Emilian Galaicu-Păun

Am întors-o pe toate părţile, întrebarea dacă scriitorul – poetul, în mod special – trebuie să se implice în politică; în anumite momente crucile, i-am dat dreptate animalului politic, pentru a reveni apoi la „în chip poetic locuieşte omul pe acest pământ”; acum, în preajma aniversării de 30 de ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, revista Contrafort pune tranşant problema: „Ar fi putut oare scriitorii, intelectualii să facă mai mult, în aceste trei decenii, pentru dobândirea unei libertăți reale a Basarabiei?” Înainte de a răspunde, îngăduie-mi-se să citez – in extenso – o reflecţie a gânditoarei franceze Simone Weil (1909 – 1943), fără alte cuvinte (care, negreşit, vor veni la tipul potrivit – până la tare):

„Un poet trebuie, în aranjarea cuvintelor şi în alegerea fiecărui cuvânt, să ţină seama simultan de cel puţin cinci sau şase planuri diferite: regulile versificaţiei – numărul de silabe şi de rime – proprii formei de poem pe care a adoptat-o; coordonarea gramaticală a cuvintelor; coordonarea lor logică, în vederea derulării gândirii; suita pur muzicală a sunetelor care formează silabele; ritmul material, ca să-i spunem aşa, constituit din accente, opriri, durata fiecărei silabe şi a fiecărui grup de silabe; atmosfera pe care o creează în jurul fiecărui cuvânt conotaţiile pe care acesta le conţine şi trecerea de la o stare la alta pe măsură ce cuvintele se succed; ritmul psihologic, dat de durata cuvintelor ce corespund unei anumite atmosfere sau dinamici a gândirii; efectele obţinute prin repetiţie sau prin noutate; şi, fără îndoială, încă altele; în fine, intuiţia singulară a frumuseţii, care unifică toate planurile menţionate anterior. Inspiraţia este tensiunea lăuntrică prin care poetul atinge o intensitate a atenţiei indispensabilă coordonării acestor multiple planuri. Cel care nu este capabil de o asemenea atenţie o va atinge totuşi într-o zi, dacă insistă cu umilinţă, perseverenţă şi răbdare şi dacă e împins de o dorinţă neşovăielnică şi violentă. Dacă nu este zguduit de o asemenea dorinţă, nu este neapărată nevoie să facă versuri. Politica, la rândul ei, este o artă ce constă în coordonarea mai multor planuri. Oricine ajunge să aibă responsabilităţi politice, dacă e înfometat şi însetat de dreptate, trebuie să-şi dorească abilitatea de a se mişca pe mai multe planuri. Exersând, o va dobândi, indubitabil, cu timpul.”

Revenind la oile – şi nevoile, şi neamu[ri]l[e] – noastre, amintesc că cel puţin un sfert din semnatarii Scrisorii celor 66, din septembrie 1988, sunt scriitori cu acte în regulă (unul dintre aceştia, poetul & dramaturgul & ex-deputatul Andrei Strâmbeanu, tocmai s-a stins; alţi câţiva vor îngroşa rândurile USM în anii următori), iar Declaraţia de independenţă e redactată & semnată şi de câţiva scriitori deputaţi. Atât că Republica Literelor avea să eşueze, iar actuala clasa politică se ţine departe de – cu un termen de Simone Weil – „intuiţia singulară a frumuseţii, care unifică toate planurile”, alias poezia. Cum ar veni, acum şi aici, „în chip poetic locuieşte animalul politic pe acest pământ”…

Poetul Cezar Ivănescu – pentru intimi, Don Cezar! – s-a născut în ziua Schimbării la Faţă (pe 6 august, 1941, la Bârlad – metamorfozat în La Baaad, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1979) şi a plecat la cele veşnice în Joia Mare din Săptămâna Patimilor (pe 24 aprilie, 2008, la Bucureşti) – rareori bornele temporare ale unei existenţe terestre au prins mai exact chintesenţa unui creator înzestrat cu Har! L-am cunoscut – deloc întâmplător! (căci poetul avea un adevărat cult pentru marele său înaintaş) – chiar de ziua lui Eminescu, în 15 ianuarie 1991, la Casa Pogor din Iaşi, iar de-atunci încoace ne-am tot întâlnit pe la Festivalurile & Congresele de poezie din Ţară, alias Republica Literelor Române, Domnia Sa fiind, oriunde s-ar fi întâmplat, centrul de greutate al oricărei societăţi (literare şi nu numai). Destinul a făcut să-i fiu, la un moment dat (în 2000), redactor de carte la o antologie apărută în colecţia „Poesis” de la Ed. Cartier (asta după ce un alt redactor, de profesie istoric literar, umblase la punctuaţia „marcă înregistrată” a poetului, scoţându-i semnul strigării sau semnul întrebării de la începutul fiecărui vers, dar şi „aducându-i” la zi punctuaţie, ceea ce arunca în aer întreaga poetică a autorului; din fericire, am intervenit pe loc, şi astfel Opera poetică apărea întocmai cum a fost gândită & scrisă, iar onoarea casei a fost salvată) – o experienţă ce m-a marcat pe viaţă. Şi tot din mâinile Domniei Sale avea să primesc, în 2002, un important premiu literar la Festivalul Internaţional „Ronald Gasparic” de la Iaşi. Îl credeam etern, făcut parcă din fier forjat – „Tu care trupul mi-ai făcut tare şi neted ca asfaltul!”, scrie Cezar Ivănescu în renumitul său poem Doina (Tatăl meu Rusia) –; cu atât mai năucitoare a fost vestea trecerii sale la Domnul, şi încă în urma unei intervenţii chirurgicale ratate ce i-a făcut pe unii să vorbească despre un asasinat, fie şi indirect, acum 13 ani şi mai bine.

Cu mult înainte de a-l cunoaşte în carne şi oase – în os, mai degrabă, os nobil! –, pusesem mâna, unul Dumnezeu ştie cum, pe volumul Rod, mica antologie apărută în colecţia „Cele mai frumoase poezii” la Ed. Albatros, 1985. Şocul a fost teribil – pentru prima dată în viaţă, citeam o poezie ce părea să fie scrisă cu flacăra de sudură! De-atunci, l-am recitit de nenumărate ori, unele poeme i le ştiu pe dinafară, i-am văzut pe Youtube câteva înregistrări (asemeni trubadurilor, Don Cezar îşi cânta/psalmodia versurile – eu unul l-am auzit pe viu, în mai multe rânduri –, cel puţin alea din Rosarium: http://www.youtube.com/watch?v=ArxrVU_BNF4), în absolut toate acţiunile sale prezenţa-i fizică – pregnantă! – trece aproape văzând cu ochii în cuvânt, aşa mi-l voi aduce aminte, rostindu-se şi rostuind o lume:

* * * * * * *

Nu ştiu dacă poţi închina, retrospectiv, un poem, la mulţi ani după ce a fost scris, cuiva care, la rându-i, a plecat de mult într-o „lume mai bună” (şi dacă e mai bună, de ce nu se grăbeşte nimeni într-acolo?!) – dacă o fac totuşi, e pentru a-i întoarce, printr-un text redactat în manieră cezarivănesciană, darul nepreţuit al prieteniei cu care m-a onorat Don Cezar:

moarte limpede cu flux de amănunte se revarsă-n lucruri urcă-n ochii necuvîntătoarelor pe limba-mi gustul de potop revine-n valuri ca-ntr-o Iliadă hezametrii. niciodată bănuit adîncu-i după cercurile alergînde-n unde – circ roman pe suprafaţa mării – ne absoarbe în natura lucrurilor... flux de amănunte... şi corabia pluteşte: Ave Caesar Imperator, morituri te salutant! – niciodată bănuită setea formei de sine însăşi – ca pe o placentă o purtăm în sine spre-a o naşte cînd s-or duce apele, cu sînge, moartea. ea e înlăuntrul absolut, tonajul nostru intim pentru echilibrul altei, celei revărsate-n lucruri – rău de mare – limpede cu flux de amănunte... ca un limb de-uscat în larg – pe limba-mi gustul de potop revine-n valuri ca-ntr-o Iliadă hexametrii. cînd şi eu mă uit în unda repede şi mă oglindeşte altul, care stînd în moarte pîn’ la gură, moartea limpede cu flux de amănunte el o tulbură şi-o bea.