Emilian Galaicu-Păun

(continuare)

Em. Galaicu-Păun: Înainte de a analiza în amănunt proza & poezia, acorzi o atenţie deosebită criticilor – canonici, din exil, optzecişti, nouăzecişti, 2000-işti (secţiunea Autori, p. 183-242) –, unii ieşind oarecum diminuaţi (N. Manolescu, Al. Cistelecan), alţii beneficiind de clauza criticului cel mai favorizat (C. Rogozan, A. Terian), numeroşi strălucind prin absenţă (Gh. Perian, V. Podoabă, N. Oprea). Crezi că se poate vorbi de „critici de direcţie” în literatura română de după 1989 care să fi impus o formulă? o şcoală? un curent? la urma urmelor, o temă de dezbatere de mare interes? A avut critica un „cuvânt greu de spus” în societate, în aceste ultime trei decenii? Garnitura de critici 2000-işti poate impune un alt canon?

Mihai Iovănel: Nicăieri în lume critica literară nu mai are „un «cuvânt greu de spus» în societate”. Și de ce ar face-o? În secolul al XIX-lea, când critica a apărut (ca și literatura) ca ocupație burgheză relativ autonomă, relativ specializată, literatura juca un rol central în educație, în spațiul monden, în distracție, chiar în politică. Astăzi acel rol s-a pierdut, funcția literaturii fiind distribuită către alte zone. Deci nici critica literară nu are cum s-o ducă prea bine, și nu doar în România. Chiar la nivel de universități occidentale, studiul literaturii este văzută ca o „bulă” umflată artificial de-a lungul boomului economic care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. O bulă aflată azi într-un proces accelerat de ajustare.

Asta nu înseamnă că, în interiorul profesiei, criticii n-au continuat să funcționeze. La un randament superior salariilor de rahat din învățământ și cercetare (abia în ultimii ani acestea au început să crească). Impunerea câtorva generații – douămiiști, post-douămiiști – n-ar fi fost posibilă fără acțiunea criticilor apăruți la începutul anilor 2000. Dintre conceptele lansate în acest timp, îl amintesc pe cel de „critică de export”, dezvoltat și ilustrat de Andrei Terian – un concept important pentru că problematizează felul învechit și autarhic în care mulți critici români au continuat să-și privească profesia după 1989.

În ce privește canonul – literatura română este prea redusă pentru a conține prea multe canoane alternative. Nu-i ca și cum am avea, ca britanicii, 20.000 de romane publicate în secolul al XIX-lea în care am putea săpa căutând capodopere necunoscute. Sigur, ceea ce poate face generația mea – și a și făcut în parte – este să chestioneze regulile după care a fost construit canonul: nu de puține ori clasiste, rasiste, reacționare, misogine etc. Este un proces în curs.

Em. G.-P.: Pe lângă volumele de memorii, numeroase – amintite, cele mai importante, la pagina 349 –, în anii ’90 au văzut lumina tiparului câteva romane de sertar, unele adevărate capodopere, de-ar fi să pomenesc doar de Adio, Europa! de I.D. Sîrbu. Şi din exil au venit scrieri notorii, de pildă – cu întârziere de cca jumătate de secol – Ferestrele zidite de Alexandru Vona. De ce sunt trecute sub tăcere în Istoria… ta? (Amintesc în paranteză că, în urma unei anchete pe durata unui an cu privire la romanul românesc din secolul XX, Ferestrele zidite au ieşit pe locul doi, imediat după Craii de Curtea-Veche.) Unde este locul unor asemenea scrieri care nu au putut să apară în comunism, iar odată publicate la începutul anilor ’90, au fost circumscrise momentul recuperării şi lăsate tot acolo?

M. I.: Deși publicat după 1989, Ferestrele zidite a fost scris în anii ʼ40. Ca să fi intrat în Istoria mea ar fi trebuit să creeze un efect de ecou care să arate că e vorba de un roman care participă, și altfel decât prin data de apariție, la literatura contemporană. Ceea ce nu s-a întâmplat. Adio, Europa! (în care eu nu văd o capodoperă; capodoperele lui Sîrbu țin exclusiv de jurnalele și de corespondența lui – cel puțin asta este părerea mea) este specific mai curând fenomenului literaturii de sertar din comunism. Sigur, acest fenomen a ieșit la suprafață în postcomunism și aș fi putut să-l discut mai pe larg decât am făcut-o. Poate în ediția a doua.

Em. G.-P.: Şi cu autorii canonici de până la ’89 – de-ar fi să mă refer la N. Breban, C. Ţoiu, G. Bălăiţă, D.R. Popescu sau A. Buzura – care au continuat să scrie/să publice în ultimele două-trei decenii, ce facem? Nu-i mai luăm în considerare? Crezi că ponderea acestora pe piaţa de carte post-decembristă e neglijabilă? Nu te-ai grăbit să-i „pensionezi” mult prea devreme? Sau nu era nimic de adăugat la profilurile lor literare – adevărate efigii, unele! – aşa cum s-au conturat până în ’89?

M. I.: Nici Lovinescu nu-l comentează pe Slavici în Istoria literaturii române contemporane, deși Slavici continuase să publice și după 1900, borna cronologică a istoriei lui. Am făcut trimiteri succinte la D.R. Popescu, Augustin Buzura ș.a., dar să-i discut analitic ar fi însemnat de facto să pun semnul de egalitate între ideea de scriitor „în activitate” și cea de scriitor „contemporan”, ceea ce ar fi echivalat cu includerea în această Istorie a literaturii române contemporane a întregii literaturi de după război. N-am vrut să fac asta. Deși în cartea mea apar numeroase incursiuni în istoria literaturii române, care ajung până în secolul al XIX-lea, acestea au un rol precis, de reconstituire a unor genealogii, în ideea că felul în care au evoluat de-a lungul timpului unii scriitori este conectat în mod relevant la design-ul actual/ contemporan al literaturii.

Em. G.-P.: Este pentru prima oară – te rog să mă corectezi, dacă greşesc – când Paraliteraturile se bucură de o asemenea atenţie într-o Istorie a literaturii române, fiind analizate nu mai puţin de opt subdiviziuni. Mărturisesc, n-am citit nici un procent din lucrările la care te referi în paginile 437-489, unele mi-au stârnit însă interes graţie felului în care sunt prezentate; întrebarea mea este dacă li se aplică şi lor aceeaşi grilă de lectură ca în cazul prozei analizate în capitolele 10-12? Nu cumva paraliteraturile înghesuie, în Istoria… ta, romanul & proza scurtă aşa cum sunt percepute în mod tradiţional? Ne vom întoarce în Muribecca de Sebastian A. Corn este – judecând după nr. de pagini acordate – o scriere mai importantă decât Pupa russa lui Gheorghe Crăciun, rezumată sumar, sau decât Ploile amare de Alexandru Vlad, abia dacă pomenite, ca să nu mai vorbesc de Rădăcina de bucsau a lui O. Nimigean, trecută sub tăcere?

M. I.: Dacă m-aș fi mulțumit să tratez lucrurile „aşa cum sunt percepute în mod tradiţional” ar fi fost inutil să-mi mai scriu cartea – avem deja suficiente mostre „tradiționale” de înapoiere metodologică. De cel puțin 50 de ani, în Occident paraliteratura nu mai este percepută ca o zonă exotică de interes academic. Doar la noi, care am rămas „tradiționali”, continuă să miște ideea că într-o istorie literară se intră în ordinea gradelor – mai întâi geniile, apoi marii scriitori, apoi scriitorii importanți, apoi scriitorii buni, apoi, în fine, cine mai apucă. Și că toate gradele mari se găsesc în zona literaturii înalte. Că autorii de SF, de literatură polițistă sau, în general, de literatură de consum n-au ce căuta într-o istorie. Resping această ipoteză. Dar am observat nu fără amuzament diverse reacții indignate pe Facebook pentru că am scris despre Irina Binder și Pavel Coruț, de parcă i-aș fi prezentat ca mari scriitori, nu ca simptome ale machismului internalizat de literatura romance autohtonă și ale conspiraționismului securist-protocronist-dacist.

Ca să mă refer pe scurt la contraexemplele pe care le citezi. Ploile amare este un roman care putea să apară și în anii ʼ60, când D.R. Popescu a început să publice seria F. Da, Ne vom întoarce în Muribecca tratează comunismul într-un mod mai provocator intelectual decât o face Crăciun în Pupa russa – și în general Florin Chirculescu (care a semnat multă vreme cu pseudonimul Sebastian A. Corn) este un autor mai interesant și mai complex decât Crăciun. Despre Nimigean o să scriu în ediția următoare, deși nu cred că absența lui produce vreo anomalie în tabloul general – nici ca poet, nici ca prozator, nici ca eseist (în ultima calitate oferă o versiune plictisitoare de reacționar înspăimântat de feminism și „corectitudine politică” – îl creditez cu o inteligență superioară nivelului ăstuia).

(Va urma)

Em. Galaicu-Păun: În primul deceniu al anilor 2000 au apărut mai multe Istorii ale literaturii române – contemporană. 1941-2000 de Alex Ştefănescu (2005); critică de Nicolae Manolescu (2008); de azi pe mâine de Marian Popa (2009) –, care mai de care mai voluminoasă. În raport cu fiecare dintre acestea, Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020 arată ca un David faţă cu Goliat. Care-i arma ta secretă cu care intri – foarte încrezător, dacă ar fi să pornim de la judecăţile de valoare emise în paginile lucrării – în această „bătălie canonică”? Ce calificativ, după modelul celor citate mai sus, ai vrea să se prindă de Istoria… ta?

Mihai Iovănel: „Armă secretă”? Sper ca eventualele calități să nu rămână chiar secrete. Lăsând gluma la o parte, nu-mi doresc neapărat un calificativ anume – mai curând privesc plin de curiozitate procesul receptării.

În ce privește însă contextul în care m-ai introdus (Istoriile lui Nicolae Manolescu, Alex. Ștefănescu și Marian Popa), aș avea de spus vreo două cuvinte. În primul rând, niciuna nu este o istorie a literaturii contemporane propriu-zise. Istoria lui Manolescu este o istorie a literaturii de la origini până la sfârșitul comunismului – Manolescu se simte pierdut în tot ce a urmat, adică fix în perioada „contemporană”. Istoria lui Alex. Ștefănescu este mai curând o panoramă decât o istorie și este chiar mai rătăcit decât Manolescu în perioada de după 1989. Iar Istoria lui Marian Popa este o istorie a literaturii în comunism publicată după căderea comunismului – deci nici ea nu este o istorie a literaturii contemporane.

Dintre acestea, singura cu adevărat gigantică dpdv cantitativ este istoria lui Popa. Istoriile lui Manolescu și Ștefănescu sunt istorii ilustrate – dacă scoți pozele și paginezi cu un corp de literă mai mic vor slăbi considerabil.

Despre Istoria mea pot să spun că este ceva mai întinsă decât Istoria lui Lovinescu în cinci volume, din 1926-1929. Din punctul meu de vedere este suficient, cel puțin deocamdată.

Em. G.-P.: Ai nevoie de peste 300 de pagini în care vorbeşti despre Evoluţia ideologiei (Partea întâi) şi Evoluţia sistemului literar şi a criticii literare (Partea a doua), pentru a ajunge, abia în Partea a treia, la Evoluţia ficţiunii (nu că în primele două părţi n-ai da nume de scriitori & titluri de cărţi). Înţeleg foarte bine că, odată cu căderea comunismului în România & Europa de Est, s-a schimbat – sau nu? sau doar parţial? – şi cadrul instituţional în care funcţionează literatura. De ce a fost nevoie de o atât de amănunţită „punere în scenă” a noilor realităţi culturale, înainte de a-i fi invitat în scenă pe actorii propriu-zişi: criticii literari, romancierii & poeţii?

M. I.: Dacă tot vorbești de „actori”, mi se pare că actorii au nevoie de un teatru pentru ca munca lor să devină vizibilă, nu? De ce ar fi partea de infrastructură (folosesc aici cuvântul în sens nemarxist, ca ansamblu al elementelor materiale/instituționale care susțin literatura) mai puțin relevantă decât literatura propriu-zisă? Ipoteza mea este că cele două elemente („teatru” și „actori”) sunt „a filei două fețe”, deci că n-ar avea nici un sens să fie distinse. Cu atât mai mult cu cât cartea mea se numește „istorie” și nu „dicționar” sau „panoramă” – genul de lucrări în care accentul cade pe autori și nu pe context.

Oricum, nu cred că literatura unei perioade oarecare poate fi înțeleasă fără istoria acelei perioade. Adică, sigur, există nenumărate cărți mari pe care publicul general le citește fără a cunoaște în amănunt istoria elisabetană sau Rusia de sub țarul cutare. Dar sunt lecturi în bună parte deformate de această separare a cărților de contextul lor inițial. Ceea ce nu înseamnă că interpretarea pe care le-o dăm nu ar fi și ea legitimă în felul ei ajustat.

În fine, ideea e că istoria literaturii contemporane trebuie să treacă și prin istoria contemporană. Doar noi, cei care trăim efectiv în ea, o putem cunoaște nemediat. Cei care vor trăi după noi o vor cunoaște prin intermediul cărților, filmelor, documentarelor, arhivelor etc. Poate că vor avea o perspectivă mai bună decât noi, dar asta nu înseamnă că perspectiva noastră, oricât de imperfectă, nu trebuie arhivată.

Em. G.-P.: Faptul că ai făcut parte din echipa de coordonare şi revizuire a lucrărilor şi ai scris pentru Dicţionarul literaturii române (2012) şi Dicţionarul general al literaturii române (2016-2020) ţi-a dat, negreşit, o viziune de ansamblu – te-a ajutat sau mai mult te-a sustras acest mega-proiect colectiv în procesul de elaborare a Istoriei… tale? Cât din contribuţiile lui Mihai Iovănel la Dicţionare… se regăseşte în Istorie…? Şi cât – prin varii răsfrângeri, căci nu poţi citi de unul singur tot ce s-a scris în ultimii 30 de ani – din cele ale colegilor de echipă?

M. I.: M-a ajutat și nu prea. M-a ajutat în măsura în care m-a expus unei cantități enorme de informație și în măsura în care am lucrat alături de profesioniști exemplari precum Gabriela Drăgoi (căreia îi și mulțumesc în introducere) sau de editori legendari ca Magdalena Popescu-Bedrosian ori Gabriela Omăt. M-a mai ajutat în sensul în care am ajuns să citesc autori pe care altfel nu i-aș fi citit. Pe de altă parte, 70-80 % din munca la DGLR a fost o muncă de revizie a articolelor semnate de alții: nu puține dintre ele scrise școlărește sau găunos, pline de erori/ goluri de informație sau pur și simplu neterminate. Partea asta nu m-a prea ajutat, a fost, din perspectiva profitului meu, o pierdere de timp.

Dicționarul cu siguranță a profitat de munca mea, deși, din păcate, nu atât cât ar fi putut. Înainte de ediția a doua propusesem o listă extinsă de autori contemporani – în special autori care debutaseră/se afirmaseră după 2000. Din păcate, doar o parte dintre aceștia au prins varianta finală a Dicționarului, în principal din cauza coordonatorului general, Eugen Simion, ale cărui cunoștințe despre această literatură sunt mai curând aproximative, ceea ce i-a provocat o reacție defensivă-suspicioasă în fața unei prea mari deschideri față de autori „neconsacrați”.

În ce privește reluările, în jur de 200 de pagini din 700 (câte are Istoria) le mai publicasem anterior în forme mai mult sau mai puțin asemănătoare – nu doar în DGLR. Nu este nimic extravagant aici – și Lovinescu, Călinescu sau Manolescu și-au reluat texte publicate anterior (în Istoria lui Manolescu au pătruns inclusiv reziduuri penibile din fostele cronici, chestii de genul „după cum arătam în cronica de săptămâna trecută”).

(Va urma)

* * * * * * * * *

Mihai Iovănel (n. 1979), critic și istoric literar. A studiat la Facultatea de Litere a Universității București, unde a obținut în 2011 doctoratul în filologie. Este cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București. Face parte din echipa de coordonare și revizie a lucrărilor Dicționarul literaturii române (I-II, 2012) și Dicționarul general al literaturii române, ediția a II-a (I-VI, 2016-2020; 2 volume în curs de apariție). A scris cronici și eseuri pentru „Adevărul literar și artistic”, „Cuvântul”, „Cultura”, „Gândul” ș.a.

A publicat volumele Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică (Editura Cartea Românească, 2012), Roman polițist (Editura Tact, 2015), Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (Editura Muzeul Literaturii Române, 2017) și Istoria literaturii române contemporane: 1990-2020 (Editura Polirom, 2021).

Se numără printre coautorii volumelor Romanian Literature as World Literature, editat de Mircea Martin, Christian Moraru și Andrei Terian (Bloomsbury Academic, 2017), și Theory in the „Post” Era A Vocabulary for the Twenty-First-Century Conceptual Commons, editat de Christian Moraru, Andrei Terian și Alexandru Matei (Bloomsbury Academic, 2021). Scrie recenzii pentru platforma Scena9.ro.