Emilian Galaicu-Păun

Într-adevăr, pe 1 septembrie 1971, păşeam prima oară pragul şcolii – nr. 10 din Chişinău, actualmente Liceul „Mihai Eminescu” –, iar ceea ce s-a petrecut în clasă va lăsa urme de neşters în memoria mea. Şi după jumătate de veac, parcă văd aieve:

Pe cînd fetiţele de-o seamă cu el se numeau, una din zece, Rodica, iar părinţii lor (la perduta gente!)— fără excepţie, prima generaţie “încălţată” — abia dacă prinseră un loc în căminele pentru familişti (ai lui ocupau camera din colţ, ceea ce înseamnă că balconul lor se întindea, în unghi drept, de-o parte şi de alta a peretelui), nu înainte de a aduce pe lume doi-trei plozi, primul din dragoste, restul din greşeală, şi nu neapărat de la un tată — legitim sau necunoscut —, soarele nu apuca să asfinţească într-un capăt al patriei că şi răsărea într-altul. Cum anume se întîmpla minunea asta, şi dacă nu cumva ţara avea doi sori, prima învăţătoare nu a mai stat să le explice, la ora de educaţie patriotică numită bineînţeles “leninskii urok” (1), cea dintîi din viaţa “nepoţeilor lui Ilici”.

Aşezaţi în bănci — fetiţă cu băieţel, iar atunci cînd n-au mai fost de-ajuns băieţei, fetiţă cu fetiţă —, cît să fie cuprinşi dintr-o privire la capătul căreia lemnul mobilierului cazon se umplea dintr-odată de ochi — muguraşi nedesfăcuţi, băieţii; flori gata să se scuture, fetele —, înfăţişau o privelişte idilică pe fundalul unui prunc desprins parcă dintr-o frescă de Rafael — dolofan, cu bucle aurii, încrucişîndu-şi degeţelele într-un gest de-o candoare adusă bine din condei — şi înrămat într-un chenar de fer-blanc zugrăvit în negru pentru a fi agăţat pe peretele din spate al clasei. Acelaşi chip zîmbitor ocupa două treimi din pagina de deschidere a Adecedarului, deasupra unei poezii în care întoarcerea păsărilor călătoare & regenerarea naturii era pusă pe seama faptului că “în april în april/ s-a născut Ilici”. Că puştii abia urmau să înveţe a scrie şi a citi, şi deci nu aveau cum să se pătrundă de mesajul Bunei Vestiri anunţate de Grigore Vieru, din prag, nu pare să le fi trecut prin cap responsabililor de la minister, la fel cum — peste două luni şi ceva, chiar în preajma Marelui Octombrie, sărbătorit pe 7 Noiembrie — nereuşita la învăţătură şi purtarea insuficientă nu a avut nici o legătură cu primirea în octombrei, toată clasa in corpore, după ce unii şi alţii au tot fost ameninţaţi săptămîni în şir că nu-şi vor prinde-n veci la piept steluţa cu chipul lui Ilici. Şi mai inexplicabil era felul în care micuţul Volodia Ulianov de pe insigna de octombrel reuşea să îmbătrînescă în mai puţin de 3 ani (din clasa întîi pînă într-a treia) pe insigna de pionier, acum arătîndu-se în profil, chel şi cu bărbuţa de ţap tunsă scurt, scrutînd viitorul luminos al omenirii prin tăietura mongoloidă a ochilor, şi purtînd pe cap o cunună de flăcări dezlănţuite.

Nu mai văzuse oameni arzînd cu pară; or, imaginea lor făcea trimitere la “cel-de-pe-comoară” din poveştile bunicii, ştiut fiind faptul că deasupra comorilor ascunse pîlpîie limbi vineţii, ale iadului. Dacă nu cumva însuşi Dumnezeu se arăta în chip de tufiş în flăcări. Prima învăţătoare turuia întruna, a fost însă suficient să pună şi ea o întrebare — “Copii, care dintre voi ştie cine-i Vladimir Ilici Lenin?” —, că o pădure de mîini a ţîşnit ca la comandă. De ce l-a ales anume pe dînsul, nu-i nici un secret pentru nimeni — era singurul “din intelectuali”, dintr-o clasă de copii ajunşi orăşeni în virtutea extinderii Ch-ăului peste satele din jur, ai căror părinţi schimbaseră sapa pe mistrie, iar acum lucrau la numeroasele construcţii din capitală. Şi atunci, în liniştea ce făcea să reverbereze solemnitatea momentului, vocea-i ţivlită, ca ieşind dintr-o goarnă pionierească, umplu încăperea: “Un jidan!” Suflul exploziei (de rîs!) răvăşind clasa; prima învăţătoare izbucnind în lacrimi; uşa trîntită în urma ei cu atîta putere încît, la celălalt capăt al coridorului, şeful de studii a ieşit să vadă ce dracu se întîmplă-n şcoala asta; şi glasul tatălui, în seara aceleiaşi zile, certîndu-se cu mama care-i luă apărarea (“Ce ştie un copil?”), fără drept de apel: “Într-adins a făcut-o!” Două au fost consecinţele acelui început de an şcolar de pomină: 1) orice ar fi făcut copilul, a făcut-o cu bună ştiinţă şi deci, 2) nimeni nu are dreptul să-i ţină parte. Nu lipsea decît să pecetluiască legămîntul cu sînge, şi atunci nici un înger nu l-ar mai fi oprit: “Să nu pui mîna pe băiat, şi să nu-i faci nimic...” La rîndu-i, jurase să-şi muşte limba ori de cîte ori l-ar fi luat gura pe dinainte; nu-i va fi greu să se ţină de cuvînt: de mic, învăţase să vorbească de unul singur, pe două voci, propria voce şi toate celelalte — le ştia pe dinafară —; în capul lui era loc pentru toată lumea. Singurul care-i scapă, nu prin tonalitate, ci prin cele spuse, era glasul tatălui. Poruncitor, ca şi cum ar fi vorbit de pe muntele Sinai.

…Peste o zi, pe 3 septembrie, prima învăţătoare a ţinut să le amintească elevilor că într-o zi ca aceasta a anului 1932 murea înjunghiat Pavlik Morozov, pionierul nr. 1, dar s-a abţinut să-i întrebe dacă ştiu cine-i Pavlik Morozov şi ce faptă eroică a săvârşit…

________

1. (rusă) Lecţie leninistă.

Nu-i puţin lucru să te naşti de Ziua Limbii Române – chiar dacă, pe 31 august 1960, când Daniel Bănulescu vedea lumina zilei, la Bucureşti, nu exista încă o asemenea sărbătoare, apărută la Chişinău abia în 1989 –, mai cu seamă când ţi-a fost dat să fii scriitor, şi încă unul prolific & polivalent: poet, romancier, dramaturg, nu în ultimul rând… centaur, căci – nu-i aşa? – „orice scriitor e centaur: jumătate, el – jumătate, cărţile lui”. Despre jumătate din cărţile tetralogiei sale Cea mai frumoasă poveste a lumii am apucat să scriu până-n ziua de azi, mai exact despre primul şi ultimul volum, celelalte două, din mijloc, urmând în zilele, lunile, anii-lumină ce vin. Fiindcă n-ai cum să-l prinzi, din prima, pe cel „imposibil de situat şi imposibil de imitat” (Horia Gârbea), „figura cea mai interesantă a generaţiei nouăzeci” (Vasile Baghiu), „un poet neverosimil de bun pentru o aşa vreme de sărăcie” (Dan-Silviu Boerescu), „un Blitzkrieg (…) cu suflu şi experiment de mare romancier” (Valentin Iacob), şi care se autodefineşte, cu binecunoscuta-i modestie: „Fac parte din cei 20-30 de inşi care conduc lumea”.

* * * * * * * * *

În Republica – Federală, căci autorul despre care facem vorbire s-a impus în Poezie, Proză şi Dramaturgie – Literelor, Daniel Bănulescu e o figură cu totul aparte, mare latifundiar liric & narativ, trăind din scris. N-ai vrea să te trimit în Paradis?, Paralela 45, 2019, încheie cu brio tetralogia Cea mai frumoasă poveste a lumii, începută cu Te pup în fund, Conducător Iubit! (1994), din care fac parte şi Cel mai bun roman al tuturor timpurilor (2008), şi Diavolul vânează inima ta (2014).

Ţaca Genel, Has Satan, Nicolae Ceauşescu, tot soiul de securişti & interlopi, în frunte cu Iarba Fiarelor, spărgătorul de geniu despre care se spune că „dacă ar fi furat, nici Mozart n-ar fi furat mai frumos”, insul ce-şi „doreşte să-l asasineze pe Conducătorul poporului său”, iar „pentru a-şi păstra viaţa în el, trebuie să coboare pe malurile cât mai neprimitoare ale morţii”, şi al cărui „fiecare detaliu anatomic (…) se transformă în relief al cheii” – personaje unul ca unul, nici nu oameni, ci replici pursânge: „ – N-ai vrea să te trimit în Paradis? – Nu. N-ar vrea. – Du-te tu. – N-ai vrea să te trimit eu?” (La rândul meu, aş desemna-o campioană pe aceasta: „O viaţă avem şi-o gaură în fund. Să ne folosim de amândouă cu graţie”.)

La acestea se adaugă subteranele Bucureştilor, unde se piteşte IF-ul, căutat de securişti, precum şi „Grădina Zoologică cu Oameni” a lui Ceauşescu ce „adăposteşte, în pliurile ei secrete şi habitatele de carantină, şi magaziile, şi laboratoarele, şi ariile de pedeapsă, şi reţelele şi, între ele, sistemul de evacuare a apelor menajere”, unde sunt închişi, printre fiare, cei care au căzut în dizgraţia Conducătorului Iubit, căci „pe Cârmaci l-a apucat plăcerea ştiinţifică. Amestecă bucăţi de animale şi de oameni”. (Alte, nenumărate, minunăţii – doar asta cât face: „Pentru că tu ai furat numai de 5 lei, şi securiştii vor să te omoare de o mie” – te întâmpină la tot pasul, încât îţi vine să dai cu emoticoane în stânga şi-n dreapta.)

O Grădină a desfătărilor, de Bosch, în care-şi dau întâlnire eroii lui Bulgakov cu umbrele lui Mateiu Caragiale, într-o atmosferă de mahala barbiană, totul ridicat la puterea celei mai înalte ficţiuni, tetralogia lui Daniel Bănulescu este expresia cea mai rafinată a unei lumi monstruoase – o tragedie rescrisă în farsă, şi una şi alta la modul paroxistic.

* * * * * * * * *

Hotărât lucru, Daniel Bănulescu are o slăbiciune pentru titlurile lungi – debutând ca poet cu volumul Te voi iubi pân’ la sfârşitul patului, „recidivează” în proză cu romanul Te pup în fund, Conducător Iubit!, ediţie definitivă, Charmides, 2013, iar la orizont deja se anunţă Cel mai bun roman al tuturor timpurilor.

Suntem în primăvara lui 1987, în plin regim ceauşist – şi deşi realitatea este mai degrabă ternă, stilul auctorial îi dă strălucire, din prima: „Arvinte şi Sucu Marcel erau minunaţi. Când furau ei, lumea se trăgea înapoi încântată”. (Întregeşte trio-ul hoţilor „unul mai tânăr şi iute, cu logoree la mână, numit Iarba Fiarelor”, cel care se roagă aşa: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că măcar Tu nu te temi de Securitate. Şi că eşti singurul despre care ştim că nu ne torni la ea”.) Nu peste multe pagini îşi face apariţia şi N. Ceauşescu, scărpinându-se „la cur cu poporul român” – „Ceea ce numea el poporul român era doar o măturice de baie (…) de care era adânc îndrăgostit” –, cel care „atunci când un număr de persoane greşesc, ordonă ca vinovaţilor să li se schimbe, în scop educativ, anumite părţi ale corpurilor între ele”. În această atmosferă à la Bosch, nu-i de mirare că revolta ia forme groteşti: la un moment dat alături de maşina prezidenţială aleargă „un câine roşcat, robust şi cu o expresie de bravură nepăsătoare întipărită pe faţă”, înfăşurat într-o pânză: „Pe partea de cearşaf din stânga câinelui era scris cu cerneală roşie şi cu litere mari: «JOS CEAUŞESCU!». Pe partea dreaptă a manifestului mişcător scria: «JOS ANALFABETUL!»”, de unde „agenţiile internaţionale de presă semnalaseră că, fotografiate din elicopter, marile mulţimi româneşti aveau contururile unor femei ce stăteau către tribună cu picioarele desfăcute”.

Până şi atentatul împotriva Conducătorului Iubit eşuează din motiv de… substituire: „Când apar pe şantier (e vorba de şantierul Casa Poporului – n.m.), dacă Ceauşeştii merg în linie. Ori el înaintea ei… Acesta e semnul că avem de a face cu Ceauşescu cel adevărat. Dar dacă Ceauşeasca o ia mereu înainte (…) asta înseamnă că Ceauşescu cel din spatele ei nu e decât o dublură. Totul iese la iveală doar din pricină că Tanti Leana dispreţuieşte sosiile”, IF-ul refuzând să tragă într-„unul din nenorociţii ăştia nevinovaţi”.

Un autor dintr-o bucată, un roman de marcă.

* * * * * * * * *

Închei, cum se şi cuvine, cu un fragment din poemul Sunteţi foarte drăguţi că vă place o carte de poezie atât de frumoasă, versurile finale:

„Aş scrie o carte
Scriu la o carte numai carne balamale şi uşi
Cineva care tânjeşte să fie salvat de la moarte
Să poată să înhaţe braţul de ajutor întins din cartea mea

O carte care să alunge răul cu şuturi în fund

O carte care să gonească moartea ca pe un şobolan

Fiecare femeie frumoasă să poarte lipită

Pe fund câte o filă dintr-o asemenea carte

Întocmai cum pe spatele fiecărei cărţi e înscris preţul
Pe care trebuie să-l plăteşti ca s-o ai”