Emilian Galaicu-Păun

(sfârşit)

Em. Galaicu-Păun: Revenind la „…sauf graiul”, există o serie de mari poeţi practic intraductibili – Emil Brumaru, Ileana Mălăncioiu, Şerban Foarţă, Mihai Ursachi – care au excelat prin limbaj, ceea ce nu „se poartă” la ultimele promoţii. Va ajunge oare poezia noastră să vorbească… romgleza, în dauna „aux vertus poétiques de la langue roumaine, (…) indeniablement la plus poétique” (E.M. Cioran)? S-a mântuit mama – mai exact, tata: de la Tudor Arghezi la Leonid Dimov – orfevrilor , bijutierilor, artizanilor de tot soiul ? Mai au „caligrafii” vreo şansă, într-o lume a operatorilor de program Matrix?

Mihai Iovănel: Cred că și în ultimele promoții găsim poeți importanți nu mai puțin intraductibili – Vlad Moldovan sau Florentin Popa. Sigur, Elena Vlădăreanu sau Dan Sociu sunt mai tranzitivi și deci mai traductibili decât cei pe care i-ai amintit, dar astfel de poeți s-au găsit în mai toate generațiile. Mircea Ivănescu de pildă e perfect traductibil.

Problema cu caligrafii în lumea de azi este o problemă de relație: ei pretind mult timp și atenție într-o lume care stă prost la aceste capitole. Când fereastra de atenție a unui ins cu rutinele deformate de Facebook este de câteva secunde, câtă speranță îți poți pune că artefactul tău caligrafic, sensibil mai solicitant intelectual decât un clip TikTok de 10 secunde, va capta atenția și timpul unui public pentru ale cărui atenție și timp concurează de altfel nenumărate alte artefacte?

Apoi, de ce ar fi romgleza mai puțin dezirabilă decât romceza? Am avut generații întregi de franțuziți și bonjuriști de care puriștii limbii râdeau în acele vremi, dar ale căror urme prin literatura română nu sunt neapărat regretabile. Știu că ești francofon și mallarmé-an, dar franceza și-a trăit de mult traiul ca limbă globală, ca lingua franca.

Em. G.-P.: Literatura română contemporană este tot mai prezentă – prin unii (şi aceiaşi) autori – pe harta Europei. Pe final, în Capitolul 20, vorbeşti despre „două modele principale de integrare a literaturii române pe piaţa globală” – „al traducerii” şi „al implantului” –, fără să înclini într-o parte sau alta balanţa. În calitate de critic ce scrie la zi, care model ţi se pare mai productiv acum şi aici? Pe cine mizezi în anii ce vin: pentru Premiul Herder, bunăoară, sau – obsesia obsesiilor – pentru primul Nobel românesc (100%, aşadar acordat unui autor de limbă română, şi nu neapărat originar din România)?

M. I.: Nu știu care model este mai productiv: să scrii în română, urmărind consacrarea pe o piață mică dpdv simbolic și financiar, sperând că va veni și traducerea la un moment dat, sau să încerci să intri direct pe o piață enormă precum cea de limbă engleză, unde șansele de impunere se apropie de șansele la loterie.

Spui că „literatura română contemporană este tot mai prezentă”: da, dar de la a fi tradus până la a fi relevant ca autor tradus pe niște piețe extrem de concurențiale este cale lungă.

În ce privește Nobelul, nu văd deocamdată alt autor român sau de origine română cu șanse în afară de Cărtărescu, care este singurul nostru autor cu succes și de public, și de critică în afara României (nu și pe piața americană, cel puțin deocamdată). Poate că viitorul va fi mai generos.

Em. G.-P.: Şi n-am vorbit deloc despre dramaturgia post-decembristă, care nu se reduce la Evangheliştii Alinei Mungiu-Pippidi, de-ar fi să amintesc de piesele Savianei Stănescu, Matei Vişniec, Dumitru Crudu, Mihai Ignat ş.a. Ce-i cu ea? Şi unde-i?

M. I.: Am mai răspuns la întrebarea asta cu alte prilejuri. Răspunsul pe scurt este că teatrul cere astăzi niște competențe specifice pe care nu un critic literar trebuie să le ofere, ci un critic de teatru. Critica de teatru s-a autonomizat de multă vreme în raport cu critica literară, la fel teatrul (în sensul de literatură dramatică) în raport cu ficțiunea și poezia. Dacă te uiți prin istoriile literare românești din ultimii 100 de ani, n-o să găsești prea mult teatru. Lovinescu n-a mai publicat volumul despre teatru din istoria lui tipărită în anii de pildă de pildă ʼ20, Călinescu expediază teatrul lui Caragiale într-o coloană, Negoițescu tot teatrul românesc în jumătate de pagină, iar Manolescu nu vede din dramaturgia de după război decât pe Aurel Baranga, Horia Lovinescu, Teodor Mazilu și Matei Vișniec.

Asta nu înseamnă că nu vreau să introduc mai multă informație din zona teatrului într-o ediție ulterioară. Rămâne doar de văzut dacă o să fie sub o formă sistematică sau distribuită în funcție de problematici diverse.

Em. G.-P.: Nu în ultimul rând, mulţumesc pentru paginile dedicate poeziei mele, dar şi Ţesut-ului viu. 10 x 10. La drept vorbind, m-aş fi aşteptat să fii ceva mai generos cu basarabenii, mai cu seamă că unele cărţi – Poeţi de pe vremea lui Eminescu de Eugen Lungu, sau Poezia generaţiei 80 de Nicolae Leahu – au cunoscut o receptare formidabilă în presa românească. Chiar şi atunci când scrii despre Eugen Cioclea sau Dumitru Crudu – alţi doi capi de serie –, se creează impresia că mai degrabă îi treci în revistă. Ca să nu mai vorbesc de Iulian Fruntaşu sau Ştefan Baştovoi (al cărui roman Iepurii nu mor, scos la Aula în acelaşi an cu Pizdeţ-ul lui Alexandru Vakulovski, a fost tradus în franceză, entuziasmându-l pe cronicarul de la Le Monde: „Les lapins ne meurent pas de Savatie Baştovoi: une enfance moldave. Bref, un véritable succes!”), doar pomeniţi. N-ar fi loc de mai mulţi – şi buni! – la o eventuală reeditare? Eseistele Tamara Cărăuş, Lucia Ţurcanu, Maria Şleahtiţchi, Nina Corcinschi, prezente cu texte în cele mai importante reviste româneşti, ca să nu mai vorbim de poeţi, prinşi în numeroase antologii, iar în ultimii ani şi de câţiva romancieri (Constantin Cheianu, Ghenadie Postolache, Oleg Serebrian), să n-aibă oare a doua şansă?

M. I.: Ai dreptate, aș fi putut scrie despre mai mulți. Regret de pildă că n-am scris despre romanele lui Crudu, despre rock-manele lui Mihai Vakulovski, că n-am scris mai mult despre Tatiana Țîbuleac. Dar primii care n-au fost generoși cu basarabenii au fost basarabenii înșiși. Câte istorii ale literaturii basarabene s-au publicat după Istoria lui Mihai Cimpoi, care o fi ridicolă, dar măcar există? Majoritatea criticilor publică culegeri de cronici. Nu mai spun că nici din astea nu se alege prea mult – din cât am citit, sunt la mare modă gongorismele de tip Cimpoi, din care nu înțelegi mare lucru. Am redactat pentru DGLR multe articole scrise de cercetători basarabeni, așa că am observat vrând-nevrând câteva lucruri, începând cu lipsa de măsură conceptuală (de pildă erau proclamați „postmoderniști” cam toți autorii care ieșeau oricât de vag din zona tradiționalismului de tip Grigore Vieru: se pare că pentru standardele criticii basarabene e suficient să nu scrii despre sat și despre „mămuca” în rime folclorice pentru a te califica drept postmodern, alături de Thomas Pynchon și de toți ceilalți). Sigur, nu mă refer aici la Eugen Lungu, Leahu și alte excepții fericite.

Em. G.-P.: Ce întrebarea ţi-a fost frică să nu ţi-o pun?

M. I.: Nu mi-e teamă decât de întrebările complezente. Din fericire, n-a fost cazul.

* * * * * * * * *

Mihai Iovănel (n. 1979), critic și istoric literar. A studiat la Facultatea de Litere a Universității București, unde a obținut în 2011 doctoratul în filologie. Este cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București. Face parte din echipa de coordonare și revizie a lucrărilor Dicționarul literaturii române (I-II, 2012) și Dicționarul general al literaturii române, ediția a II-a (I-VI, 2016-2020; 2 volume în curs de apariție). A scris cronici și eseuri pentru „Adevărul literar și artistic”, „Cuvântul”, „Cultura”, „Gândul” ș.a.

A publicat volumele Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică (Editura Cartea Românească, 2012), Roman polițist (Editura Tact, 2015), Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (Editura Muzeul Literaturii Române, 2017) și Istoria literaturii române contemporane: 1990-2020 (Editura Polirom, 2021).

Se numără printre coautorii volumelor Romanian Literature as World Literature, editat de Mircea Martin, Christian Moraru și Andrei Terian (Bloomsbury Academic, 2017), și Theory in the „Post” Era A Vocabulary for the Twenty-First-Century Conceptual Commons, editat de Christian Moraru, Andrei Terian și Alexandru Matei (Bloomsbury Academic, 2021). Scrie recenzii pentru platforma Scena9.ro.

(continuare)

Em. Galaicu-Păun: Ameninţă cineva dintre optzecişti – Nedelciu, Crăciun, Groşan, Cărtărescu –, la vârf, canonul romanesc de până la ’89, cu Marin Preda în frunte? Câte – şi care – dintre cărţile scrise în democraţie, fără a se recurge la „şopârle” de tot soiul, se înalţă la statutul de capodoperă? Într-un bras de fer cu marii prozatori ai generaţiei ’60 – câţiva, foarte activi şi după ’89 –, cine crezi c-ar avea câştig de cauză, optzeciştii sau şaizeciştii? Dincolo de statutul său de megastar, este Mircea Cărtărescu – scriitorul cu cele mai multe referinţe, judecând după Indicele de autori – în centrul canonului romanesc?

Mihai Iovănel: Nu mă omor după ideea de canon, despre care la noi s-a scris mult și degeaba prin anii 2000. Sigur, e vital să milităm pentru mai multă incluziune în ceea ce se predă în școală, pentru că femeile lipsesc aproape cu desăvârșire, iar maniera de abordare este ruginită. Dar ideea că scriem două articole și rezolvăm problema canonului, inclusiv problema pătrunderii literaturii române în canonul global, e mai curând naivă.

În fine, de dragul discuției o să pretind că mă interesează totuși chestiunea. În termenii pe care-i propui, Cărtărescu a amenințat vârful canonului încă din anii ʼ80. La fel Nedelciu. Ulterior Cărtărescu s-a stabilizat cu siguranță acolo, pe când Nedelciu a avut ghinionul să moară prea tânăr – ulterior, prezența lui literară s-a diminuat. În cazul lui, ca și în cazul lui Crăciun, mai e și problema că literatura lor este relativ dificilă, în special pentru standardele publicului general. Cu Groșan, unul dintre marile talente apărute după al Doilea Război Mondial, s-a întâmplat altceva – pur și simplu individul Groșan nu s-a ridicat la înălțimea talentului lui, lăsându-se anulat treptat de tot felul de circumstanțe (presă, boemă, chestii de genul ăsta).

Cât privește un meci între prozatorii șaizeciști și cei optzeciști, hm... Să zicem că dintre șaizeciști cei mai importanți sunt Marin Preda, Eugen Barbu, Petru Dumitriu (deși ei fac parte totuși din altă generație), Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu, chiar Mircea Horia Simionescu sau Radu Petrescu (deși așa-zisa „Școală de la Târgoviște” nu face parte din ceea ce înțelegem în general prin șaizecism). Sincer, nu cred că optzeciștii pot alinia o echipă comparabilă. Adică, sigur, Cărtărescu e tot din liga aia, la fel Nedelciu, dar în rest nu găsim foarte multe nume de primă mână. Bine, mai e vorba aici și de un efect de perspectivă. Șaizeciștii au avut parte de o mitologie întreagă (desprinderea de anii ʼ50, diversele acte de curaj), de tiraje uriașe de-a lungul comunismului, de manuale și așa mai departe. Optzeciștii reprezintă o generație mult mai omogenă, mai sofisticată, dar acest lucru nu a mers neapărat în sensul impunerii unor autori de o anvergură egală. Probabil că este la mijloc și aspectul formulelor literare. Realismul critic de tip clasic, practicat de pildă de Petru Dumitriu în Cronica de familie, este o formulă mai cuprinzătoare decât metaficțiunea practicată de multe ori în forme mimetice de atâția optzeciști.

Em. G.-P.: Înainte de a trece la valul 2000-ist, bine prezent în Istoria… ta, hai să vorbim puţin şi despre unele scrieri atipice – de genul Exuvii-lor Simonei Popescu, Teodosie cel Mic de Răzvan Rădulescu sau, pomenită mai sus, strălucind prin absenţă, Rădăcina de bucsău de O. Nimigean –, a căror excelenţă stilistică se distinge pe fundalul general. Se poate vorbi despre „noii caligrafi” în proza post-decembristă, în descendenţa lui Ştefan Bănulescu, Eugen Barbu (din Principele şi Săptămâna nebunilor), Constantin Ţoiu? Mai este oare scriitura o miză de actualitate? Şi stilul, un blazon de nobleţe?

M. I.: Stilul în sine nu înseamnă mai nimic. În Statele Unite publică zeci, sute de autori de literatură polițistă care scriu la standarde de literary fiction, adică la standarde de ceea ce înainte era numit literatură înaltă. Ideea că literatura trebuie să fie stil înainte de toate, că un roman poate să umple 500 de pagini admirabile despre nimic, este o idee modernistă cu un trecut admirabil, dar cu un prezent mai degrabă incert. Asta nu înseamnă că stilul nu mai are nici o miză. Admir enorm romanul Teodosie cel Mic al lui Răzvan Rădulescu, pe care îl recitesc fără a descoperi nici o notă falsă.

Em. G.-P.: Fără să fi dus o „bătălie canonică” asemenea prozatorilor optzecişti în „întunecatul deceniu literar nouă”, Dan Lungu, Ioana Bradea, Florin Lăzărescu, Filip Florin, Lucian Dan Teodorovici, Lavinia Branişte, Adrian Schiop, nu în ultimul rând Tatiana Ţîbuleac, se impun de la primele titluri, unele traduse – şi chiar ecranizate! – la scurt timp în limbile de circulaţie. Se poate vorbi despre un nou val al romanului românesc comparabil cu noul val cinematografic? Şi dacă da, prin ce s-ar caracteriza?

M. I.: Singurul ecranizat notabil este Adrian Schiop, care și-a și interpretat rolul din roman în filmul făcut de Ivana Mladenovic după Soldații. Florin Lăzărescu a scris scenariul la Aferim! împreună cu regizorul Radu Jude, dar, dacă exceptăm scurtmetrajul făcut tot de Jude după povestirea Lampa cu căciulă, cărțile lui n-au fost ecranizate. N-aș compara noul val din literatură cu noul val din cinema din mai multe motive. În primul rând pentru că primul n-a trecut testul unei validări globale – e drept că filmele circulă mai ușor, dar așa stau lucrurile. În al doilea rând, nu cred că prozatorii au impus o stilistică (în sens larg) așa cum au făcut-o regizorii.

Ca să mă refer la prima parte a întrebării, nu cred că „bătălia canonică” dusă de douămiiști a fost inferioară celei duse de optzeciști. Dacă te uiți pe presa din anii 80, observi că de fapt nu a fost o bătălie. Optzeciștii au intrat triumfal în scenă. Au avut parte de zeci de cronici în mai toate publicațiile (dincolo de atacurile obsesive, mai curând denunțuri, ale lui Eugen Barbu, care oricum nu contau dpdv critic). Asta nu înseamnă că optzeciștii nu au produs o mutație profundă în literatura română, doar că această mutație n-a luat o formă violentă. Ce-i drept, nici impunerea douămiiștiilor n-a luat forme violente decât în ce privește poeți ca Marius Ianuș sau Elena Vlădăreanu. Drumul prozatorilor a fost mai smooth, deși până la apariția colecției de proză tânără de la Polirom era dificil să publice, iar acuzațiile de pornografie, venite din partea unora ca Dan C. Mihăilescu, n-au lipsit nici ele.

Em. G.-P.: S-a spus, şi nu o singură dată, că poezia constituie stindardul literelor române, şi că poporul nostru – care, vorba lui Emil Cioran, „a tout raté, sauf graiul…” – a dat îndeosebi mari poeţi. Dedici nu mai puţin de 140 de pagini Evoluţiei poeziei, oprindu-te asupra unor optzecişti de prim-plan (nucleul dur al Cenaclului de Luni, fără însă un Traian T. Coşovei sau Ion Stratan; dar şi aripa expresionistă de la „Echinox”, cu Ion Mureşan, Ioan Moldovan, Marta Petreu, nu şi Aurel Pantea), vin la rând nouăzeciştii (mai multe absenţe decât prezenţe, de fapt), pentru a te ocupa îndeaproape (& cu mai multă generozitate) de poeţii generaţiei 2000 şi chiar de ultimii debutanţi. Este de înţeles această pornire de a „aduce la zi” poezia; ce nu pot pricepe e ignorarea totală a unor mari nume ce s-au afirmat în anii ’60 – ’70 şi care au continuat să scrie/publice în ultimele două-trei decenii. După mine, chiar dacă ar fi publicat după ’89 doar poemul Tatăl meu Rusia, Cezar Ivănescu (1941 – 2008) nu poate să lipsească în nici o istorie a poeziei româneşti. Din punctul tău de vedere, cine-s marii nedreptăţiți – dintre poeţii de toate vârstele – ai Istoriei… tale? De ce a trebuit să-i laşi pe dinafară? Bref, hai să lărgim – cel puţin aici, dacă în Partea a patra a Istoriei… n-a fost chip – spectrul poeziei româneşti din ultimele trei decenii.

M. I.: Și eu sunt de acord că poezia este partea cea mai bună din literatura română. Dar când mă întrebi de ce am ignorat mari nume lansate în anii 60-70, ne întoarcem la problema lui „cine este contemporan?”. Eu am fixat pragul de jos în anii 80, când se lansează generația optzecistă – generație pe care revoluția din 1989 o surprinde în plină afirmare, generație care influențează profund – atunci când nu o produce ea însăși – literatura din anii 90 și 2000. M-am oprit, e drept, asupra câtorva poeți pre-optzeciști, precum Ion Gheorghe, Mircea Ivănescu, Angela Marinescu ș.a. Dar am făcut-o exclusiv pentru motivul că poeticile lor s-au dovedit extrem de importante fie pentru poeții care le-au urmat. Cezar Ivănescu este un poet important, dar pe cine a influențat dintre poeții de după 1989, în afară de Adrian Urmanov și Virgil Bănescu? Apoi, poezia lui publicată în postcomunism intrase într-o zonă destul de manieristă literar și de naționalistă ideologic; mai curând l-aș fi putut utiliza pentru simptomele ideologice ale perioadei decât pentru poezia propriu-zisă.

Pentru că ai ridicat problema, despre optzeciștii Traian T. Coşovei și Ion Stratan n-am mai scris pentru că în mare am găsit neinteresant au publicat după 1989. Au tipărit zeci de volume, pierzându-și cu totul busola. Stratan avea printre prietenii lui faima de ins de spirit, care producea butade pe bandă, dar poezia lui – nici cea publicată în anii ʼ80 – nu mi s-a părut că depășește prea mult influența lui Nichita Stănescu. Iar influențele beatnice-americane din poezia lui Traian T. Coșovei (principalul motiv pentru care este un poet relevant pentru anii ʼ80) au fost metabolizate atât de bine de Cărtărescu, și încă la un nivel superior, încât ar fi fost redundant să mai scriu și despre Coșovei. Evident, astea sunt și judecăți tactice. În mod ideal, dacă aș fi dispus de un timp nelimitat, lista de autori tratați analitic ar fi fost mai lungă. Dar n-am dispus de acest timp. A trebuit să fac alegeri în raport cu obiectivul principal – acela de a oferi o sinteză sistemică a literaturii contemporane. M-a interesat mai mult să prezint un sistem cât mai complex, în care autorii apar de multe ori ca ilustrații ale unei situații, decât să bifez cât mai mulți autori în fișe analitice. Este posibil să ajustez tactica pentru ediția a doua – de pildă, am în plan să prezint un tablou general al clasicilor în viață (de la Gellu Naum, Geo Dumitrescu, Ștefan Aug. Doinaș până la Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu sau, uite, Cezar Ivănescu) în momentul 1990 et après. La urma urmei, chiar dacă nu îi consider propriu-zis contemporani în raport cu perioada pe care o prezint, felul în care ei interacționează cu istoria și cu propria operă este fără îndoială interesant. Doar că introducând toate aceste completări, mi-e teamă că istoria mea va sfârși să încorporeze întreaga literatură română – sigur, din perspectiva perioadei contemporane.

(Va urma)