Emilian Galaicu-Păun

Ar fi trebuit să-mi dau seama de la bun început – şi tocmai lucrul acesta mi-a scăpat – că pictorul Mihai Ţăruş – primul dintre artiştii noştri plastici care mi-a răspuns, scurt şi cuprinzător, la ancheta „Maeştri şi Ucenici” – se are cu scrisul, nu atât ficţional, cât diaristic. Mărturie stă, în acest sens, apariţia albumului Autoportret-jurnal, Editura Arc, 2021, proaspăt lansat (vorbitori: Tudor Stăvilă, Mihai Ştefan Poiată, Iurie Bârsa şi subsemnatul, moderator – Maria Pilchin) la Muzeul Naţional de Artă din Chişinău, pe 10 decembrie curent.

Îl cunosc de prin 1987, de la Moscova, unde Mihai Ţăruş descindea din când în când de la – pe-atunci – Leningrad, oprindu-se la un alt pictor moldovean, şi el undergroud, Ion Coman, în casa căruia am şi schimbat prime vorbe. Era Perestroika – la Centru, mai puţin în „republicile-surori” –; în capitala URSS aveau loc tot felul de manifestări artistice, y compris expoziţiile unor artişti nonfigurativi & „refuzaţi” din subsolul Galeriei de la Malaia Gruzinskaia, unde expunea şi Nicolae Guţu; presa literară – aşa-zisele «толстые журналы» Новый Мир, Звезда ş.a. – dădeau pe dinafară de scrieri ale unor autori altădată puse la index (Sojleniţîn, Şalavom, Nabokov etc.); primii ani de libertate a cuvântului (& a creaţiei, pentru generaţia 80 cel puţin) ne ameţeau pe noi toţi, cu aerul tare al Гласность-ului. Nu-mi amintesc să fi discutat, atunci, cu Mihai Ţăruş ceva între patru ochi, de regulă eram mai mulţi în jurul unei mese (Eugen Cioclea, în capul acesteia!), dar păstrez încă din acea perioadă imaginea unui om foarte sobru, foarte prezent în orice discuţie fără să-şi impună punctul de vedere, un artist conştient de alegerea făcută şi care nu se înscria cât de puţin în tiparele sovietice ale „omului de creaţie”. Am reţinut însă „pasa” pe care Mihai Ţăruş mi-a dat-o, la una dintre descinderile sale în Moscova – tocmai se vernisa, pentru prima oară în URSS, o mare expoziţie a marelui Pavel FILONOV (1883 – 1941), pentru care şi venise de la (încă) Leningrad. Am petrecut o zi întreagă în Sala de Expoziţii de pe Kuzneţki (sau Krâmski?!) Most, pot să spun că mi-am găsit, în teoreticianul suprematismului, un maestru pe care avea să-l urmez, cu mijloace poetice, întreaga mea viaţă. Imaginaţi-vă acum cu ce ochi am citit, în Jurnalul lui Mihai, nota din 10 februarie 2006: „După-masă la IFA. N. Doka zice că un sponsor dă bani pentru instalarea unui monument pe mormântul lui P. Filonov. IFA se găseşte în casa unde a trăit sora lui Filonov. De la IFA se cer tablouri. Sponsorul este şi colecţionar, nu doar om de afaceri care pune granitul pe Nevski Prospekt. El este om de afaceri prosper; eu, artist plastic care cu greu mă descurc financiar, trebuie să dau un tablou pentru… cine? Pentru Filonov? Nu e chiar aşa, pentru omul de afaceri care vrea o recompensă pentru sponsorizarea monumentului funerar al unui mare artist. Dar asta se poate dacă va dori tabloul meu.” (Nici nu vreau să mă gândesc la cazul în care… n-ar fi dorit!)

A fost o revelaţie să constat că Mihai Ţăruş, (probabil) pictorul cel mai consecvent în a-şi impune viziunea abstractă & nonfigurativă a creaţiei, tocmai el a pictat toată viaţă autoportrete – primul, în cheie realistă, datând din 1964, şi ultimele recente, în bine cunoscuta-i manieră, dar şi colaje (superbă idee: de a-ţi face un autoportret în alb-negru, pe fundalul nenumăratelor cărţi de vizită!), la care se adaugă şi câteva sculpturi, nu mai puţin conceptuale, asta fără a mai pune la socoteală desenele în creion sau carioca. Unele tablouri (ar) fac(e) mândria oricărui muzeu de artă contemporană, eu unul am vibrat îndeosebi la Autoportret cu mama, 2009, ulei pe pânză, 120x100 cm, cu care închei aceste rânduri, nu înainte de a cita o ultimă notă a lui Mihai Ţăruş, din 5 iunie 2020:

„O natură moartă din sticle stă pe dulap. O modific din când în când, mişcând cam aceleaşi obiecte dintr-un loc în altul. Mă atrage transparenţa lor, am impresia că nu pot s-o redau. Încerc din nou a câta oară, în ulei sau pastel. Procesul mă înviorează, dar pe parcurs, transparenţa dispare şi apar problemele plastice. Ele sunt mai importante, ele fac pictura convingătoare. Mă gândesc la simplitate, care ar putea să mă ajute, dar de fiecare dată încurcătura e mare. Totuşi, trebuie să ajung la ea. E drept că rezultatul din spatele acestei simplităţi e mereu altul. Asta mă intrigă, mă pomenesc în faţa unui rezultat nebănuit. Trebuie să-l accept şi să-i dau o notă, bună sau rea. Pe parcurs, am fructificat iluzia, care e bună pentru viaţă, totuşi.”

* * * * * * * *

Mihai ŢĂRUŞ s-a născut la 10 decembrie 1948, comuna Sineşti, judeţul Ungheni, Republica Moldova. A făcut Şcoala de Arte Plastice pentru copii „A.V. Şciusev”, Chişinău (1961-1964), urmată de Colegiul Republican de Arte Plastice „Al. Plămădeală”, Chişinău (1968). Absolvent al Academiei de Arte Plastice din Sankt Petersburg, Federaţia Rusă (1975).

Expoziţii personale

2020 „În artă ca și în viață… Mihai Țăruș și Larisa Astrein… mereu înainte”, Galeria Artefice, Sankt Petersburg
2018 „M. Tarus - L. Astrein – A. Rurac...”, Galerie Sklenak, Praga

2018 „Fluctuatii în timp”, Muzeul Național de Artă al Moldovei

2017 VizitkaTarus@SPB.ru, Galeria 12 iulie, Sankt Petersburg

2015 „M. Tarus-pictura”, Muzeul Țarskoseliskaia kolekția, Pușkin

2014 „Compact pictura”, Mihai Tăruș,Centrul expoziţional „C. Brâncuși”, Chișinău, R. Moldova

2013 „Resursele semnului”, Muzeul Artei Nonconformiste, Pushkinskaia10, Sankt Petersburg

2013 „Dominanta culorii”, M. Tarus- L. Astrein, galeria ArtObiekt, Sankt Petersburg

2012 „Exercitia spiritualia”, Tarus-Astrein, Muzeul Naţional de Artă al Moldovei

2011 „Okno v drugoi mir”, Cafeneaua Podval Brodeacei sobaki, Sankt Petersburg

2011 „Jivopisi kak vesna”, galeria Gildia masterov, Sankt Petersburg

2010 „Coforma”, OSCE în Moldova

2008 „Asamblaj pictural”, Muzeul Naţional de Artă al Moldovei

2007 „Mihai Tarus”, OSCE, Chişinău

2006 „Mihai Tarus-pictura”, Policor, Sankt Petersburg

2006 „Spaţiu ambiental”, Tarus-Astrein, Galeria Gildia masterov, Sankt Petersburg

2005 „De la figurativ la nonfigurativ”, Sankt Petersburg , Manege

2003 „Încifrare-semne”, Chişinău, Centrul expoziţional C. Brâncuşi

2001 „Semne”, Centrul expoziţional „C. Brâncuşi”, UAP, Chişinău
2001 „Mihai Tarus”, Cité Internationale des Art, Paris

1999 „Timpul în tablou”, Muzeul Naţional de Artă al Moldovei
1998 „Soittoa vareilla (Variaţiuni)”, Kotka, Finlanda

1997 „Mihai Tăruş”, Galeriile Parlamentului României, Bucureşti, România

1996 Sala de expoziții a UAP, Chişinău, Republica Moldova

1991 Casa scriitorilor din Leningrad
1981 Palatul Savanţilor, Leningrad (azi Sankt Petersburg ), Rusia

Prezent în multiple expoziții internaționale de grup, în special în Federația Rusă, România, Austria, Franța, Italia, Belgia, Olanda, Belarus.

Prezent în colecţii publice

Muzeul Naţional de Artă al Moldovei, Republica Moldova

Ministerul Culturii, Bucureşti, România

Colecţia Parlamentului României

Galeria Tretyakov, Moscova, Federaţia Rusă

Muzeul Rus, Sankt Petersburg , Federaţia Rusă

Muzeul de Istorie al oraşului Sankt Petersburg , Federaţia Rusă

Muzeul Țarskoselskaia Kolekția, Puşkin, Federaţia Rusă

Muzei nații, Moscova, Federaţia Rusă

Museum of Nonconformist Art, Sankt Petersburg

Colecţia sălii centrale de expoziţii Manege, Sankt Petersburg

Muzeul de artă I. Antonescu, Bacău, România

Muzeul de artă, Kazahstan

Muzeul de artă, Iaroslavli, Federaţia Rusă

Muzeul de artă „S.D. Erzia”, Saransc, Federaţia Rusă

Muzeul de artă „G. Aytiev”, Kyrgyz Republic

Colecţia Primăriei Municipiului Vâlcea, România

„Discursurile exagerate ascund sentimente mediocre; aşa cum preaplinul sufletului se revarsă uneori în metaforele cele mai sterile, pentru că nimeni, niciodată, nu poate exprima măsura exactă a nevoilor, nici a părerilor, nici a durerilor, iar cuvântul omenesc nu este decât un ceaun dogit în care batem ritmuri după care să joace ursul, când de fapt ne-am dori să înduioşăm stelele”, aşa grăit-a, în Madame Bovary, naratorul Gustave Flaubert (n. 12 decembrie 1821, la Rouen – d. 8 mai 1880, la Croisset, fiind înmormântat în cimitirul din Rouen), ceea ce-i perfect valabil nu doar în cazul unor personaje ale romanului său, ci şi al scriitorului bicentenar.

Nici un alt romancier din secolul XIX nu a avut o influenţă mai mare – formatoare, acesta e cuvântul! – asupra prozei secolului XX, cu toate „-ismele” acesteia, decât autorul lui Madame Bovary (1857), Salammbô (1862), Educaţie sentimentală (1870) sau Ispitirea Sfântului Anton (1874) – pentru a nu intra în amănunte, fac trimitere la Partea a treia, Primul roman modern, a studiului în-Nobel-atului (2010), iar de curând membru al Academiei Franceze, peruanul Mario Vargas Llosa, Orgia perpetuă. Flaubert şi „Doamna Bovary”, Editura Allfa, Bucureşti, 2001, din care îngăduie-mi-se să citez:

„Romanul acesta [Madame Bovary, nota mea] nu numai că reprezintă o ruptură de lumile eponime ale romanului romantic, dar inaugurează şi era romanescă contemporană în care mediocritatea va îneca sistematic eroii, lipsindu-i de grandoare morală, istorică şi psihologică. Şi asta până ce în zilele noastre, atingându-se o culme a procesului de degradare, eroii ajung să se transforme, în operele unor scriitori ca Beckett sau Nathalie Sarraute, în reziduuri, entităţi vii în stadiul larvar, în mulţimi de tropisme, vegetale sau, mergând mai departe, în romanele lui Sollers, într-un şir de cuvinte, abia auzite. Această diminuare progresivă a personajului – care nu va culmina cu moartea romanului, aşa cum se tem pesimiştii, ci probabil cu un proces contrar, de reconstituire a eroului romanesc, dar pe alte criterii – a început cu siguranţă odată cu publicarea acestui roman”.

Despre moştenirea literară a marelui francez, punând accentul pe valorificarea acesteia în scrisul unor romancieri contemporani, am stat de vorbă cu Ghenadie Postolache – de departe cel mai „flaubertian” prozator basarabean – şi cu Maria Şleahtiţchi, autoarea monografiei Romanul generaţiei ’80. Construcţie şi reprezentare, Cartier, 2014:

Ultimul cuvânt tot Gustave Flaubert îl are, acum şi de-a pururi – în chip de profesiune de credinţă (împărtăşită de subsemnatul): „Aş vrea să scriu cărţi în care să nu trebuiască decât să scriu fraze (dacă mă pot exprima aşa), la fel cum pentru a trăi, nu trebuie decât să respir aer”, căci „…nu există subiecte urâte şi frumoase, şi s-ar putea stabili aproape o axiomă, din punct de vedere al Artei pure, că nu există subiect, stilul fiind un fel de a vedea lucrurile”.