Emilian Galaicu-Păun

Chiar dacă sonetul nu este invenţia lui Dante Alighieri (1265 – 14 septembrie 1321), ci – potrivit spuselor autorului Divinei Comedii – a notarului Jiacomo da Lentini (1210 – 1260), vorbim astăzi de sonetul dantesc / petrarchist (două catrene urmate de două terţine) şi de sonetul shakespearian (trei catrene urmate de un distih).

Te doare mintea doar gândindu-te că această poezie cu formă fixă e contemporană cu marile catedralele gotice: Notre-Dame de Paris (1163 – 1345), Notre-Dame de Chartres (1252), Notre-Dame d'Amiens (1270), Notre-Dame de Reims (1275) ş.a. La fel ca acestea, la care merg vai! tot mai puţinii enoriaşi & care sunt vizitate acum de tot mai numeroase armate de turişti, şi sonetul e frecventat de poeţii din toate timpurile & din toate generaţiile. Astfel că, pentru a marca cele şapte secole de postumitate a lui Dante, am ales – cu complicitatea unor creatori dragi inimii mele, de toate vârstele (sunt 50 de ani bătuţi pe muchie, între primul şi ultimul) – şapte sonete, nu neapărat danteşti, pe care le propun atenţiei Domniilor Voastre.

* * * * * * * *

Vasile ROMANCIUC (n. 1947)

Ce ai visat cândva

Ştii cine eşti? Ce eşti? Îţi aparţii?

Un vânt cu destinaţie secretă

Te foloseşte ca pe-o giruetă...

Ce trist e să trăieşti fără să ştii...

*

Gândul steril, crescut în eprubetă,

Domneşte-n ţara vorbelor pustii

Şi te învaţă ce şi cum să fii

Prostia care veşnic se repetă.

*

Ce ai visat cândva nu mai contează?

Unde e drumul tău? Vederea trează?

*

Ce timp de viclenie şi confuzii!

S-a încâlcit al Ariadnei fir...

Pe lume, cel mai mare cimitir

E cimitirul marilor iluzii...

___________________________________________________________

Arcadie SUCEVEANU (n. 1952)

Emisferele de Magdeburg

Acest timp mâncat de spaţiu,

Acest spaţiu ros de timp

Sunt chiar viaţa mea: un limb

Al mişcării fără saţiu

*

În finit şi in-finit,

Pe-unde curge şi ne spală

Într-o trecere egală

A ta apă, Heraclit.

*

Ah, dar viaţa-nseamnă moarte!

Lumi ce una-n alta curg,

Emisfere, vai, deşarte

*

(Cum le-ai zis?) de Magdeburg,

Ce le-adună şi desparte

Prins de joacă, Demiurg.

________________________________________________________

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964)

’14

Măsurată în versuri, nu ani, prima dragoste este-un sonet.

Nici nu das Ewig-Weibliche, vârsta Julietei e cifrul – matrice

care-o face pe юная* Lou Salomé să se-ncurce cu Nietzsche

şi tot ea – mai în vârstă cu paişpe ani –, după, c-un tânăr poet.

*

Dar e-aceeaşi – în toate/de fiece dată – măsura când, zice-

se, din şapte în şapte ani, trupul uman se reface complet?

Pentru cine o pagină albă, cui un formular cu antet,

[făr’de]Lege a vaselor comunicante, iubirea. Complice

*

sau potrivnică, prima sau ultima – c’est une merveille

de l’avoir rencontré, şi cu asta n-ai cum să te… În filigran,

Dumnezeu se arată în chip de terţină (penultima) ce-i

*

ţine locul cât Ochiul atotvăzător se întoarce-n ochean

(când nu-ţi vine al paişpelea vers din sonet, n-ai decât să-l închei

cu mezinul – din paişpe copii ai familiei –, Vali Boghean)

______________________________________________________

Constantin ACOSMEI (n. 1972)

Sonet

Cu ochii ațintiți spre crucifix,

Visînd la Scara lui Ioan Climax,

În timp ce preotul rostește: „Pax

Vobiscum” – gata, s-a sfоrșit, dau chix.

*

Mă-ntîmpină pe mal abrupt de Styx

Cel ce învîrte-al cerurilor ax:

„Religia-i (citează El pe Marx

Dintr-un manual de socialism prolix)

*

Opium pentru poporul ortodox

Și cel catolic”. Am rămas perplex,

Cu ochii cît mănușile de box,

*

În care El se oglindea convex.

Apoi a spus: „Făcînd un paradox,

Eu sînt ca i din numărul complex”.

________________________________________________________

Dan SOCIU (n. 1978)

* * *

stau în casă în izmene

la radio-i Amato bene

i-o zi de iarnă-ntunecoasă

Vivaldi-o face maiestuoasă

*

Radio Veneția mi-amintește de tine

cînd erai acolo și ce bine

comunicam pe internet de parcă

pluteam întinși pe spate într-o barcă

*

trei zile de un romantism perfect

eu acasă cu buiota pe piept

și laptopul fierbinte în poală

tu ireală într-o lume ideală

*

încă-ți simt ca dăruire pură mîngîierea

cînd mă trezesc aici în nicăierea

________________________________________________________

Aura MARU (n. 1990)

California

Îmi amintesc cerul deschis vraiște, foarte înalt,

cu nori rari ca orezul, și omul care își urla

soarta în metroul pulsând spre malul celălalt.

Apoi a devenit un refren: spațiul se tot lărgea,

*

dispărând ca o fereastră din care sari. Oceanul

îl știam acolo, vuind sub poduri de tinichea,

cu foci grase și pescăruși care nu zboară de mult.

Al cui e orașul acesta din care rupem un sens,

*

să-l păzim în flori tropicale și arme de lut?

La încheietura autostrăzii, în colibe din plastic dens,

muribunzii își flutură brațele spre mașina

*

de o frumusețe strălucitoare, care nu face sens.

Ei țin pe umeri cântarul nebuniei, soră cu libertatea,

frate cu sclavul visându-se odată altundeva.

_____________________________________________________________

Vasile GRIBINCEA (n. 1997)

sonet postuman

vor dispărea ca luminile orașelor după

răsărit

algoritmii care condiționează adaptarea

*

de toate felurile continuitatea o să se rupă

infinit

în fragmente mai mari decât ea captarea

*

imaginilor va răspândi mutații insesizabile definitive

pe când

în aer vor sări spațiile niciodată

subsumate vreunei geografii

*

sublimă subliminala cale a ieșirilor alternative

rând sub rând

straturi fine de vid vor izola o hologramă pururi neterminată

și senzația diluviană că începi să înveți să știi să fii

Pe 9 septembrie 1991, Ion Ungureanu, ministrul Culturii şi Cultelor, semna ordinul de constituire a Teatrului Eugène Ionesco, după ce că trupa de tineri actori desprinsă din Teatrul Luceafărul activa deja de peste un an; într-o perioadă – hăt la Râmnicu Vâlcea. Treizeci de ani mai târziu, în seara de 9 septembrie 2021, în incinta deja legendarului Teatru Eugène Ionesco, s-a proiectat filmul documentar „Şapte personaje în căutarea unui teatru”, realizat de jurnalistul Mircea Surdu, un împătimit al Melpomenei & Thaliei. Câteva din „personajele” filmului – Elvira Rîmbu, manager al Teatrului Regina Maria din Oradea, Elena Chioibaş, stabilită de ceva timp în Irlanda, Andrei Moşoi, actor într-un teatru rus din Berlin, sau Boris Cremene, globe trotter-ul ce schimbă cu nonşalanţă ţările şi continentele – au ţinut să fie prezente cu această ocazie specială, şi astfel s-au reunit, preţ de o seară, majoritatea din cei 13 actori fondatori (Petru Vutcărău, Ala Menşicov, Andrei Sochircă, Mihai Fusu, dar şi primul director al trupei, Alexandru Corduneanu, se aflau şi ei în sală). Bref, o reuniune de familie, cu ocazie jubileului de 30 de ani, cât are şi ţara în care teatrul absurdului s-a jucat mai cu seamă pe scena politică.

Nu sunt critic de film, iar experienţa mea în domeniu se reduce la colaborarea cu Violeta Gorgos, pentru documentarul „Eu, geniu Cioclea”, din decembrie 2017, asta pe lângă alte câteva filmări sporadice – pe mine unul pelicula lui Mircea Surdu m-a emoţionat şi m-a întristat în egală măsură, şi asta pentru că am fost alături de trupa teatrului de la primele lor spectacole, unele prin subsoluri insalubre, simţind imediat o solidaritate creatoare cu tinerii veniţi să (ne) dea teatru – un altfel de teatru! – într-o perioadă când nimănui nu-i păsa de cultură!

Nevoia de schimbare ce plutea în aer avea însă nevoie de artişti pe măsură – în pictură apăruseră Andrei Sârbu şi grupul celor 10 adunaţi în jurul maestrului Mihai Grecu, în literatură Generaţia 80 intra puternic în cărţi, dar sigur cea mai spectaculoasă prezenţă era a ionescienilor, atât prin prestaţia lor profesională, cât şi graţie neuitatelor serate de vineri – „Vineri seara la Eugène Ionesco” – presărate cu lansări de carte, vernisări ale tinerilor artişti plastici, recitaluri de muzică & dans etc., etc. Că povestea aceasta nu avea cum să dureze – câţiva protagonişti ai filmului îşi amintesc de condiţiile de trai neomeneşti în care au activat în primii ani, fără panem dar continuând să facă circenses! – părea să nu le pese într-o primă instanţă, după care au început plecările din teatru – Nelly Cozaru, Boris Cremene, Andrei Moşoi ş.a. –, iar în curând şi teatrul propriu-zis a fost evacuat din sediul de pe strada Nicolae Iorga, uşă-n uşă cu Biblioteca „Onisifor Ghibu”. Se întâmpla la ceva timp după spectacolul „Regele moare”, (probabil) cea mai extraordinară creaţie dramatică a teatrului moldovenesc din ultimele trei decenii, dacă nu chiar dintotdeauna. La fel cum „le roi se meurt”, şi Teatru Eugène Ionesco, zice-se, trage să moară – renăscând însă cu fiecare premieră, stagiune, generaţie tânără ce întregeşte trupa de veterani & fondatori. (În paranteză mă întreb, care o fi speranţa de viaţă a unui teatru? mai ales a unui teatru de avangardă? unul experimental?! Şi tot în paranteză îmi aduc aminte că, în turbulentul secol XX, avangardele au sfârşit, în câteva rânduri, în… Academie, exemplul cel mai elocvent fiind chiar cel al dramaturgului Eugène Ionesco, din 1970, membru al Academiei Franceze!)

Se zice că, din şapte în şapte ani, corpul uman îşi înnoieşte complet celulele; totodată se ştie că unii artişti de geniu şi-au creat opera în doar câţiva ani (Rimbaud, Van Gogh ş.a.); „supt vremi” ca mai toată suflarea creatoare de la noi, Teatru Eugène Ionesco a reuşit miracolul unei metamorfoze continue, poate nu întotdeauna spectaculoase şi în mod sigur departe de vârful de formă atins pe la sfârşitul anilor 90, dar dând senzaţia unei continuităţi – ceea ce într-o cultură „gen Meşterul Manole” (adică în care se surpă peste noapte tot ce s-a clădit ziua!) constituie în sine o performanţă unică. Altfel spus, Petru Vutcărău & Co ne-au dat teatru; şi noi, cu ce i-am răsplătit?!