Emilian Galaicu-Păun

Nu-i puţin lucru să te naşti de Ziua Limbii Române – chiar dacă, pe 31 august 1960, când Daniel Bănulescu vedea lumina zilei, la Bucureşti, nu exista încă o asemenea sărbătoare, apărută la Chişinău abia în 1989 –, mai cu seamă când ţi-a fost dat să fii scriitor, şi încă unul prolific & polivalent: poet, romancier, dramaturg, nu în ultimul rând… centaur, căci – nu-i aşa? – „orice scriitor e centaur: jumătate, el – jumătate, cărţile lui”. Despre jumătate din cărţile tetralogiei sale Cea mai frumoasă poveste a lumii am apucat să scriu până-n ziua de azi, mai exact despre primul şi ultimul volum, celelalte două, din mijloc, urmând în zilele, lunile, anii-lumină ce vin. Fiindcă n-ai cum să-l prinzi, din prima, pe cel „imposibil de situat şi imposibil de imitat” (Horia Gârbea), „figura cea mai interesantă a generaţiei nouăzeci” (Vasile Baghiu), „un poet neverosimil de bun pentru o aşa vreme de sărăcie” (Dan-Silviu Boerescu), „un Blitzkrieg (…) cu suflu şi experiment de mare romancier” (Valentin Iacob), şi care se autodefineşte, cu binecunoscuta-i modestie: „Fac parte din cei 20-30 de inşi care conduc lumea”.

* * * * * * * * *

În Republica – Federală, căci autorul despre care facem vorbire s-a impus în Poezie, Proză şi Dramaturgie – Literelor, Daniel Bănulescu e o figură cu totul aparte, mare latifundiar liric & narativ, trăind din scris. N-ai vrea să te trimit în Paradis?, Paralela 45, 2019, încheie cu brio tetralogia Cea mai frumoasă poveste a lumii, începută cu Te pup în fund, Conducător Iubit! (1994), din care fac parte şi Cel mai bun roman al tuturor timpurilor (2008), şi Diavolul vânează inima ta (2014).

Ţaca Genel, Has Satan, Nicolae Ceauşescu, tot soiul de securişti & interlopi, în frunte cu Iarba Fiarelor, spărgătorul de geniu despre care se spune că „dacă ar fi furat, nici Mozart n-ar fi furat mai frumos”, insul ce-şi „doreşte să-l asasineze pe Conducătorul poporului său”, iar „pentru a-şi păstra viaţa în el, trebuie să coboare pe malurile cât mai neprimitoare ale morţii”, şi al cărui „fiecare detaliu anatomic (…) se transformă în relief al cheii” – personaje unul ca unul, nici nu oameni, ci replici pursânge: „ – N-ai vrea să te trimit în Paradis? – Nu. N-ar vrea. – Du-te tu. – N-ai vrea să te trimit eu?” (La rândul meu, aş desemna-o campioană pe aceasta: „O viaţă avem şi-o gaură în fund. Să ne folosim de amândouă cu graţie”.)

La acestea se adaugă subteranele Bucureştilor, unde se piteşte IF-ul, căutat de securişti, precum şi „Grădina Zoologică cu Oameni” a lui Ceauşescu ce „adăposteşte, în pliurile ei secrete şi habitatele de carantină, şi magaziile, şi laboratoarele, şi ariile de pedeapsă, şi reţelele şi, între ele, sistemul de evacuare a apelor menajere”, unde sunt închişi, printre fiare, cei care au căzut în dizgraţia Conducătorului Iubit, căci „pe Cârmaci l-a apucat plăcerea ştiinţifică. Amestecă bucăţi de animale şi de oameni”. (Alte, nenumărate, minunăţii – doar asta cât face: „Pentru că tu ai furat numai de 5 lei, şi securiştii vor să te omoare de o mie” – te întâmpină la tot pasul, încât îţi vine să dai cu emoticoane în stânga şi-n dreapta.)

O Grădină a desfătărilor, de Bosch, în care-şi dau întâlnire eroii lui Bulgakov cu umbrele lui Mateiu Caragiale, într-o atmosferă de mahala barbiană, totul ridicat la puterea celei mai înalte ficţiuni, tetralogia lui Daniel Bănulescu este expresia cea mai rafinată a unei lumi monstruoase – o tragedie rescrisă în farsă, şi una şi alta la modul paroxistic.

* * * * * * * * *

Hotărât lucru, Daniel Bănulescu are o slăbiciune pentru titlurile lungi – debutând ca poet cu volumul Te voi iubi pân’ la sfârşitul patului, „recidivează” în proză cu romanul Te pup în fund, Conducător Iubit!, ediţie definitivă, Charmides, 2013, iar la orizont deja se anunţă Cel mai bun roman al tuturor timpurilor.

Suntem în primăvara lui 1987, în plin regim ceauşist – şi deşi realitatea este mai degrabă ternă, stilul auctorial îi dă strălucire, din prima: „Arvinte şi Sucu Marcel erau minunaţi. Când furau ei, lumea se trăgea înapoi încântată”. (Întregeşte trio-ul hoţilor „unul mai tânăr şi iute, cu logoree la mână, numit Iarba Fiarelor”, cel care se roagă aşa: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că măcar Tu nu te temi de Securitate. Şi că eşti singurul despre care ştim că nu ne torni la ea”.) Nu peste multe pagini îşi face apariţia şi N. Ceauşescu, scărpinându-se „la cur cu poporul român” – „Ceea ce numea el poporul român era doar o măturice de baie (…) de care era adânc îndrăgostit” –, cel care „atunci când un număr de persoane greşesc, ordonă ca vinovaţilor să li se schimbe, în scop educativ, anumite părţi ale corpurilor între ele”. În această atmosferă à la Bosch, nu-i de mirare că revolta ia forme groteşti: la un moment dat alături de maşina prezidenţială aleargă „un câine roşcat, robust şi cu o expresie de bravură nepăsătoare întipărită pe faţă”, înfăşurat într-o pânză: „Pe partea de cearşaf din stânga câinelui era scris cu cerneală roşie şi cu litere mari: «JOS CEAUŞESCU!». Pe partea dreaptă a manifestului mişcător scria: «JOS ANALFABETUL!»”, de unde „agenţiile internaţionale de presă semnalaseră că, fotografiate din elicopter, marile mulţimi româneşti aveau contururile unor femei ce stăteau către tribună cu picioarele desfăcute”.

Până şi atentatul împotriva Conducătorului Iubit eşuează din motiv de… substituire: „Când apar pe şantier (e vorba de şantierul Casa Poporului – n.m.), dacă Ceauşeştii merg în linie. Ori el înaintea ei… Acesta e semnul că avem de a face cu Ceauşescu cel adevărat. Dar dacă Ceauşeasca o ia mereu înainte (…) asta înseamnă că Ceauşescu cel din spatele ei nu e decât o dublură. Totul iese la iveală doar din pricină că Tanti Leana dispreţuieşte sosiile”, IF-ul refuzând să tragă într-„unul din nenorociţii ăştia nevinovaţi”.

Un autor dintr-o bucată, un roman de marcă.

* * * * * * * * *

Închei, cum se şi cuvine, cu un fragment din poemul Sunteţi foarte drăguţi că vă place o carte de poezie atât de frumoasă, versurile finale:

„Aş scrie o carte
Scriu la o carte numai carne balamale şi uşi
Cineva care tânjeşte să fie salvat de la moarte
Să poată să înhaţe braţul de ajutor întins din cartea mea

O carte care să alunge răul cu şuturi în fund

O carte care să gonească moartea ca pe un şobolan

Fiecare femeie frumoasă să poarte lipită

Pe fund câte o filă dintr-o asemenea carte

Întocmai cum pe spatele fiecărei cărţi e înscris preţul
Pe care trebuie să-l plăteşti ca s-o ai”

Mai întâi se vede fulgerul spintecând bolta cerească, şi abia peste câteva zecimi (sutimi?) de secundă se aude tunetul. Cu prăbuşirea URSS s-a întâmplat exact pe invers – într-o zi rece de 15 noiembrie 1982, în timpul funeraliilor lui Leonid Ilici Brejnev (1906 – 1982), transmise live de televiziunea centrală, pe când sicriul cu trupul neînsufleţit al secretarului general al PCUS era coborât în pământ, în „necropola bolşevică” din Zidul Kremlinului, groparii l-au făcut scăpat, şi racla s-a prăbuşit cu un bubuit sinistru, pe care n-au reuşit să-l acopere nici acordurile grave ale Marşului funebru. Alte funeralii, aceleaşi marşuri funebre – în februarie 1984, la moartea lui Iuri Andropov, şi martie 1985, la C. Cernenko. Mortul încă nu se răcise, şi deja circula anecdota «на злобу дня» – o adevărată răsuflătoare în atmosfera, tot mai irespirabilă, a acelor ani, bancurile politice din epocă! –, şi anume: cică un cetăţean îşi face drum, cu coatele, printre cordoanele de miliţie, iar odată oprit declară ritos că şi-a luat abonament pentru un cincinal de ascultat muzică simfonică în Piaţa Roşie! Eram student la Filologie – facultatea în care oricine mai mult sau mai puţin citit era suspectat de naţionalism –; n-am să uit cum, la doar câteva zile de la funeralii, de pe pereţii blocului nostru dispăreau peste noapte citatele obligatorii ale fostului secretar general, fiind înlocuite cu altele, din ferparul noului secretat general al PCUS – şi aşa, de trei ori în trei ani şi ceva. Tot acest dadaism [Birou] politic, ca să nu-i zic suprarealism socialist, nu prea lăsa loc de iluzii: societatea materialismului dialectic se ţinea exclusiv pe vorbe goale (demagogie, ce mai!), iar odată pornite Perestroika & Glasnost, în 1985, avea să moară pre limba ei – ceea ce s-a şi întâmplat pe 19 august 1991, ziua puch-ul ratat, şi tot cu muzică clasică, televiziunea centrală difuzând baletul Lacul lebedelor! (Dacă nu cumva a „fulgerat” încă în decembrie 1979, odată cu intervenţia sovietică din Afganistan, sau în august 1968, când tancurile Pactului de la Varşovia striveau Primăvara pragheză, sau în 1956, când Ungaria era dată – prima! – la brazdă…)

După care a urmat „Parada Suveranităţilor” (Ucraina – 24 august; Belarus – 25 august; R. Moldova – 27 august ş.a.m.d.), dar oare aceasta înseamnă că pagina comunismului – „o aventură intelectuală a Vestului, experimentată în Est” (O. Nimigean) – a fost întoarsă?! La trei decenii de la prăbuşirea URSS, Revue des deux mondes se întreabă: „Que reste-t-il du communisme?”, şi tot ea răspunde, prin vocile unor intelectuali (de stânga, unii) cum ar fi Stéphane Courtois, autorul Cărţii negre a comunismului, Thierry Wolton, autorul Istoriei mondiale a comunismului, Alain Besançon, autorul cărţii Originile intelectuale ale leninismului, Michel Onfray ş.a.

N-o spun eu, o spune filosoful şi eseistul Michel Onfray (n. 1959), el însuşi – cu cuvintele lui – un „libertarian şi anarhist de stânga”:

„I se datorează lui Lenin, la patruzeci şi ore de la revoluţie, interzicerea presei de opoziţie; i se datorează închiderea, în decembrie, a principalelor edituri nebolşevice; i se datorează extinderea cenzurii în ce priveşte presa, fotografia, diversele programe, ilustraţiile, corespondenţa şi, bineînţeles, filmul; i se datorează instaurarea unei Direcţii pentru literatură şi artă; i se datorează inaugurarea lagărelor de concentrare, în care opozanţii au fost internaţi încă din primăvara lui 1918, pe insulele Solovki; i se datorează, încă de la primele ore, interzicerea adunărilor publice şi trimiterea trupelor în stradă; i se datorează scăderea cu un sfert a salariilor muncitorilor; i se datorează confiscarea unor bunuri materiale pe care revoluţia le detestă; i se datorează exproprierea proprietăţii funciare; i se datorează munca obligatorie pentru toţi. Când mulţimea vrea să asiste la Constituanta din 5 ianuarie 1918, Lenin dă ordin să se tragă asupra ei cu mitraliera.

Cine oare conduce armata? Un anume Troţki.

Aşadar, Troţki: e omul care a creat Armata Roşie; omul care, în 1917, a declanşat teroarea (în câteva săptămâni, aceasta a făcut de două sau de trei ori mai mult morţi decât poliţia ţaristă de-a lungul unui secol); omul care, la 8 august 1918, înfiinţează primele două lagăre de concentrare la Murom şi Arzamas – Hitler, în acea perioadă, este pe front; omul care decide exterminarea întregii componente anarhice a revoluţiei ruse, începând cu partizanii lui Nestor Mahno în Ucraina, între 1919 şi 1921; omul care înăbuşă revolta marinarilor de la Kronstadt, în martie 1921; omul care, în 1938, exilat în Mexic, scrie Morala lor şi morala noastră, un text în care aboleşte criteriile clasice de bine şi de rău în favoarea consecvenţialismului revoluţionar al convenabilului şi nocivului: este convenabil, adică ţine de sfera binelui, tot ceea ce favorizează revoluţia; este nociv, adică rău, tot ceea ce i se opune. Când crima, încarcerarea, execuţiile de deţinuţi (inclusiv femeile, bătrânii, copiii) slujesc fiinţa revoluţiei şi ajută la generalizarea ei, atunci sunt bune, pentru că sunt utile!”

Ce-ar mai fi de spus – decât că, cine nu învaţă din istorie, riscă s-o repete…