Em. Galaicu-Păun: În primul deceniu al anilor 2000 au apărut mai multe Istorii ale literaturii române – contemporană. 1941-2000 de Alex Ştefănescu (2005); critică de Nicolae Manolescu (2008); de azi pe mâine de Marian Popa (2009) –, care mai de care mai voluminoasă. În raport cu fiecare dintre acestea, Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020 arată ca un David faţă cu Goliat. Care-i arma ta secretă cu care intri – foarte încrezător, dacă ar fi să pornim de la judecăţile de valoare emise în paginile lucrării – în această „bătălie canonică”? Ce calificativ, după modelul celor citate mai sus, ai vrea să se prindă de Istoria… ta?
Mihai Iovănel: „Armă secretă”? Sper ca eventualele calități să nu rămână chiar secrete. Lăsând gluma la o parte, nu-mi doresc neapărat un calificativ anume – mai curând privesc plin de curiozitate procesul receptării.
În ce privește însă contextul în care m-ai introdus (Istoriile lui Nicolae Manolescu, Alex. Ștefănescu și Marian Popa), aș avea de spus vreo două cuvinte. În primul rând, niciuna nu este o istorie a literaturii contemporane propriu-zise. Istoria lui Manolescu este o istorie a literaturii de la origini până la sfârșitul comunismului – Manolescu se simte pierdut în tot ce a urmat, adică fix în perioada „contemporană”. Istoria lui Alex. Ștefănescu este mai curând o panoramă decât o istorie și este chiar mai rătăcit decât Manolescu în perioada de după 1989. Iar Istoria lui Marian Popa este o istorie a literaturii în comunism publicată după căderea comunismului – deci nici ea nu este o istorie a literaturii contemporane.
Dintre acestea, singura cu adevărat gigantică dpdv cantitativ este istoria lui Popa. Istoriile lui Manolescu și Ștefănescu sunt istorii ilustrate – dacă scoți pozele și paginezi cu un corp de literă mai mic vor slăbi considerabil.
Despre Istoria mea pot să spun că este ceva mai întinsă decât Istoria lui Lovinescu în cinci volume, din 1926-1929. Din punctul meu de vedere este suficient, cel puțin deocamdată.
Em. G.-P.: Ai nevoie de peste 300 de pagini în care vorbeşti despre Evoluţia ideologiei (Partea întâi) şi Evoluţia sistemului literar şi a criticii literare (Partea a doua), pentru a ajunge, abia în Partea a treia, la Evoluţia ficţiunii (nu că în primele două părţi n-ai da nume de scriitori & titluri de cărţi). Înţeleg foarte bine că, odată cu căderea comunismului în România & Europa de Est, s-a schimbat – sau nu? sau doar parţial? – şi cadrul instituţional în care funcţionează literatura. De ce a fost nevoie de o atât de amănunţită „punere în scenă” a noilor realităţi culturale, înainte de a-i fi invitat în scenă pe actorii propriu-zişi: criticii literari, romancierii & poeţii?
M. I.: Dacă tot vorbești de „actori”, mi se pare că actorii au nevoie de un teatru pentru ca munca lor să devină vizibilă, nu? De ce ar fi partea de infrastructură (folosesc aici cuvântul în sens nemarxist, ca ansamblu al elementelor materiale/instituționale care susțin literatura) mai puțin relevantă decât literatura propriu-zisă? Ipoteza mea este că cele două elemente („teatru” și „actori”) sunt „a filei două fețe”, deci că n-ar avea nici un sens să fie distinse. Cu atât mai mult cu cât cartea mea se numește „istorie” și nu „dicționar” sau „panoramă” – genul de lucrări în care accentul cade pe autori și nu pe context.
Oricum, nu cred că literatura unei perioade oarecare poate fi înțeleasă fără istoria acelei perioade. Adică, sigur, există nenumărate cărți mari pe care publicul general le citește fără a cunoaște în amănunt istoria elisabetană sau Rusia de sub țarul cutare. Dar sunt lecturi în bună parte deformate de această separare a cărților de contextul lor inițial. Ceea ce nu înseamnă că interpretarea pe care le-o dăm nu ar fi și ea legitimă în felul ei ajustat.
În fine, ideea e că istoria literaturii contemporane trebuie să treacă și prin istoria contemporană. Doar noi, cei care trăim efectiv în ea, o putem cunoaște nemediat. Cei care vor trăi după noi o vor cunoaște prin intermediul cărților, filmelor, documentarelor, arhivelor etc. Poate că vor avea o perspectivă mai bună decât noi, dar asta nu înseamnă că perspectiva noastră, oricât de imperfectă, nu trebuie arhivată.
Em. G.-P.: Faptul că ai făcut parte din echipa de coordonare şi revizuire a lucrărilor şi ai scris pentru Dicţionarul literaturii române (2012) şi Dicţionarul general al literaturii române (2016-2020) ţi-a dat, negreşit, o viziune de ansamblu – te-a ajutat sau mai mult te-a sustras acest mega-proiect colectiv în procesul de elaborare a Istoriei… tale? Cât din contribuţiile lui Mihai Iovănel la Dicţionare… se regăseşte în Istorie…? Şi cât – prin varii răsfrângeri, căci nu poţi citi de unul singur tot ce s-a scris în ultimii 30 de ani – din cele ale colegilor de echipă?
M. I.: M-a ajutat și nu prea. M-a ajutat în măsura în care m-a expus unei cantități enorme de informație și în măsura în care am lucrat alături de profesioniști exemplari precum Gabriela Drăgoi (căreia îi și mulțumesc în introducere) sau de editori legendari ca Magdalena Popescu-Bedrosian ori Gabriela Omăt. M-a mai ajutat în sensul în care am ajuns să citesc autori pe care altfel nu i-aș fi citit. Pe de altă parte, 70-80 % din munca la DGLR a fost o muncă de revizie a articolelor semnate de alții: nu puține dintre ele scrise școlărește sau găunos, pline de erori/ goluri de informație sau pur și simplu neterminate. Partea asta nu m-a prea ajutat, a fost, din perspectiva profitului meu, o pierdere de timp.
Dicționarul cu siguranță a profitat de munca mea, deși, din păcate, nu atât cât ar fi putut. Înainte de ediția a doua propusesem o listă extinsă de autori contemporani – în special autori care debutaseră/se afirmaseră după 2000. Din păcate, doar o parte dintre aceștia au prins varianta finală a Dicționarului, în principal din cauza coordonatorului general, Eugen Simion, ale cărui cunoștințe despre această literatură sunt mai curând aproximative, ceea ce i-a provocat o reacție defensivă-suspicioasă în fața unei prea mari deschideri față de autori „neconsacrați”.
În ce privește reluările, în jur de 200 de pagini din 700 (câte are Istoria) le mai publicasem anterior în forme mai mult sau mai puțin asemănătoare – nu doar în DGLR. Nu este nimic extravagant aici – și Lovinescu, Călinescu sau Manolescu și-au reluat texte publicate anterior (în Istoria lui Manolescu au pătruns inclusiv reziduuri penibile din fostele cronici, chestii de genul „după cum arătam în cronica de săptămâna trecută”).
(Va urma)
* * * * * * * * *
Mihai Iovănel (n. 1979), critic și istoric literar. A studiat la Facultatea de Litere a Universității București, unde a obținut în 2011 doctoratul în filologie. Este cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București. Face parte din echipa de coordonare și revizie a lucrărilor Dicționarul literaturii române (I-II, 2012) și Dicționarul general al literaturii române, ediția a II-a (I-VI, 2016-2020; 2 volume în curs de apariție). A scris cronici și eseuri pentru „Adevărul literar și artistic”, „Cuvântul”, „Cultura”, „Gândul” ș.a.
A publicat volumele Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică (Editura Cartea Românească, 2012), Roman polițist (Editura Tact, 2015), Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (Editura Muzeul Literaturii Române, 2017) și Istoria literaturii române contemporane: 1990-2020 (Editura Polirom, 2021).
Se numără printre coautorii volumelor Romanian Literature as World Literature, editat de Mircea Martin, Christian Moraru și Andrei Terian (Bloomsbury Academic, 2017), și Theory in the „Post” Era A Vocabulary for the Twenty-First-Century Conceptual Commons, editat de Christian Moraru, Andrei Terian și Alexandru Matei (Bloomsbury Academic, 2021). Scrie recenzii pentru platforma Scena9.ro.
