedicate poeziei mele, dar şi Ţesut-ului viu. 10 x 10. La drept vorbind, m-aş fi aşteptat să fii ceva mai generos cu basarabenii, mai cu seamă că unele cărţi – Poeţi de pe vremea lui Eminescu de Eugen Lungu, sau Poezia generaţiei 80 de Nicolae Leahu – au cunoscut o receptare formidabilă în presa românească. Chiar şi atunci când scrii despre Eugen Cioclea sau Dumitru Crudu – alţi doi capi de serie –, se creează impresia că mai degrabă îi treci în revistă. Ca să nu mai vorbesc de Iulian Fruntaşu sau Ştefan Baştovoi (al cărui roman Iepurii nu mor, scos la Aula în acelaşi an cu Pizdeţ-ul lui Alexandru Vakulovski, a fost tradus în franceză, entuziasmându-l pe cronicarul de la Le Monde: „Les lapins ne meurent pas de Savatie Baştovoi: une enfance moldave. Bref, un véritable succes!”), doar pomeniţi. N-ar fi loc de mai mulţi – şi buni! – la o eventuală reeditare? Eseistele Tamara Cărăuş, Lucia Ţurcanu, Maria Şleahtiţchi, Nina Corcinschi, prezente cu texte în cele mai importante reviste româneşti, ca să nu mai vorbim de poeţi, prinşi în numeroase antologii, iar în ultimii ani şi de câţiva romancieri (Constantin Cheianu, Ghenadie Postolache, Oleg Serebrian), să n-aibă oare a doua şansă?

M. I.: Ai dreptate, aș fi putut scrie despre mai mulți. Regret de pildă că n-am scris despre romanele lui Crudu, despre rock-manele lui Mihai Vakulovski, că n-am scris mai mult despre Tatiana Țîbuleac. Dar primii care n-au fost generoși cu basarabenii au fost basarabenii înșiși. Câte istorii ale literaturii basarabene s-au publicat după Istoria lui Mihai Cimpoi, care o fi ridicolă, dar măcar există? Majoritatea criticilor publică culegeri de cronici. Nu mai spun că nici din astea nu se alege prea mult – din cât am citit, sunt la mare modă gongorismele de tip Cimpoi, din care nu înțelegi mare lucru. Am redactat pentru DGLR multe articole scrise de cercetători basarabeni, așa că am observat vrând-nevrând câteva lucruri, începând cu lipsa de măsură conceptuală (de pildă erau proclamați „postmoderniști” cam toți autorii care ieșeau oricât de vag din zona tradiționalismului de tip Grigore Vieru: se pare că pentru standardele criticii basarabene e suficient să nu scrii despre sat și despre „mămuca” în rime folclorice pentru a te califica drept postmodern, alături de Thomas Pynchon și de toți ceilalți). Sigur, nu mă refer aici la Eugen Lungu, Leahu și alte excepții fericite.

Em. G.-P.: Ce întrebarea ţi-a fost frică să nu ţi-o pun?

M. I.: Nu mi-e teamă decât de întrebările complezente. Din fericire, n-a fost cazul.

* * * * * * * * *

Mihai Iovănel (n. 1979), critic și istoric literar. A studiat la Facultatea de Litere a Universității București, unde a obținut în 2011 doctoratul în filologie. Este cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București. Face parte din echipa de coordonare și revizie a lucrărilor Dicționarul literaturii române (I-II, 2012) și Dicționarul general al literaturii române, ediția a II-a (I-VI, 2016-2020; 2 volume în curs de apariție). A scris cronici și eseuri pentru „Adevărul literar și artistic”, „Cuvântul”, „Cultura”, „Gândul” ș.a.

A publicat volumele Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică (Editura Cartea Românească, 2012), Roman polițist (Editura Tact, 2015), Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (Editura Muzeul Literaturii Române, 2017) și Istoria literaturii române contemporane: 1990-2020 (Editura Polirom, 2021).

Se numără printre coautorii volumelor Romanian Literature as World Literature, editat de Mircea Martin, Christian Moraru și Andrei Terian (Bloomsbury Academic, 2017), și Theory in the „Post” Era A Vocabulary for the Twenty-First-Century Conceptual Commons, editat de Christian Moraru, Andrei Terian și Alexandru Matei (Bloomsbury Academic, 2021). Scrie recenzii pentru platforma Scena9.ro.