Emilian Galaicu-Păun

Greu de spus care a fost „punctu-acela de mişcare” ce-avea să ducă, în doar câţiva ani trăiţi la intensitate maximă, la proclamarea independenţei Republicii Moldova. Căci înainte de „Scrisoarea celor 66” publicată în Învăţământul public, la 17 septembrie 1988, a fost eseul lui Valentin Mândâcanu „Veşmântul fiinţei noastre“, iniţial propus hebdomadarului Literatura şi Arta, unde a zăcut luni de zile, iar în cele din urmă apărut în revista Nistru din aprilie 1988, în chiar primul număr sub semnătura noului redactor-şef Dumitru Matcovschi, cel care avea să-i schimbe ulterior numele în Basarabia. (Ierte-mi-se întrebarea, deloc retorică: oare de ce nu se regăsesc pe lista „celor 66” semnăturile lui Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi?!...) Altfel spus, la început a fost Republica Literelor – Române, odată cu trecerea la grafia latină şi decretarea limbii române drept limbă de stat, pe 31 august 1989 –, şi tocmai ea a transformat RSS Moldovenească – unde principala componentă nu ţinea de identitatea naţională, ci de SS („Sovietică Socialistă”) – dacă nu în Ţara Moldovei, cel puţin în Republică. Într-o primă fază, a fost nemaipomenit să avem acelaşi imn – „Deşteaptă-te, române!” – cu România; sună potrivit (până la tare!) şi „Limba noastră”, cu condiţia s-o şi vorbească toţi cetăţenii ţării. Or, secesiunea Transnistriei – la 2 septembrie 1990, a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană, iar în primăvara lui 1992 va izbucni conflictul armat de pe Nistru – a început cu o grevă împotriva limbii române a separatiştilor care blocaseră calea ferată… Scurt pe doi – la sfârşitul anilor ’90, Basarabia îşi înceta apariţia, iar din Republica Literelor – căci în primul Parlament se regăseau mai mulţi scriitori, unii de primă mână: Vladimir Beşleagă, Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Nicolae Dabija ş.a. – a rămas doar… Moldova, statul european (probabil) cel mai părăsit de către cetăţenii săi în ultimele două decenii, dar şi revista Moldova înfiinţată în 1966, acum decană de vârstă a publicaţiilor de cultură de la noi.

Ce-a urmat? Un nesfârşit montagnes russes:

Mircea Snegur legat cu prosoape la Marea Adunare Naţională din 27 august 1991; acelaşi Mircea Snegur legat pe mâini şi picioare în timpul conflictului armat de pe Nistru din 1992; şi tot el, „închinând” ţara lui Elţin, la Istanbul, & băgând-o în C.S.I. – omul părea providenţial în ’89, „anul în care Dumnezeu a fost român” (sau est-european, dacă ne gândim la ce s-a întâmplat cu „democraţiile populare” de pe Vechiul Continent) şi care aşa şi nu a sfinţit locul, nici după ce s-a dus să se închine la Putna...

Petru Lucinschi aruncând fraza: „Dacă am deschide dosarele KGB-ului, am rămâne fără intelectuali”, ca pentru a testa reacţia oamenilor de creaţie, în prim-planul scenei în primii ani de renaştere naţională, dar tot mai împărţiţi „pe căprării” odată cu scrutinul din 1996, când o parte a intelighenţiei l-a susţinut pe Mircea Snegur, iar alta pe ex-secretarul doi al PCUS. Dintr-o forţă (y compris, morală), oamenii de litere au ajuns purtători de cuvânt ai unor politicieni locali, dacă nu cumva, unii, purtători de ţucal.

Vladimir Voronin, ex-generalul de miliţie sovietică originar din Transnistria, trecând în 2003 „testul Kozak”, dar picându-l pe cel din 7 aprilie 2009, scoţându-i practic din ecuaţie pe intelectuali – dar şi apropriindu-şi-i pe unii (Ion Druţă, de pildă), chiar şi… postum (funeraliile naţionale ale lui Grigore Vieru, în ianuarie 2009).

Nimic despere Nicolae Timofti, preşedintele care a trecut prin istoria Moldovei ca raţa (mută) prin apă. Nimic bun despre Igor Dodon, preş’dintele (aşa cum îi place să-şi spună) care… ce?!?!?! (Vorba unei soţii de scriitor obişnuite să-şi tot aştepte bărbatul petrecăreţ acasă: „Eu nu mă uit la ceas, eu mă uit la calendar!” – ştim noi care!)

Început de august 2021 – după 30 de ani bătuşi pe muchie de montagnes russes, cu mici suişuri şi nenumărate căderi (prăpăstioase, unele!), vom reuşi oare să repunem ţara pe traverse europene?

La drept vorbind, alegerile legislative din 11 iulie curent deja au pedepsit o bună parte a clasei politice din Republica Moldova, astfel încât partide „cu tradiţie” – dacă, sigur, se poate numi tradiţie parcursul zigzagat din ultimele trei decenii – nu se mai regăsesc în noul Parlament, ale cărui lucrări tocmai au fost inaugurate luni, 26 iulie. Laitmotivul campaniei electorale a fost lupta cu marea corupţie – până şi cei certaţi cu legea, dacă nu cumva tocmai aceştia în primul rând (doar Rizea, iar pe ultima sută de metri şi Platon cât fac!) se prindeau cu jurământ să facă dreptate, fiecare în felul în care o înţelege. Mai cu seamă s-a insistat pe „aducerea în cătuşe” a lui Plahotniuc & Co, acest gen de „justiţie la televizor” ce dă bine – se credea, fără să se ţine cont de realitatea la zi, alta după scrutinul prezidenţial – la public, dar care totuşi a votat de data aceasta nu atât resentimentar (a scăpat teafără capra vecinului!), cât în funcţie de orizontul de aşteptare. N-o fă trag, aici şi acum, învăţămintele acestei campaniei, întreg acest alineat nu face decât să pregătească terenul pentru o idee lansată acum mai bine de jumătate de secol de Simone Weil (1909 – 1943), pe care îngăduie-mi-se s-o dau in extenso (din pasa lui O. Nimigean, autorul volumului O ureche de om pe o spinare de şoarece, Poilirom, 2020, despre care voi vorbi pe larg la Cartea la pachet):

„Aşa cum singurul mijloc de a-ţi arăta respectul faţă de cel ce suferă de foame este să-i dai de mâncare, singurul mijloc de a-i arăta respect celui ce s-a scos în afara legii este să-l reintegrezi în lege supunându-l la pedeapsa care i se cuvine. Nevoia de pedeapsă nu este satisfăcută acolo unde, cum se întâmplă în general, codul penal a devenit doar un procedeu de constrângere prin teroare. Satisfacerea acestei nevoi este întâi şi-ntâi ca tot ce vine în atingere cu dreptul penal să aibă un caracter solemn şi sacru; nobleţea legii trebuie să fie înţeleasă de tribunal, de poliţie, de acuzat, de condamnat, chiar în procese mai puţin importante, în cazul în care se ajunge la privarea de libertate. Trebuie ca pedeapsa să fie o onoare, încât nu numai să şteargă ruşine crimei, dar să fie privită ca o educaţie suplimentară, ce obligă la un şi mai mare grad de devotament faţă de binele public. Trebuie, de asemenea, ca durata pedepselor să corespundă cu natura datoriilor încălcate, nu cu interesele de securitate socială.”

(Înrădăcinarea; titlul original: L’Enracinement, publicat postum în 1949)

Suntem – prin „Trebuie ca pedeapsa să fie o onoare, încât nu numai să şteargă ruşine crimei” – la celălalt capăt al pedepsei oarbe – „Sentinţa noastră nu e aspră. Condamnatului i se scrie cu grapa pe trup porunca pe care a încălcat-o”, după ce că „Vina este mai presus de orice îndoială” – din Colonia penitenciară a lui Kafka; or, în ultimul deceniu, dacă nu cumva încă de prin anii ’90, am trăit într-o realitate kafkiană, adevărat îndoită cu I-L Caragiale. Acum stau şi mă întreb: pe mâna cui vor merge noile autorităţi moldovene, a lui Simone Weil (absolut teribilă, această notă a ei, din caietele filosofice: „Ori de câte ori mă gândesc la crucificarea lui Hristos, săvârşesc păcatul invidiei”) sau a lui Franz Kafka?...