Emilian Galaicu-Păun

Mai întâi se vede fulgerul spintecând bolta cerească, şi abia peste câteva zecimi (sutimi?) de secundă se aude tunetul. Cu prăbuşirea URSS s-a întâmplat exact pe invers – într-o zi rece de 15 noiembrie 1982, în timpul funeraliilor lui Leonid Ilici Brejnev (1906 – 1982), transmise live de televiziunea centrală, pe când sicriul cu trupul neînsufleţit al secretarului general al PCUS era coborât în pământ, în „necropola bolşevică” din Zidul Kremlinului, groparii l-au făcut scăpat, şi racla s-a prăbuşit cu un bubuit sinistru, pe care n-au reuşit să-l acopere nici acordurile grave ale Marşului funebru. Alte funeralii, aceleaşi marşuri funebre – în februarie 1984, la moartea lui Iuri Andropov, şi martie 1985, la C. Cernenko. Mortul încă nu se răcise, şi deja circula anecdota «на злобу дня» – o adevărată răsuflătoare în atmosfera, tot mai irespirabilă, a acelor ani, bancurile politice din epocă! –, şi anume: cică un cetăţean îşi face drum, cu coatele, printre cordoanele de miliţie, iar odată oprit declară ritos că şi-a luat abonament pentru un cincinal de ascultat muzică simfonică în Piaţa Roşie! Eram student la Filologie – facultatea în care oricine mai mult sau mai puţin citit era suspectat de naţionalism –; n-am să uit cum, la doar câteva zile de la funeralii, de pe pereţii blocului nostru dispăreau peste noapte citatele obligatorii ale fostului secretar general, fiind înlocuite cu altele, din ferparul noului secretat general al PCUS – şi aşa, de trei ori în trei ani şi ceva. Tot acest dadaism [Birou] politic, ca să nu-i zic suprarealism socialist, nu prea lăsa loc de iluzii: societatea materialismului dialectic se ţinea exclusiv pe vorbe goale (demagogie, ce mai!), iar odată pornite Perestroika & Glasnost, în 1985, avea să moară pre limba ei – ceea ce s-a şi întâmplat pe 19 august 1991, ziua puch-ul ratat, şi tot cu muzică clasică, televiziunea centrală difuzând baletul Lacul lebedelor! (Dacă nu cumva a „fulgerat” încă în decembrie 1979, odată cu intervenţia sovietică din Afganistan, sau în august 1968, când tancurile Pactului de la Varşovia striveau Primăvara pragheză, sau în 1956, când Ungaria era dată – prima! – la brazdă…)

După care a urmat „Parada Suveranităţilor” (Ucraina – 24 august; Belarus – 25 august; R. Moldova – 27 august ş.a.m.d.), dar oare aceasta înseamnă că pagina comunismului – „o aventură intelectuală a Vestului, experimentată în Est” (O. Nimigean) – a fost întoarsă?! La trei decenii de la prăbuşirea URSS, Revue des deux mondes se întreabă: „Que reste-t-il du communisme?”, şi tot ea răspunde, prin vocile unor intelectuali (de stânga, unii) cum ar fi Stéphane Courtois, autorul Cărţii negre a comunismului, Thierry Wolton, autorul Istoriei mondiale a comunismului, Alain Besançon, autorul cărţii Originile intelectuale ale leninismului, Michel Onfray ş.a.

N-o spun eu, o spune filosoful şi eseistul Michel Onfray (n. 1959), el însuşi – cu cuvintele lui – un „libertarian şi anarhist de stânga”:

„I se datorează lui Lenin, la patruzeci şi ore de la revoluţie, interzicerea presei de opoziţie; i se datorează închiderea, în decembrie, a principalelor edituri nebolşevice; i se datorează extinderea cenzurii în ce priveşte presa, fotografia, diversele programe, ilustraţiile, corespondenţa şi, bineînţeles, filmul; i se datorează instaurarea unei Direcţii pentru literatură şi artă; i se datorează inaugurarea lagărelor de concentrare, în care opozanţii au fost internaţi încă din primăvara lui 1918, pe insulele Solovki; i se datorează, încă de la primele ore, interzicerea adunărilor publice şi trimiterea trupelor în stradă; i se datorează scăderea cu un sfert a salariilor muncitorilor; i se datorează confiscarea unor bunuri materiale pe care revoluţia le detestă; i se datorează exproprierea proprietăţii funciare; i se datorează munca obligatorie pentru toţi. Când mulţimea vrea să asiste la Constituanta din 5 ianuarie 1918, Lenin dă ordin să se tragă asupra ei cu mitraliera.

Cine oare conduce armata? Un anume Troţki.

Aşadar, Troţki: e omul care a creat Armata Roşie; omul care, în 1917, a declanşat teroarea (în câteva săptămâni, aceasta a făcut de două sau de trei ori mai mult morţi decât poliţia ţaristă de-a lungul unui secol); omul care, la 8 august 1918, înfiinţează primele două lagăre de concentrare la Murom şi Arzamas – Hitler, în acea perioadă, este pe front; omul care decide exterminarea întregii componente anarhice a revoluţiei ruse, începând cu partizanii lui Nestor Mahno în Ucraina, între 1919 şi 1921; omul care înăbuşă revolta marinarilor de la Kronstadt, în martie 1921; omul care, în 1938, exilat în Mexic, scrie Morala lor şi morala noastră, un text în care aboleşte criteriile clasice de bine şi de rău în favoarea consecvenţialismului revoluţionar al convenabilului şi nocivului: este convenabil, adică ţine de sfera binelui, tot ceea ce favorizează revoluţia; este nociv, adică rău, tot ceea ce i se opune. Când crima, încarcerarea, execuţiile de deţinuţi (inclusiv femeile, bătrânii, copiii) slujesc fiinţa revoluţiei şi ajută la generalizarea ei, atunci sunt bune, pentru că sunt utile!”

Ce-ar mai fi de spus – decât că, cine nu învaţă din istorie, riscă s-o repete…

Ştiam că nu se poate trece peste o asemenea aniversare – pe 10 iulie curent, s-au împlinit 150 de ani de la naşterea lui Marcel Proust (1871 – 1922) –; dar cum să ataci, dintr-o perspectivă inedită, una din marile capodopere ale literaturii universale, după ce că personalităţi ilustre din varii orizonturi lingvistice & culturale i-au consacrat studii, care mai de care mai docte, iar unii şi viaţa. Nu-i mai puţin adevărat că n-au lipsit nici detractorii – poetul Louis Aragon, bunăoară, declara că preferă operele lui Stalin literaturii lui Proust; la rându-i, viitorul laureat Nobel (ce-i drept, refuzat!) Jean-Paul Sartre scria ritos: „Iată-ne eliberaţi de Proust. Eliberaţi, în acelaşi timp, de viaţa interioară” (Saint Genet) –, atât că din pietrele aruncate se poate clădi nu doar un templu celebrându-i cultul autorului Căutării…, ci o întreagă Vale a Regilor, cu piramidele ei cu tot.

Româneşte, Proust s-a tradus de bonne heure – şi se traduce chiar în timp ce scriu aceste rânduri (o face romancierul Cristian Fulaş, tot el ţinând şi un fel de jurnal în foileton, în Timpul ieşean, „Traducându-l pe Proust”, din care reţinem: „Ca traducător, rămân mereu cu întrebarea: au fost vocile mele destul de duioase, destul de dure, destul de violente, merg, la rândul meu, pe un drum corect al traducerii? Doar timpul, cel care mă poartă prin această estetică, îmi poate răspunde la propriile mele întrebări. Timpul interior care a fost al scriiturii lui Proust şi a devenit al traducerii mele.”) –, remarcându-se în mod special versiunea semnată de Irina Mavrodin (1929 – 2012), ea însăşi o poetă delicată, şi care observa, în cunoştinţă de cauză, la capătul lecturii: „Fraza lui Proust nu mi se pare comparabilă cu un instrument fin, ba chiar efeminat – aşa cum adeseori s-a spus –, ci mai curând cu o maşinăria puternică şi greoaie, care gâfâie din toate încheieturile, lansată obsesiv, cu toată forţa, spre infinitezimalele particule de necunoscut. De mare fineţe sunt rezultatele acestei căutări”. Ce încântare a fost să descopăr în recentul volum al lui O. Nimigean (n. 1962), O ureche de om pe o spinare de şoarece, Polirom, 2020, numeroase referinţe la capodopera lui Marcel Proust – de-ar fi să citez o singură pagină care se ridică la înălţimea modelului:

„Două fragmente de artă poetică proustiană:

«Arta extrasă din realitate cea mai familiară există într-adevăr şi poate că e domeniul ei cel mai vast. Dar nu e mai puţin adevărat că un mare interes, uneori frumuseţea, poate să ia naştere din acţiuni care decurg dintr-o formă de spirit atât de îndepărtată de tot ce simţim, de tot ce credem, încât nici nu izbutim să le înţelegem, încât se aştern în faţa noastră ca un spectacol fără cauză.»

«Datorită voinţei, mă reintegrasem în realitate. Mă bucuram încă de rămăşiţele somnului, adică de singura născocire, singura reînnoire care există în materie de a povesti, căci toate naraţiunile în stare de veghe, oricât ar fi înfrumuseţate de literatură, nu îngăduiesc acele deosebiri tainice din care derivă frumuseţea.»

Cheia de boltă a esteticii lui Proust este frumuseţea. Cum trebuie înţeleasă? În orice caz, nu într-un canon clasic, nu într-unul realist, nu – şi asta îmi pare esenţial – ca o manifestare beletristică. Scriitorul intuieşte posibilitatea unui acces necauzal (în sensul tehnicii compoziţiei, al regulilor, al delectării) la un alt rang al expresiei şi, totodată, la un alt rang al existenţei, diferit de funcţionarea strict raţională a fiinţei umane (prin înstăpânirea asupra noastră a cutărei episteme foucaultiene). Proust, ateu sceptic (dar nu areligios), respiră totuşi (altfel ar fi rămas plat, oricât de scăpărător sau muşcător ar fi fost spiritul său) în proximitatea acelui Ganz Andere de care vorbea Rudolf Otto, altfel cum să interpretezi o sintagmă precum „o formă de spirit atât de îndepărtată de tot ce simţim, de tot ce credem”? Raţionalitatea şi veghe devin insuficiente, scriitorul le resimte ca pe nişte sisteme autonome, izolate, autofage, care au nevoie de o transcendere în „spectacolul fără cauză”, fascinans, şi de o coborâre în organicitatea somnului, ca să reconfigureze naraţiunea pe câmpuri de forţă diferite de cele decretate de instanţa literară.

Proust a intuit că literatura trebuie să iasă din literaritatea canonică înfruntând realitatea. O Simone Weil, cu experienţa intimă a nenorocirii, a găsit centrul dincolo de spaţiu şi timp, în iubirea divină, paradoxala iubire divină, la a cărei asimilare organică duc doar două căi, nenorocirea şi frumuseţea.

Aşadar, frumuseţea se traduce ca ipostază scripturală a pulsului nostru ontologia, ca prezenţă dezvăluită în die eigentliche Gegegenwart. Altfel, ce să cauţi, ce să regăseşti?”