Emilian Galaicu-Păun

Nu de ieri, de azi, Maria Şleahtiţchi este, în ochii mei, Doamna Literatură Română. Dacă tot am început această săptămână cu un cuvânt despre colegul nostru Vitalie Ciobanu, proaspătul laureat al Premiului Naţional, cuvine-se s-o încheiam cu un elogiu la adresa Mariei Şleahtiţchi, şi ea laureată a Premiului Naţional pe 2021. Rareori s-au potrivit mai bine co-laureaţii în domeniul literelor, altminteri foarte sensibil; unde mai pui că cei doi sunt născuţi în acelaşi raion, Floreşti, ca şi cel care tocmai scrie aceste rânduri.

Trebuie să încep prin a-mi pune cenuşă pe cap – pe la mijlocul anilor ’90, eram într-un juriu al Fundaţiei Soros-Moldova pentru selectarea a trei manuscrise de debut ce urmau să apară la Editura Arc. Nu cred să-mi fi trecut printre degete manuscrisul (nesemnat, având un motto) volumului o săptămână de poeme nescrise, ceva însă m-a făcut să-l las „pentru la anul”, iar „la anul” – sau peste doi, acum chiar că nu mai ţin minte – avea să fiu eu însumi redactorul cărţii de debut a Mariei Şleahtiţchi, o săptămână de poeme nescrise, Cartier, 1998. Şi azi cred că a fost o întâmplare fericită, atât pentru autoarea …poeme-lor nescrise, cât şi pentru Editura Cartier – ceea ce s-a confirmat cu brio în anii următori: volumul de eseuri Jocurile alterităţii (2002), studiul de sinteză Romanul generaţiei ’80 (2014), fără a uita de volumul de poeme oleandrii mă strigă roz (2010) urmat de antologia Fragile (2016), titluri definitorii pentru poetă & eseistă/cercetătoare, dar şi pentru Cartier.

Înainte încă de a-şi vedea publicate cărţile, Maria Şleahtiţchi era deja Doamna Literatură Română, cu o teză de doctorat despre proza pentru copii (1991), dar şi predând Marii Clasici (şi nu numai) la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi (1984 – 2012), unde a fost, rând pe rând, şefă de secţie, şefă de catedră, decan al Facultăţii de Filologie, apoi prorector pentru ştiinţă. Din câte-mi amintesc, anume la „Alecu Russo” ne-am întâlnit pentru prima oară, Domnia Sa în calitate de gazdă, şi subsemnatul de invitat. Greu de spus câte întâlniri de genul acesta au urmat, în anii 2000 – unele, absolut memorabile, de-ar fi s-o evoc pe cea cu Gheorghe Crăciun şi Ion Bogdan Lefter –; cert e că, într-o perioadă în care uşile universităţilor chişinăuiene erau închise pentru scriitori, la Universitatea de Stat „Alecu Russo” – o mică oază de românism & Europa în plin centrul unui oraş rusificat cum era şi mai este Bălţi – se produceau Marile Spirite (Eugeniu Coşeriu, Marian Mincu, Ion Vianu, Emil Brumaru ş.a.m.d.), şi tot acolo se publica una dintre cele mai elegante & dinamice reviste literare, Semn, a cărei co-fondatoare este autoarea noastră (alături de Nicolae Leahu şi Mircea V. Ciobanu). Şi n-am spus nimic despre lansările de carte de la „Alecu Russo”, un fel de Mecca a scriitorilor din toate generaţiile de la sfârşitul anilor ’90 – începutul anilor 2000, anticipând cu circa un deceniu lansările de la Librăria din Centru.

Acum chiar că a venit momentul să intrăm în cărţi – or, din tot ce a semnat pentru tipar Maria Şleahtiţchi, două titluri mi se par definitorii pentru profilul ei literar: antologia de poeme Fragile (2016) – bine zice Mircea Bârsilă, el însuşi un nume important al literelor noastre: „În linii mari, poezia Mariei Şleahtiţchi, poetă de prim-plan în literatura română contemporană, se împlineşte în orizontul modernei cuceriri a afectului prin intelect” – şi studiul de (mare) sinteză Romanul generaţiei ’80 (2014), a cărui retipărire, într-o ediţie revăzută şi mult adăugită, ar veni în continuarea efortului Domniei Sale, în calitate de directoare a Muzeului Naţional de Literatură Română, de a impune romanul basarabean (în cazul de faţă, optzecist) în context panromânesc.

Fie că-şi scrie propriile versuri sau analizează operele altora, ca să nu mai vorbim despre luările de cuvânt în cadrul unor lansări de carte, se simte că Maria Şleahtiţchi iubeşte, cu toată fiinţa, literatura (română, în mod special) – or, cu un cuvânt al autoarei noastre, iubirea (…)e o doamnă frumoasă. La fel cum este, în tot ce face, şi Doamna Literatură Română!

Închei aici, nu înainte de a vă propune un poem marca Maria Şleahtiţchi:

* * * * * * * *

lut

neamului meu de ţărani

I. lut cu paie

două perechi de cai

goniţi de zor cu biciușca

bagă-o gireadă de paie

într-o grămadă de lut

stropită cu apă

frământată din greu

călcătura acoperită cu paie

asemenea unei dospeli cu făină

se lasă pe noapte

se odihnește lutul

se-nmlădiază paiele

pentru claca de-a doua z

II. lut cu pleavă

căldură de iulie dogoare

în câmpul de după uscătorii

se treieră grâul

pe sub paiele-adunate grămadă

găsim moviliţe de pleavă

curată uscată

bună de uns cu lutul de-al doilea

III. lut cu balegă

făţuim

ungem cu lut cu balegă

pereţii din casa cea mare

și podul

care drept și fără corzi

pare imens

cărăuși de lighene cu lut

eu și sora privim de jos

cum mama urcată pe schele

unge

ușor de parc-ar întinde pe-o bucată de pâine

unt untură magiun

unge boldește apoi iarăși unge

muind lopăţica într-o căldare cu apă

se frăsuiește

c-o doare capul și gâtul

și mâinile din umeri îi cad

bate bine ungherele

face cu-atenţie muchiile

la uși și ferestre

nu trage nimenea-n tot satul

deschisuri mai frumoase ca mama

casa noastră e nouă

miroase bine

a var proaspăt

supt voluptuos de lutul

cu paie cu pleavă cu balegă

Pe Vitalie Ciobanu, proaspătul laureat al Premiului Naţional, îl cunosc încă de pe băncile şcolii – nu, n-am fost colegi de clasă, chiar dacă suntem născuţi la diferenţă de o lună şi jumate, în acelaşi raion, Floreşti, dar ne-am întâlnit, pe la sfârşitul anilor ’70, la Olimpiada de limbă şi literatură maternă, pe care dânsul a şi câştigat-o, eu venind imediat după, pe locul secund. Cum era şi firesc, ne-am regăsit în toamna lui 1981, studenţi ai Universităţii de Stat din Chişinău, el la Jurnalistică, subsemnatul la Litere, ceea ce nu ne-a împiedicat să comunicăm, mai cu seamă că jurnaliştii şi filologii făceau împreună mult prea nesuferita Militărie – ar fi de povestit, cu vreo ocazie, cum ne-au dus odată să ajutăm la încărcarea unor tanchete pe o platformă de cale ferată, pe-o ploaie ciobănească ce-ţi intra în oase, iar în camionul ce ne transporta spre unitatea militară noi trei – Vitalie, Ghenadie Postolache şi umilul Dvs. servitor – am cântat, într-o tăcere vinovată, dacă nu chiar ostilă a colegilor, ruşi moldoveni, „Şi aşa-mi vine câte-o dată…”

N-o să lungesc vorba – de peste trei decenii, ne citim reciproc, uneori cu tocul în mână (dovadă, cronicile la carte), cu bucuria de a face parte din aceeaşi literatură română, în plină efervescenţă în anii din urmă şi graţie instituţiilor culturale la care am pus ambii umărul, c-o fi vorba de revista „Contrafort” sau de Editura Cartier. Două cărţi ale Domniei Sale mi-au plăcut îndeosebi, anume despre ele vom face vorbire ceva mai jos:

* * * * * * * * * *

Ochelari fini, chip jovial afişând totuşi un aer puţin preocupat, caracter bine temperat (şoarecele de bibliotecă face casă bună cu comentatorul politic), Vitalie Ciobanu este tipul de intelectual cu vederi largi şi schepsis cât pentru o generaţie care s-a impus în ultimele decenii atât ca om al cetăţii (vezi şi: Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova, Polirom, 2005), cât şi ca om al scrisului, recentul său volum, Scribul în grădina fermecată, ARC, 2014, dând măsura personalităţii sale polivalente, gata oricând „să-şi pună probleme morale, să-şi chestioneze responsabilităţile proprii, să distingă între bine şi rău, să condamne minciuna, să acorde şi să-şi acorde şansa redempţiunii”.

Structurat în două compartimente ample, I. Realitate şi ficţiune. Eseuri, şi II. Literatura, afinităţi elective. Jurnal de lectură, cărora li se adaugă pe final un interviu acordat Valentinei Tăzlăuanu, „Scriitorul e un solitar, un luptător pe cont propriu”, Scribul… îmbină armonios două calităţi – „prestaţie sociopolitică şi artistism” (Eugen Lungu) –, pe care Monica Lovinescu le-a prins într-o formulă memorabilă: Est-Etică. Despre orice (Naţiunea la balamuc; Rezistenţa la cultură; Justiţia memoriei; Cultura alternativă la Chişinău etc., etc.) şi oricine (M. Cărtărescu, Gh. Crăciun, Ana Blandiana ş.a.) ar scrie, V. Ciobanu nu părăseşte niciodată aceste coordonate. Este reconfortant să auzi din gura unui atât de fin cunoscător al culturii contemporane, la rându-i tot mai cunoscut pe Bătrânul Continent: „Cred că pentru a dura, «noua Europă» va avea nevoie nu doar de o monedă puternică, de industrie performantă, de reţele dezvoltate de comunicare şi transport, ci şi de idei transnaţionale, de evenimente fondatoare, de naraţiuni legitimatoare, adică de o forma mentis comună pentru toţi locuitorii săi. Salahorii acestui şantier simbolic, extrem de incitant, nu pot fi decât scriitorii, artiştii. Iată argumentul esenţial pentru a fi siguri că în «noua Europă» nu vom rămâne şomeri”. Ei bine, printre „scriitorii, artiştii” reprezentativi care făuresc această forma mentis comună se numără şi Scribul din grădina fermecată, alias Vitalie Ciobanu.

* * * * * * * * * *

Era şi timpul ca eseistul Vitalie Ciobanu (n. 1964) să-i lase locul prozatorului cu acelaşi nume, ceea ce s-a şi întâmplat – la distanţă de 28 de ani de la debutu-i cu romanul Schimbarea din strajă (1991) – odată cu apariţia volumului de nuvele Zilele după Oreste, Humanitas, 2019. Mai exact, i-a făcut loc alături la masa de scris, cele şapte proze (prima – şi care dă titlul cărţii –, datând din 2000, şi ultima, din 2018) fiind redactate cu mână sigur de cărturar aplecat asupra scrierilor altora – de unde şi proiecţia… scribo-centristă (scriitorul Radu Baltazar în „Taxiul de noapte”, exegetul Alexandru Palade în „O după-amiază cu Llosa” sau tânărul redactor de carte aspirând la gloria de romancier Laurenţiu din „Engleza pentru cei care pleacă”).

Exemplar pentru felul de a scrie al lui Vitalie Ciobanu, cu toate firele trase înăuntru, mi se pare textul „Ilona şi împărăţia”, în care istoria „defilează” pe lângă o haltă oarecare, odată cu garniturile de trenuri: la început, „Curgerea aceasta anonimă, de vagoane fără chip şi fără semne distinctive, îi îngustase necruţător evantaiul alternativelor vieţii, savoarea visărilor în care se pierdea. «Se duc să cucerească împărăţia de la Răsărit», i-a spus tata…”; apoi, pe măsură ce „domnea, generic, refrenul implacabil al roţilor de tren”, însăşi „împărăţia aceea enigmatică de la Răsărit (…) începuse să capete contur, să-şi crească relieful, să-şi îngroaşe culorile, şi chiar să capete un luciu malefic, de reptilă antediluviană, pândind în văgăuna ei întunecoasă…”; vine şi ziua aceea în care, după ce „aşteptară, cu nervii la pământ, ordinul de îmbarcare spre Răsărit”, „garnitura fusese trecută pe linia de rezervă”; apoi, sentimentul de abandon: „Păreau împinşi la marginea lumii, uitaţi într-o buclă atemporală, scoşi din ecuaţia efortului naţional…”; ca, în cele din urmă, să ajungă a o vedea şi pe asta: „După o jumătate de oră, precedată de urletul sinistru al locomotivei, intra în gară prima garnitură cu refugiaţi, oameni scăpaţi din pârjolul războiului, sub privirile consternate ale oraşului. (…) Împărăţia de la Răsărit, pe care o hrăniseră, inconştient, cu soldaţi, muniţie de luptă şi provizii, dar mai ales cu vise deşarte şi iluzii vinovate, venea peste ei, aducându-le cunoaşterea”. Magistrală „citire” a istoriei naţionale, şi nu numai! (Într-un alt text, „Taxiul de noapte”, datat cu 2009, prozatorul pare să anticipeze capturarea statului RM de către un singur partid – mai exact, om – de mai târziu: „Telenovela noastră naţională este doar veriga unui lanţ mai lung, mai încurcat. Şi orice reţea îşi are un centru mai ascuns, «păianjenul» care o ţese. Înşală, mituiesc, corup judecători şi politicieni, iar mai târziu, la bătrâneţe, îşi încropesc o fundaţie prin care să-şi «graveze» numele în memoria urmaşilor, în calitate de mecenaţi, de binefăcători ai artiştilor şi ai săracilor din lumea a treia…”)

Crescut – de fapt, cultivat! – în grădina fermecată a scribului, prezentul volum vine să confirme vocaţia de cărturar a lui Vitalie Ciobanu, intelectualul de cursă lungă, revenit la prima sa dragoste, proza.

* * * * * * * * * *

Expert în meseria de a trăi o intensă viaţă intelectuală, în ciuda unor dureroase pierderi (tatăl profesor, urmat de fratele actor Vlad), Vitalie Ciobanu confirmă, o dată în plus, că la noi rezistenţa prin cultură nu-i o vorbă goală, ci plină de miez. Un om de cultură miezos, colegul & prietenul nostru Vitalie Ciobanu!