Emilian Galaicu-Păun

Pe 9 septembrie 1991, Ion Ungureanu, ministrul Culturii şi Cultelor, semna ordinul de constituire a Teatrului Eugène Ionesco, după ce că trupa de tineri actori desprinsă din Teatrul Luceafărul activa deja de peste un an; într-o perioadă – hăt la Râmnicu Vâlcea. Treizeci de ani mai târziu, în seara de 9 septembrie 2021, în incinta deja legendarului Teatru Eugène Ionesco, s-a proiectat filmul documentar „Şapte personaje în căutarea unui teatru”, realizat de jurnalistul Mircea Surdu, un împătimit al Melpomenei & Thaliei. Câteva din „personajele” filmului – Elvira Rîmbu, manager al Teatrului Regina Maria din Oradea, Elena Chioibaş, stabilită de ceva timp în Irlanda, Andrei Moşoi, actor într-un teatru rus din Berlin, sau Boris Cremene, globe trotter-ul ce schimbă cu nonşalanţă ţările şi continentele – au ţinut să fie prezente cu această ocazie specială, şi astfel s-au reunit, preţ de o seară, majoritatea din cei 13 actori fondatori (Petru Vutcărău, Ala Menşicov, Andrei Sochircă, Mihai Fusu, dar şi primul director al trupei, Alexandru Corduneanu, se aflau şi ei în sală). Bref, o reuniune de familie, cu ocazie jubileului de 30 de ani, cât are şi ţara în care teatrul absurdului s-a jucat mai cu seamă pe scena politică.

Nu sunt critic de film, iar experienţa mea în domeniu se reduce la colaborarea cu Violeta Gorgos, pentru documentarul „Eu, geniu Cioclea”, din decembrie 2017, asta pe lângă alte câteva filmări sporadice – pe mine unul pelicula lui Mircea Surdu m-a emoţionat şi m-a întristat în egală măsură, şi asta pentru că am fost alături de trupa teatrului de la primele lor spectacole, unele prin subsoluri insalubre, simţind imediat o solidaritate creatoare cu tinerii veniţi să (ne) dea teatru – un altfel de teatru! – într-o perioadă când nimănui nu-i păsa de cultură!

Nevoia de schimbare ce plutea în aer avea însă nevoie de artişti pe măsură – în pictură apăruseră Andrei Sârbu şi grupul celor 10 adunaţi în jurul maestrului Mihai Grecu, în literatură Generaţia 80 intra puternic în cărţi, dar sigur cea mai spectaculoasă prezenţă era a ionescienilor, atât prin prestaţia lor profesională, cât şi graţie neuitatelor serate de vineri – „Vineri seara la Eugène Ionesco” – presărate cu lansări de carte, vernisări ale tinerilor artişti plastici, recitaluri de muzică & dans etc., etc. Că povestea aceasta nu avea cum să dureze – câţiva protagonişti ai filmului îşi amintesc de condiţiile de trai neomeneşti în care au activat în primii ani, fără panem dar continuând să facă circenses! – părea să nu le pese într-o primă instanţă, după care au început plecările din teatru – Nelly Cozaru, Boris Cremene, Andrei Moşoi ş.a. –, iar în curând şi teatrul propriu-zis a fost evacuat din sediul de pe strada Nicolae Iorga, uşă-n uşă cu Biblioteca „Onisifor Ghibu”. Se întâmpla la ceva timp după spectacolul „Regele moare”, (probabil) cea mai extraordinară creaţie dramatică a teatrului moldovenesc din ultimele trei decenii, dacă nu chiar dintotdeauna. La fel cum „le roi se meurt”, şi Teatru Eugène Ionesco, zice-se, trage să moară – renăscând însă cu fiecare premieră, stagiune, generaţie tânără ce întregeşte trupa de veterani & fondatori. (În paranteză mă întreb, care o fi speranţa de viaţă a unui teatru? mai ales a unui teatru de avangardă? unul experimental?! Şi tot în paranteză îmi aduc aminte că, în turbulentul secol XX, avangardele au sfârşit, în câteva rânduri, în… Academie, exemplul cel mai elocvent fiind chiar cel al dramaturgului Eugène Ionesco, din 1970, membru al Academiei Franceze!)

Se zice că, din şapte în şapte ani, corpul uman îşi înnoieşte complet celulele; totodată se ştie că unii artişti de geniu şi-au creat opera în doar câţiva ani (Rimbaud, Van Gogh ş.a.); „supt vremi” ca mai toată suflarea creatoare de la noi, Teatru Eugène Ionesco a reuşit miracolul unei metamorfoze continue, poate nu întotdeauna spectaculoase şi în mod sigur departe de vârful de formă atins pe la sfârşitul anilor 90, dar dând senzaţia unei continuităţi – ceea ce într-o cultură „gen Meşterul Manole” (adică în care se surpă peste noapte tot ce s-a clădit ziua!) constituie în sine o performanţă unică. Altfel spus, Petru Vutcărău & Co ne-au dat teatru; şi noi, cu ce i-am răsplătit?!

Într-adevăr, pe 1 septembrie 1971, păşeam prima oară pragul şcolii – nr. 10 din Chişinău, actualmente Liceul „Mihai Eminescu” –, iar ceea ce s-a petrecut în clasă va lăsa urme de neşters în memoria mea. Şi după jumătate de veac, parcă văd aieve:

Pe cînd fetiţele de-o seamă cu el se numeau, una din zece, Rodica, iar părinţii lor (la perduta gente!)— fără excepţie, prima generaţie “încălţată” — abia dacă prinseră un loc în căminele pentru familişti (ai lui ocupau camera din colţ, ceea ce înseamnă că balconul lor se întindea, în unghi drept, de-o parte şi de alta a peretelui), nu înainte de a aduce pe lume doi-trei plozi, primul din dragoste, restul din greşeală, şi nu neapărat de la un tată — legitim sau necunoscut —, soarele nu apuca să asfinţească într-un capăt al patriei că şi răsărea într-altul. Cum anume se întîmpla minunea asta, şi dacă nu cumva ţara avea doi sori, prima învăţătoare nu a mai stat să le explice, la ora de educaţie patriotică numită bineînţeles “leninskii urok” (1), cea dintîi din viaţa “nepoţeilor lui Ilici”.

Aşezaţi în bănci — fetiţă cu băieţel, iar atunci cînd n-au mai fost de-ajuns băieţei, fetiţă cu fetiţă —, cît să fie cuprinşi dintr-o privire la capătul căreia lemnul mobilierului cazon se umplea dintr-odată de ochi — muguraşi nedesfăcuţi, băieţii; flori gata să se scuture, fetele —, înfăţişau o privelişte idilică pe fundalul unui prunc desprins parcă dintr-o frescă de Rafael — dolofan, cu bucle aurii, încrucişîndu-şi degeţelele într-un gest de-o candoare adusă bine din condei — şi înrămat într-un chenar de fer-blanc zugrăvit în negru pentru a fi agăţat pe peretele din spate al clasei. Acelaşi chip zîmbitor ocupa două treimi din pagina de deschidere a Adecedarului, deasupra unei poezii în care întoarcerea păsărilor călătoare & regenerarea naturii era pusă pe seama faptului că “în april în april/ s-a născut Ilici”. Că puştii abia urmau să înveţe a scrie şi a citi, şi deci nu aveau cum să se pătrundă de mesajul Bunei Vestiri anunţate de Grigore Vieru, din prag, nu pare să le fi trecut prin cap responsabililor de la minister, la fel cum — peste două luni şi ceva, chiar în preajma Marelui Octombrie, sărbătorit pe 7 Noiembrie — nereuşita la învăţătură şi purtarea insuficientă nu a avut nici o legătură cu primirea în octombrei, toată clasa in corpore, după ce unii şi alţii au tot fost ameninţaţi săptămîni în şir că nu-şi vor prinde-n veci la piept steluţa cu chipul lui Ilici. Şi mai inexplicabil era felul în care micuţul Volodia Ulianov de pe insigna de octombrel reuşea să îmbătrînescă în mai puţin de 3 ani (din clasa întîi pînă într-a treia) pe insigna de pionier, acum arătîndu-se în profil, chel şi cu bărbuţa de ţap tunsă scurt, scrutînd viitorul luminos al omenirii prin tăietura mongoloidă a ochilor, şi purtînd pe cap o cunună de flăcări dezlănţuite.

Nu mai văzuse oameni arzînd cu pară; or, imaginea lor făcea trimitere la “cel-de-pe-comoară” din poveştile bunicii, ştiut fiind faptul că deasupra comorilor ascunse pîlpîie limbi vineţii, ale iadului. Dacă nu cumva însuşi Dumnezeu se arăta în chip de tufiş în flăcări. Prima învăţătoare turuia întruna, a fost însă suficient să pună şi ea o întrebare — “Copii, care dintre voi ştie cine-i Vladimir Ilici Lenin?” —, că o pădure de mîini a ţîşnit ca la comandă. De ce l-a ales anume pe dînsul, nu-i nici un secret pentru nimeni — era singurul “din intelectuali”, dintr-o clasă de copii ajunşi orăşeni în virtutea extinderii Ch-ăului peste satele din jur, ai căror părinţi schimbaseră sapa pe mistrie, iar acum lucrau la numeroasele construcţii din capitală. Şi atunci, în liniştea ce făcea să reverbereze solemnitatea momentului, vocea-i ţivlită, ca ieşind dintr-o goarnă pionierească, umplu încăperea: “Un jidan!” Suflul exploziei (de rîs!) răvăşind clasa; prima învăţătoare izbucnind în lacrimi; uşa trîntită în urma ei cu atîta putere încît, la celălalt capăt al coridorului, şeful de studii a ieşit să vadă ce dracu se întîmplă-n şcoala asta; şi glasul tatălui, în seara aceleiaşi zile, certîndu-se cu mama care-i luă apărarea (“Ce ştie un copil?”), fără drept de apel: “Într-adins a făcut-o!” Două au fost consecinţele acelui început de an şcolar de pomină: 1) orice ar fi făcut copilul, a făcut-o cu bună ştiinţă şi deci, 2) nimeni nu are dreptul să-i ţină parte. Nu lipsea decît să pecetluiască legămîntul cu sînge, şi atunci nici un înger nu l-ar mai fi oprit: “Să nu pui mîna pe băiat, şi să nu-i faci nimic...” La rîndu-i, jurase să-şi muşte limba ori de cîte ori l-ar fi luat gura pe dinainte; nu-i va fi greu să se ţină de cuvînt: de mic, învăţase să vorbească de unul singur, pe două voci, propria voce şi toate celelalte — le ştia pe dinafară —; în capul lui era loc pentru toată lumea. Singurul care-i scapă, nu prin tonalitate, ci prin cele spuse, era glasul tatălui. Poruncitor, ca şi cum ar fi vorbit de pe muntele Sinai.

…Peste o zi, pe 3 septembrie, prima învăţătoare a ţinut să le amintească elevilor că într-o zi ca aceasta a anului 1932 murea înjunghiat Pavlik Morozov, pionierul nr. 1, dar s-a abţinut să-i întrebe dacă ştiu cine-i Pavlik Morozov şi ce faptă eroică a săvârşit…

________

1. (rusă) Lecţie leninistă.