Emilian Galaicu-Păun

Poetul Cezar Ivănescu – pentru intimi, Don Cezar! – s-a născut în ziua Schimbării la Faţă (pe 6 august, 1941, la Bârlad – metamorfozat în La Baaad, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1979) şi a plecat la cele veşnice în Joia Mare din Săptămâna Patimilor (pe 24 aprilie, 2008, la Bucureşti) – rareori bornele temporare ale unei existenţe terestre au prins mai exact chintesenţa unui creator înzestrat cu Har! L-am cunoscut – deloc întâmplător! (căci poetul avea un adevărat cult pentru marele său înaintaş) – chiar de ziua lui Eminescu, în 15 ianuarie 1991, la Casa Pogor din Iaşi, iar de-atunci încoace ne-am tot întâlnit pe la Festivalurile & Congresele de poezie din Ţară, alias Republica Literelor Române, Domnia Sa fiind, oriunde s-ar fi întâmplat, centrul de greutate al oricărei societăţi (literare şi nu numai). Destinul a făcut să-i fiu, la un moment dat (în 2000), redactor de carte la o antologie apărută în colecţia „Poesis” de la Ed. Cartier (asta după ce un alt redactor, de profesie istoric literar, umblase la punctuaţia „marcă înregistrată” a poetului, scoţându-i semnul strigării sau semnul întrebării de la începutul fiecărui vers, dar şi „aducându-i” la zi punctuaţie, ceea ce arunca în aer întreaga poetică a autorului; din fericire, am intervenit pe loc, şi astfel Opera poetică apărea întocmai cum a fost gândită & scrisă, iar onoarea casei a fost salvată) – o experienţă ce m-a marcat pe viaţă. Şi tot din mâinile Domniei Sale avea să primesc, în 2002, un important premiu literar la Festivalul Internaţional „Ronald Gasparic” de la Iaşi. Îl credeam etern, făcut parcă din fier forjat – „Tu care trupul mi-ai făcut tare şi neted ca asfaltul!”, scrie Cezar Ivănescu în renumitul său poem Doina (Tatăl meu Rusia) –; cu atât mai năucitoare a fost vestea trecerii sale la Domnul, şi încă în urma unei intervenţii chirurgicale ratate ce i-a făcut pe unii să vorbească despre un asasinat, fie şi indirect, acum 13 ani şi mai bine.

Cu mult înainte de a-l cunoaşte în carne şi oase – în os, mai degrabă, os nobil! –, pusesem mâna, unul Dumnezeu ştie cum, pe volumul Rod, mica antologie apărută în colecţia „Cele mai frumoase poezii” la Ed. Albatros, 1985. Şocul a fost teribil – pentru prima dată în viaţă, citeam o poezie ce părea să fie scrisă cu flacăra de sudură! De-atunci, l-am recitit de nenumărate ori, unele poeme i le ştiu pe dinafară, i-am văzut pe Youtube câteva înregistrări (asemeni trubadurilor, Don Cezar îşi cânta/psalmodia versurile – eu unul l-am auzit pe viu, în mai multe rânduri –, cel puţin alea din Rosarium: http://www.youtube.com/watch?v=ArxrVU_BNF4), în absolut toate acţiunile sale prezenţa-i fizică – pregnantă! – trece aproape văzând cu ochii în cuvânt, aşa mi-l voi aduce aminte, rostindu-se şi rostuind o lume:

* * * * * * *

Nu ştiu dacă poţi închina, retrospectiv, un poem, la mulţi ani după ce a fost scris, cuiva care, la rându-i, a plecat de mult într-o „lume mai bună” (şi dacă e mai bună, de ce nu se grăbeşte nimeni într-acolo?!) – dacă o fac totuşi, e pentru a-i întoarce, printr-un text redactat în manieră cezarivănesciană, darul nepreţuit al prieteniei cu care m-a onorat Don Cezar:

moarte limpede cu flux de amănunte se revarsă-n lucruri urcă-n ochii necuvîntătoarelor pe limba-mi gustul de potop revine-n valuri ca-ntr-o Iliadă hezametrii. niciodată bănuit adîncu-i după cercurile alergînde-n unde – circ roman pe suprafaţa mării – ne absoarbe în natura lucrurilor... flux de amănunte... şi corabia pluteşte: Ave Caesar Imperator, morituri te salutant! – niciodată bănuită setea formei de sine însăşi – ca pe o placentă o purtăm în sine spre-a o naşte cînd s-or duce apele, cu sînge, moartea. ea e înlăuntrul absolut, tonajul nostru intim pentru echilibrul altei, celei revărsate-n lucruri – rău de mare – limpede cu flux de amănunte... ca un limb de-uscat în larg – pe limba-mi gustul de potop revine-n valuri ca-ntr-o Iliadă hexametrii. cînd şi eu mă uit în unda repede şi mă oglindeşte altul, care stînd în moarte pîn’ la gură, moartea limpede cu flux de amănunte el o tulbură şi-o bea.

Greu de spus care a fost „punctu-acela de mişcare” ce-avea să ducă, în doar câţiva ani trăiţi la intensitate maximă, la proclamarea independenţei Republicii Moldova. Căci înainte de „Scrisoarea celor 66” publicată în Învăţământul public, la 17 septembrie 1988, a fost eseul lui Valentin Mândâcanu „Veşmântul fiinţei noastre“, iniţial propus hebdomadarului Literatura şi Arta, unde a zăcut luni de zile, iar în cele din urmă apărut în revista Nistru din aprilie 1988, în chiar primul număr sub semnătura noului redactor-şef Dumitru Matcovschi, cel care avea să-i schimbe ulterior numele în Basarabia. (Ierte-mi-se întrebarea, deloc retorică: oare de ce nu se regăsesc pe lista „celor 66” semnăturile lui Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi?!...) Altfel spus, la început a fost Republica Literelor – Române, odată cu trecerea la grafia latină şi decretarea limbii române drept limbă de stat, pe 31 august 1989 –, şi tocmai ea a transformat RSS Moldovenească – unde principala componentă nu ţinea de identitatea naţională, ci de SS („Sovietică Socialistă”) – dacă nu în Ţara Moldovei, cel puţin în Republică. Într-o primă fază, a fost nemaipomenit să avem acelaşi imn – „Deşteaptă-te, române!” – cu România; sună potrivit (până la tare!) şi „Limba noastră”, cu condiţia s-o şi vorbească toţi cetăţenii ţării. Or, secesiunea Transnistriei – la 2 septembrie 1990, a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană, iar în primăvara lui 1992 va izbucni conflictul armat de pe Nistru – a început cu o grevă împotriva limbii române a separatiştilor care blocaseră calea ferată… Scurt pe doi – la sfârşitul anilor ’90, Basarabia îşi înceta apariţia, iar din Republica Literelor – căci în primul Parlament se regăseau mai mulţi scriitori, unii de primă mână: Vladimir Beşleagă, Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Nicolae Dabija ş.a. – a rămas doar… Moldova, statul european (probabil) cel mai părăsit de către cetăţenii săi în ultimele două decenii, dar şi revista Moldova înfiinţată în 1966, acum decană de vârstă a publicaţiilor de cultură de la noi.

Ce-a urmat? Un nesfârşit montagnes russes:

Mircea Snegur legat cu prosoape la Marea Adunare Naţională din 27 august 1991; acelaşi Mircea Snegur legat pe mâini şi picioare în timpul conflictului armat de pe Nistru din 1992; şi tot el, „închinând” ţara lui Elţin, la Istanbul, & băgând-o în C.S.I. – omul părea providenţial în ’89, „anul în care Dumnezeu a fost român” (sau est-european, dacă ne gândim la ce s-a întâmplat cu „democraţiile populare” de pe Vechiul Continent) şi care aşa şi nu a sfinţit locul, nici după ce s-a dus să se închine la Putna...

Petru Lucinschi aruncând fraza: „Dacă am deschide dosarele KGB-ului, am rămâne fără intelectuali”, ca pentru a testa reacţia oamenilor de creaţie, în prim-planul scenei în primii ani de renaştere naţională, dar tot mai împărţiţi „pe căprării” odată cu scrutinul din 1996, când o parte a intelighenţiei l-a susţinut pe Mircea Snegur, iar alta pe ex-secretarul doi al PCUS. Dintr-o forţă (y compris, morală), oamenii de litere au ajuns purtători de cuvânt ai unor politicieni locali, dacă nu cumva, unii, purtători de ţucal.

Vladimir Voronin, ex-generalul de miliţie sovietică originar din Transnistria, trecând în 2003 „testul Kozak”, dar picându-l pe cel din 7 aprilie 2009, scoţându-i practic din ecuaţie pe intelectuali – dar şi apropriindu-şi-i pe unii (Ion Druţă, de pildă), chiar şi… postum (funeraliile naţionale ale lui Grigore Vieru, în ianuarie 2009).

Nimic despere Nicolae Timofti, preşedintele care a trecut prin istoria Moldovei ca raţa (mută) prin apă. Nimic bun despre Igor Dodon, preş’dintele (aşa cum îi place să-şi spună) care… ce?!?!?! (Vorba unei soţii de scriitor obişnuite să-şi tot aştepte bărbatul petrecăreţ acasă: „Eu nu mă uit la ceas, eu mă uit la calendar!” – ştim noi care!)

Început de august 2021 – după 30 de ani bătuşi pe muchie de montagnes russes, cu mici suişuri şi nenumărate căderi (prăpăstioase, unele!), vom reuşi oare să repunem ţara pe traverse europene?