Emilian Galaicu-Păun

Pe Vitalie Ciobanu, proaspătul laureat al Premiului Naţional, îl cunosc încă de pe băncile şcolii – nu, n-am fost colegi de clasă, chiar dacă suntem născuţi la diferenţă de o lună şi jumate, în acelaşi raion, Floreşti, dar ne-am întâlnit, pe la sfârşitul anilor ’70, la Olimpiada de limbă şi literatură maternă, pe care dânsul a şi câştigat-o, eu venind imediat după, pe locul secund. Cum era şi firesc, ne-am regăsit în toamna lui 1981, studenţi ai Universităţii de Stat din Chişinău, el la Jurnalistică, subsemnatul la Litere, ceea ce nu ne-a împiedicat să comunicăm, mai cu seamă că jurnaliştii şi filologii făceau împreună mult prea nesuferita Militărie – ar fi de povestit, cu vreo ocazie, cum ne-au dus odată să ajutăm la încărcarea unor tanchete pe o platformă de cale ferată, pe-o ploaie ciobănească ce-ţi intra în oase, iar în camionul ce ne transporta spre unitatea militară noi trei – Vitalie, Ghenadie Postolache şi umilul Dvs. servitor – am cântat, într-o tăcere vinovată, dacă nu chiar ostilă a colegilor, ruşi moldoveni, „Şi aşa-mi vine câte-o dată…”

N-o să lungesc vorba – de peste trei decenii, ne citim reciproc, uneori cu tocul în mână (dovadă, cronicile la carte), cu bucuria de a face parte din aceeaşi literatură română, în plină efervescenţă în anii din urmă şi graţie instituţiilor culturale la care am pus ambii umărul, c-o fi vorba de revista „Contrafort” sau de Editura Cartier. Două cărţi ale Domniei Sale mi-au plăcut îndeosebi, anume despre ele vom face vorbire ceva mai jos:

* * * * * * * * * *

Ochelari fini, chip jovial afişând totuşi un aer puţin preocupat, caracter bine temperat (şoarecele de bibliotecă face casă bună cu comentatorul politic), Vitalie Ciobanu este tipul de intelectual cu vederi largi şi schepsis cât pentru o generaţie care s-a impus în ultimele decenii atât ca om al cetăţii (vezi şi: Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova, Polirom, 2005), cât şi ca om al scrisului, recentul său volum, Scribul în grădina fermecată, ARC, 2014, dând măsura personalităţii sale polivalente, gata oricând „să-şi pună probleme morale, să-şi chestioneze responsabilităţile proprii, să distingă între bine şi rău, să condamne minciuna, să acorde şi să-şi acorde şansa redempţiunii”.

Structurat în două compartimente ample, I. Realitate şi ficţiune. Eseuri, şi II. Literatura, afinităţi elective. Jurnal de lectură, cărora li se adaugă pe final un interviu acordat Valentinei Tăzlăuanu, „Scriitorul e un solitar, un luptător pe cont propriu”, Scribul… îmbină armonios două calităţi – „prestaţie sociopolitică şi artistism” (Eugen Lungu) –, pe care Monica Lovinescu le-a prins într-o formulă memorabilă: Est-Etică. Despre orice (Naţiunea la balamuc; Rezistenţa la cultură; Justiţia memoriei; Cultura alternativă la Chişinău etc., etc.) şi oricine (M. Cărtărescu, Gh. Crăciun, Ana Blandiana ş.a.) ar scrie, V. Ciobanu nu părăseşte niciodată aceste coordonate. Este reconfortant să auzi din gura unui atât de fin cunoscător al culturii contemporane, la rându-i tot mai cunoscut pe Bătrânul Continent: „Cred că pentru a dura, «noua Europă» va avea nevoie nu doar de o monedă puternică, de industrie performantă, de reţele dezvoltate de comunicare şi transport, ci şi de idei transnaţionale, de evenimente fondatoare, de naraţiuni legitimatoare, adică de o forma mentis comună pentru toţi locuitorii săi. Salahorii acestui şantier simbolic, extrem de incitant, nu pot fi decât scriitorii, artiştii. Iată argumentul esenţial pentru a fi siguri că în «noua Europă» nu vom rămâne şomeri”. Ei bine, printre „scriitorii, artiştii” reprezentativi care făuresc această forma mentis comună se numără şi Scribul din grădina fermecată, alias Vitalie Ciobanu.

* * * * * * * * * *

Era şi timpul ca eseistul Vitalie Ciobanu (n. 1964) să-i lase locul prozatorului cu acelaşi nume, ceea ce s-a şi întâmplat – la distanţă de 28 de ani de la debutu-i cu romanul Schimbarea din strajă (1991) – odată cu apariţia volumului de nuvele Zilele după Oreste, Humanitas, 2019. Mai exact, i-a făcut loc alături la masa de scris, cele şapte proze (prima – şi care dă titlul cărţii –, datând din 2000, şi ultima, din 2018) fiind redactate cu mână sigur de cărturar aplecat asupra scrierilor altora – de unde şi proiecţia… scribo-centristă (scriitorul Radu Baltazar în „Taxiul de noapte”, exegetul Alexandru Palade în „O după-amiază cu Llosa” sau tânărul redactor de carte aspirând la gloria de romancier Laurenţiu din „Engleza pentru cei care pleacă”).

Exemplar pentru felul de a scrie al lui Vitalie Ciobanu, cu toate firele trase înăuntru, mi se pare textul „Ilona şi împărăţia”, în care istoria „defilează” pe lângă o haltă oarecare, odată cu garniturile de trenuri: la început, „Curgerea aceasta anonimă, de vagoane fără chip şi fără semne distinctive, îi îngustase necruţător evantaiul alternativelor vieţii, savoarea visărilor în care se pierdea. «Se duc să cucerească împărăţia de la Răsărit», i-a spus tata…”; apoi, pe măsură ce „domnea, generic, refrenul implacabil al roţilor de tren”, însăşi „împărăţia aceea enigmatică de la Răsărit (…) începuse să capete contur, să-şi crească relieful, să-şi îngroaşe culorile, şi chiar să capete un luciu malefic, de reptilă antediluviană, pândind în văgăuna ei întunecoasă…”; vine şi ziua aceea în care, după ce „aşteptară, cu nervii la pământ, ordinul de îmbarcare spre Răsărit”, „garnitura fusese trecută pe linia de rezervă”; apoi, sentimentul de abandon: „Păreau împinşi la marginea lumii, uitaţi într-o buclă atemporală, scoşi din ecuaţia efortului naţional…”; ca, în cele din urmă, să ajungă a o vedea şi pe asta: „După o jumătate de oră, precedată de urletul sinistru al locomotivei, intra în gară prima garnitură cu refugiaţi, oameni scăpaţi din pârjolul războiului, sub privirile consternate ale oraşului. (…) Împărăţia de la Răsărit, pe care o hrăniseră, inconştient, cu soldaţi, muniţie de luptă şi provizii, dar mai ales cu vise deşarte şi iluzii vinovate, venea peste ei, aducându-le cunoaşterea”. Magistrală „citire” a istoriei naţionale, şi nu numai! (Într-un alt text, „Taxiul de noapte”, datat cu 2009, prozatorul pare să anticipeze capturarea statului RM de către un singur partid – mai exact, om – de mai târziu: „Telenovela noastră naţională este doar veriga unui lanţ mai lung, mai încurcat. Şi orice reţea îşi are un centru mai ascuns, «păianjenul» care o ţese. Înşală, mituiesc, corup judecători şi politicieni, iar mai târziu, la bătrâneţe, îşi încropesc o fundaţie prin care să-şi «graveze» numele în memoria urmaşilor, în calitate de mecenaţi, de binefăcători ai artiştilor şi ai săracilor din lumea a treia…”)

Crescut – de fapt, cultivat! – în grădina fermecată a scribului, prezentul volum vine să confirme vocaţia de cărturar a lui Vitalie Ciobanu, intelectualul de cursă lungă, revenit la prima sa dragoste, proza.

* * * * * * * * * *

Expert în meseria de a trăi o intensă viaţă intelectuală, în ciuda unor dureroase pierderi (tatăl profesor, urmat de fratele actor Vlad), Vitalie Ciobanu confirmă, o dată în plus, că la noi rezistenţa prin cultură nu-i o vorbă goală, ci plină de miez. Un om de cultură miezos, colegul & prietenul nostru Vitalie Ciobanu!

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs. în ale artei plastice? Vă rog s-o istorisiţi.

Ioan Grecu: Dacă tânărul Paul Valéry a avut acel „şoc existenţial” la întâlnirea cu poetul Stéphane Mallarmé, pentru mine, la nici douăzeci și patru de ani, întâlnirea cu capodopera lui Constantin BRÂNCUȘI de la Târgu-Jiu, și, peste aproape douăzeci de ani, întâlnirea cu orașul-muzeu VENEȚIA au fost cele două revelații existențiale.

În accepțiunea mea atât „Complexul Eroilor” de la Târgu-Jiu, cât și orașul labirint Veneția sunt două mostre formidabile de „moșire” a unor idei geniale, într-un caz gândită și chinuită printr-o succesiune de întrebări și răspunsuri ale unui sculptor de geniu, în alt caz de o colectivitate de oameni, adică un Doge și Consiliul celor Zece, care au ajuns să edifice pas cu pas orașul minune, pe calea discuțiilor și a dialogului colectiv, gestionând și conducând Republica Venețiană. Îmi este drag acest cuvânt și această metodă socratică, numită „maieutică” („moșirea” ideilor), după filosofia lui Socrate, poate și din considerentul că Socrate a fost fiul unui sculptor, Sophroniskos, și al unei moașe, iar acest cuvânt face trimitere și la meseria mamei sale.

Revelația întâlnirii cu capodopera lui Brâncuşi de la Târgu-Jiu, care este de fapt un ansamblu sculptural dedicat eroilor căzuți în Primul Război Mondial, Calea Eroilor, cu o lungime de 1275 de metri, dispus pe aceeaşi axă, orientată de la apus spre răsărit, format din cele patru componente sculpturale ale ansamblului – Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor, Poarta Sărutului și Coloana Fără Sfârşit, cea din urmă fiind şi una dintre cele mai cunoscute opere ale acestui ansamblu –, care a revoluționat modul de a înțelege, privi şi executa un monument de for public, nemaivorbind de sensurile profunde, ascunse simbolic într-o formă geometrică repetitivă, care pune în legătură directă pământescul şi celestul împreună, creând cea mai complexă capodoperă a omenirii, care a declanşat era nouă în gândirea plastică a sculpturii secolului XX. La o primă întâlnire cu Coloana Fără Sfârşit, prin anul 1991, am avut impresia că trăiesc un moment de levitație spirituală. Poate a fost un miraj, dar am avut senzația anulării gravitației pentru nişte fracțiuni de secundă. Acel moment unic de levitație nu s-a mai repetat ulterior.

De vreme ce Coloana Fără Sfârşit ține de celest și duce spre cer, atunci – parafrazând cunoscuta expresie „Toate drumurile duc la Roma” – toate apele duc la Veneția. Dacă lângă Coloana… lui Brâncuși am avut acel moment unic de levitație fizică și spirituală, poposirea mea la Veneția a fost ca o transcendență mentală, acest oraș capcană sau, cum îmi plăcea mie să-i spun – labirint al minții și sufletului, inaccesibil cunoașterii bazată pe experiență –, într-o primă fază m-a făcut depresiv, iar spusele lui Thomas Mann – „Veneția are o frumusețe flatantă și suspectă în același timp. Acest oraș pe jumătate rupt din basme, pe jumătate o capcană turistică, este locul în care pe vremuri arta a înflorit gradat și voluptos” – m-au însoțit o lungă perioadă de timp. Cu cât descopeream Veneția în toată splendoarea ei – Bazilici, Biserici, Muzee, Palate, Monumente etc. –, cu atât mă întrebam mai abitir ce mai facem și noi în Arte. Copleșit de acest sentiment am fost multe zile, până am ajuns la Guggenheim Collection (Venice). Explicațiile urmează.

Oraș construit practic pe ape în laguna Veneției, pe cele 118 insule, recurgând la niște soluții de avangardă pentru acea vreme prin fixarea unor piloni de esență tare, trunchiuri de stejar, larice și ulm, bătute în solul de lut aflat la mal și în nisipul de sub apă. Pilonii care sunt pereți portanți pentru clădiri erau conservați cu diferite benzi, uleiuri și gudron. Deasupra venea un fel de ponton realizat din două straturi de grinzi de lemn, întărite cu cărămizi, peste care se construia clădirea. În acest fel venețienii ne-au demonstrat că se poate construi pentru milenii. Întreaga infrastructură este formată din canale mici între insule și peste 400 de poduri pietonale care le leagă. Cea mai importantă arteră pentru traficul venețian este Canal Grande, un fel de bulevard care poartă o bună parte din cele circa 450 de Casa (palate) de importanță istorică majoră, construite în diferite stiluri arhitecturale – italian, arab, bizantin sau renascentist. Nota Bene: livrarea de marfă se face în stil venețian: ori cu barca, ori cu diferite cărucioare – și astăzi îmi sună-n urechi vocile celor care strigau din răsputeri, împingând carele cu marfă spre magazinele și restaurantele Veneției: „gambe”, „gambe”, „gambe” (adică „atenție la picioare”).

Despre „Falnica Veneție”, cum ar spune Mihai Eminescu, se poate de vorbit mult, începând cu Piazza San Marco sau Bazilica San Marco, Palatul Dogilor (Palazzo Ducale) sau Ca Pesaro, Gallerie dell Accademia sau Guggenheim Collection (Venice) etc. Se poate vorbi la nesfârșit despre renumita școală Venețiană de Pictură începând cu perioada renascentistă (Jacopo Bellini, Gentile Bellini, Carpaccio, Giorgione, Tiţian, Veronese, Tintoretto) și terminând cu ultimul reprezentant al acestei școli din perioada rococo Giovanni Battista Tiepolo. Acest șir poate continua la nesfârșit, dar eu mă voi opri la trei artiști care-mi provoacă spiritul prin opera lor.

Andrea del Verrocchio (1435-1488), care este considerat unul dintre cei mai importanți sculptori ai secolului XV și care execută una dintre cele mai reușite ecvestre ale Renașterii, ce-l reprezintă pe condotierul Bartolomeo Colleoni, înscrisă ulterior printre cele 10 ecvestre de mare valoare ale lumii.

O altă operă de artă care-mi răscolește spiritul și care a făcut revoluție în a înțelege proporția corpului uman, este lucrarea lui Leonardo da Vinci (1452-1519), Omul Vitruvian, cunoscută și sub denumirea de Proporțiile corpului uman conform lui Vitruvius, din 1492 , care se păstrează la Gallerie dell Accademia din anul 1822. Apropo, Leonardo da Vinci este unul dintre faimoșii ucenici pe care i-a avut Andrea del Verrocchio.

La bază acestui desen stă un ghid de construcție, De Architectura, scris de arhitectul și inginerul roman Vitruvius între 30 și 15 î.Hr. Deși e axat preponderent pe arhitectură, tratatul explorează și corpul uman, și anume geometria proporțiilor „perfecte”. Este un bărbat nud idealizat, care se află într-un pătrat și un cerc cu patru picioare și patru brațe, care formează 16 ipostaze diferite de măsurare. Fiind o piesă de o fragilitate sporită, este expusă într-o camera obscură sub o sticlă de o grosime antifurt, cu un microclimat propice păstrării în condiții optimale. Desenul este cea mai importantă piesa din muzeu, și totodată una dintre cele mai valoroase opere ale Renașterii italiene.

Și, în final, apogeul acestei aflări de două săptămâni la Veneția s-a încununat cu descoperirea, la Guggenheim Collection (Venice), a Marelui Spirit, Constantin Brâncuși. Prezent prin cele două piese Măiastra și Pasărea în Văzduh, exemplarul poleit cu aur și expus singular într-un spațiu generos, lucru care m-a încântat și m-a umplut de Mândrie Națională.

Aurul Spiritului Românesc. Să nu-mi spună cineva că apele râului Jiu nu ajung la Veneția!

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi artişti plastici contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

I.G.: De multe ori mă întreb dacă noi suntem sau putem fi niște modele pentru alții. Cu o carieră de peste 20 de ani în pedagogie, am încercat ca studenții sau elevii mei să mă privească nu ca un idol sau un cineva, dar ca pe un coleg mai matur și mai experimentat, care poate fi și un ghid eficient în lumea artelor. Am încercat tot timpul să fiu prietenul lor sincer, în marea aventură a artelor plastice.

Un caz de la începutul carierei mele pedagogice îmi stăruie în minte. Se întâmpla în anul 1994, tocmai absolvisem secția de Sculptură de la Academia de Arte Vizuale din Cluj-Napoca. După o tentativă eșuată de a rămâne la Cluj, fiind student am încercat să devin membru UAP România, filiala Cluj-Napoca. În acel an s-a dat în exploatare un bloc cu ateliere de creație, și toți cei care deveneau membri UAP primeau ateliere. Chiar dacă eram încă student am zis să-mi încerc şi eu norocul, reușind să particip la expoziția de titularizare – când a ajuns comisia la lucrările mele, nu a avut pretenții la calitatea celor expuse, dar la faptul că nu eram încă absolvent al instituției superioare de specialitate și deci nu aveam dreptul să pretind la un atelier. Așa că am rămas pe dinafară. Ratam pentru a doua oară niște deschideri, prima fiind legată de probabilitatea plecării la studii în Italia. Profesorul meu de sculptură Nikolaus Otto Kruch tocmai câștigase Marele Premiu Dantesc, la Bienala de Sculptură din Ravenna, și avea diverse cunoștințe în Italia. Una dintre ele era o sculptoriță de vârsta a treia care a hotărât drept omagiu pentru opera lui Brâncuși să facă o binefacere pentru doi sau trei studenți de la sculptură din România, care să-și continue studiile în Italia, ea obligându-se să suporte financiar toate cheltuielile pentru bursă și cazare. Eu am fost unul dintre cei selectați și așteptam cu sufletul la gură să treacă mai repede anul de studii – ca în primavară să aflăm vestea tristă că sculptorița nu mai este…

După aceste două rateuri, imediat după absolvire m-am trezit la Chișinău pentru 2 sau 3 ani, cum credeam eu, după care – Europa știe de mine ! Dar nu a fost să fie. Cu toate că plecasem la studii prin transfer de la Institutul Pedagogic „Ion Greangă”, când am revenit să mă angajez în calitate de lector, decanul care mi-a semnat cererea de transfer atunci la plecare – era anul 1990 și eram din prima promoție de basarabeni care plecau la studii în Țară – mi-a spus că nu are ore pentru mine. Atunci am schimbat macazul, ajungând la rectorul din perioada când eram student la Pictură și Grafică, o personalitate notorie care a contribuit mult la deșteptarea noastră națională, Ion Borșevici, care la moment nu mai era rector, ci ambasadorul Moldovei la Kiev. După discuții telefonice, în final am fost angajat la Catedra de Desen. Pe lângă anul I și II, am primit și anul IV, atunci se învăța la facultate cinci ani de zile. Grupele erau formate din 25 de studenți, iar subgrupele la specialitate erau din 12-13 studenți. La prima întâlnire cu subgrupa în care trebuia să am lecții de desen, am observat că aceasta e formată preponderent din fete, cu doar trei flăcăi de sămânță. De obicei în anul IV-V la specialitate se începeau temele cu model semifigură sau figură nud. Era perioada când se trecuse de la ruble la lei moldovenești, salariile erau foarte mici, prețurile nu erau ajustate la puterea de cumpărare a leului și, bineînțeles, modelele care mai pozau la facultate erau niște bătrânei, care numai nud nu pozau. Eu știind care este situația la prima întâlnire, le-am anunțat despre ce vom face următorii doi ani, ele fiind în culmea fericirii de faptul că au un profesor tânăr și necăsătorit, cu diferența de vărstă la care doi ani, la care trei sau maximum patru ani. Deci putem spune că eram într-o minte în cuget și simțiri cu ei. Le-am întrebat pe studente, ele fiind majoritare, dacă vor să lucreze cu model viu nud. Încântate că vor desena nud, mă întrebau dacă le voi da voie să lucreze și în alte tehnici decât creion simplu, până le-am anunțat că model nud la facultate nu există, și urmează să-mi aducă ele un model nud sau să pozeze ele, bineînțeles în costum de baie sau slip. După acest anunț, s-a lăsat tăcerea, pe urmă au început discuțiile: de ce ele? poate altcinevă ?! Atunci, cu o mină serioasă, de mare profesor universitar, le mai anunț o dată: Sunt trei variante – fie îmi aduceți model, fie pozați voi, fie eu aduc bătrânei îmbrăcați, care vor fi modele pentru următorii doi ani. Pe această notă am încheiat pledoaria și am plecat, cu îndemnul: Gândiți-vă la soluții.

Cred că discuțiile care au urmat între ele și cei trei flăcăi au fost foarte anevoioase și ferbinți, dar la următoarele ore de desen am avut surpriza să am model nud. La următoarea întâlnire ele toate, cumva rușinate, mă anunță tardiv: Noi după ce am vorbit, ne-am sfătuit, am hotărât – ca să avem în următorii doi ani modele nud, vom poza noi și vom începe cu fetele.

Așa în următorii doi ani au pozat model nud, în slip, atât cele nouă sau zece fete, cât şi băieții, excepție făcând o singură studentă care în anul V era gravidă și a avut scutire de la pozat nud. A fost subgrupa cu care ne-am împreitenit atât de mult, şi la care eu am ținut imens. Îmi amintesc că la un examen teoretic la desen le-am pus la toți nota zece, cu toate că nu erau toți de zece – norocul meu a fost că în borderoul grupei nu erau scrişi în listă unul după altul, ci amestecați cu cealaltă subgrupă, în felul acesta nu s-a observat. Altfel aș fi fost învinuit de incompetență și uz de fals intelectual. Nu puteau fi toți 12 sau 13 de nota zece…

Peste ani am avut ocazia și norocul ca una dintre studentele din acea grupă, Tatiana Carapostol, să ajungă o pictoriță de valoare în Italia, și anume la Veneția. După personala de la Centrul Expozițional Constantin Brâncuși din Chișinău, din 2008, cu genericul “Una cosa mentale” – apropo, slogan inspirat din Leonardo da Vinci –, am fost contactat de Tatiana. Nu mai știam nimic despre ea după plecarea sa în Italia, dar ne-am regăsit sub bune auspicii, și atunci, la propunerea mea, am pus la cale o expoziție comună de pictură și sculptură la Veneția. În chiar anul următor ea a reușit să obțină invitația de a face o expoziție comună în cadrul Bienalei de la Veneția, la compartimentul de gradul trei, evenimente colaterale Bienalei, care se desfășurau concomitent cu Bienala. Așa am ajuns să expunem în Sala San Tomasso din cunoscuta bazilică Campo SS. Giovanni e Paolo, care-și are începutul în anul 1246 și este un simbol al pietății și binefacerii ecleziastice. În această biserică sunt înmormântați 25 de Magistrați și Condotieri care au condus destinele orașului Veneția și armatele venețienilor în diferite perioade. Biserica este vestită pentru arhitectura și sculpturile sale, care au fost create și edificate de-a lungul mai multor secole. Este situată în cel de-al doilea după mărime scuar din Veneția și are o istorie deosebită. Tot în acest scuar se află și renumita ecvestră a condotierului Bartolomeo Colleoni de Andrea del Verrocchio despre care am vorbit anterior. Așa am ajuns să expunem la coada calului lui Verrocchio, o expoziție cu genericul „At the right time”: Tatiana Carapostol – pictură / Ioan Grecu – sculptură.

Dar până să ajungem să expunem la bazilica Campo SS. Giovanni e Paolo, Sala San Tomasso s-a întâmplat un caz sugestiv. Am vorbit mai sus despre faptul că livrarea de marfă în Veneția se face tradițional în stil venețian: ori cu barca, ori cu diferite cărucioare pe îngustele străduțe și poduri. Noi fiind cu pictură de mărimi mari și cu câteva sute de kilograme de sculptură în bronz și lemn, am mers cu barca mai întâi pe Canal Grande, ca apoi să intrăm pe îngustele canale ale falnicei Veneții, cu reguli stricte de circulație pentru vapporetto, bărci și gondole. Ajungând în dreptul scuarului, adică la coada calului lui Verrocchio, cele trei sau patru locuri de parcare erau ocupate, așa că un timp am stat aproape lipiți de celelalte bărci, pentru a nu bloca traficul din sens opus, așteptând să se elibereze loc în parcare. Și, culmea ironiei, locul care s-a eliberat era al unei bărci mortuare, nu știu cum să-i zic altfel, ciudată la formă și de culoare neagră, care a adus un defunct pentru prohodul de la Bazilică. Astfel Providența ne-a amintit încă o dată expresia latină Memento Mori, și despre vremelnicia noastră pe pământ... Dar spiritul nostru era hotărât să bată la porțile Artelor spunând, repetând, forțând etc. un alt aforism latinesc – Ars longa, vita brevis... Așa am privit în următoarele două săptămâni coada calului lui Verrocchio, din sala de expoziții San Tomasso prin prisma lucrărilor noastre.

* * * * * * * * * *

Ioan GRECU s-a născut pe 10 iulie 1968, în comuna Recea, Râşcani (Bălți), Republica Moldova

Formarea:

1990-1994 Sculptura, Academia de Arte Vizuale Ioan Andreescu, clasa prof. Nikolaus Otto Kruch. Cluj-Napoca, România

1985-1987, 1989-1990 Pictură şi grafică, Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă, Chişinău

Consacrarea:

2015, până la zi - Preşedinte, Comisia de Supraveghere, UAP RM

2003-2006 -Preşedinte, Secţia de sculptură, UAP RM

2003, până la zi - Profesor de sculptură. Colegiul Republican de Arte Plastice Alexandru Plămădeală, Chişinău

1997-1999 - Specialist coordonator. Direcţia Patrimoniu Cultural, Arte Plastice, Ministerul Culturii, RM

1997-2007 - Membru al consiliului pentru evaluarea ţinutei artistice a creaţiilor

2010, până la zi - sculptural-monumentale şi monumental decorative, Ministerul Culturii, Republica Moldova

1997 - Titularizat, membru, Uniunea Artiştilor Plastici din Republica Moldova

1995 - Titularizat, membru AIAP UNESCO

1994 - Membru stagiar, Uniunea Artiştilor Plastici din Republica Moldova

1994-1998 - Lector, Facultatea de Pictură şi Grafică, Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă, Chişinău

1991 - Debut cu sculptura Dansul înălţării. 27 martie 1918, Casa Matei, expoziţie studenţească, Cluj-Napoca, Românîa

Distincţii:

2003 Premiul pentru tineret, UAP RM 2015 Premiul Centrului Cultural Vrancea, pentru sculptură

Expoziţii personale:

Chişinău (2018, 2008, 2004, 1997), Arad (2018), Piotrkow Trybunalski (2013), Arcuș (2010), Bacău (2010), Budapesta (2010, 2009), Veneţia (2009), Bălţi (2003), Iaşi (1995), Cluj-Napoca (1993)

Simpozioane:

Budva (2021), Ploiești (2019), Arad (2018), Ungheni (2018, 2017, 2012, 2006, 2002), Lepșa (2015), Caransebeș (2011), Berkenele (2009), Chişinău (2006, 2003, 1997), Criuleni (2005), Hrușova (2005), Soroca (2004), Novosibirsc (2004), Bacău (1997)

Expoziţi de grup:

Chişinău (2020-1994), Bacău (2020, 2018, 2016, 2014, 2009, 2007, 2005 - 2003, 1999, 1998, 1996, 1995), Arad (2019, 2013, 1998), Sângeorz-Băi (2018), San Dona di Piave (2016, 2015, 2014, 2013), Focșani (2016), Minsk (2016), Moscova (2012, 2003, 1998), Budapesta (2009), Utrecht (2006), Bruxelles (2006), Bucureşti (1997, 1995), Ravenna (1996, 1994), Iaşi (1996), Cluj- Napoca (1994, 1991), Wiesbaden (1993),

Lucrări în for public:

Bacău, Caransebeș, Ploiești România. Ungheni, Chişinău, Soroca, Criuleni, Hruşova (Criuleni), Anenii-Noi, Mereni (Anenii-Noi) Briceni, Republica Moldova. Novosibirsk, Federaţia Rusă. Plevna, Bulgaria. Berkenele, Letonia.