Emilian Galaicu-Păun

Em. Galaicu-Păun: Înainte să deschid cortina acestui interviu, n-am încotro, trebuie să revenim după Cortina de Fier. Suntem în 1987, la Moscova se ţine Târgul de Carte al ţărilor socialiste, iar ce nu se vinde pe loc – sunt mulţi moldoveni în capitala URSS, majoritatea la studii (nu ca acum, la muncă) –, ajunge în librăria „Дружба”. Astfel că, în vara lui ’87, puneam mâna pe volumul Poezie şi livresc, de Al. Cistelecan, atras de titlu – mea culpa, numele nu-mi spunea nimic –, iar lectura m-a ţinut cu sufletul la gură preţ de câteva zile. Aşa îl descopeream pe Mircea Ivănescu – încercând să refac, în mintea mea, poemul întreg după câteva versuri citate, ca un arheolog care reconstituie vasul după un ciob –, de care nu m-am mai despărţit, dar şi alte nume, din cei 30 de poeţi prezenţi în carte. Spune-mi, te rog, cum ai ajuns să debutezi în volum la „Gallimard”-ul de atunci al României, Editura Cartea Românească? Ce rol a avut poetul Florin Mugur, lectorul de carte, despre care am auzit vorbindu-se doar de bine? Ţi-au fost cenzurate unele pagini sau chiar texte întregi? Ai semna şi astăzi Poezie şi livresc, fără să adaugi/să scoţi nimic?

Al. Cistelecan: Cinstit vorbind, aia nu era o carte scrisă, ci doar o carte încropită, iar apariția ei i se datorează în totul lui Florin Mugur. Nu-l cunoșteam pe Florin Mugur, cum nu cunoșteam pe mai nimeni atunci și nici nu voiam să-i cunosc, îndeosebi pe poeți, altfel decît prin cărțile lor. Scrisesem un comentariu despre el și-n urma lui am primit un fel de scrisoare deschisă – ceva de felul ăsta trebuie să fi fost de vreme ce mie mi-a înmînat-o Mircea Mihăieș gata citită iar eu voi fi fost ultimul ei cititor – frumoasă, pe cît țin minte, la care i-am și răspuns. M-am trezit apoi cu un telefon de la el în care-mi propunea să mă debuteze în '87 – și ne-am și înțeles. Pe atunci apăreau niște planuri editoriale anuale și, cînd l-am văzut pe cel al Cărții Românești, n-am văzut nici urmă de cartea mea în el. Mă apucasem, dacă nu cu spor, măcar cu entuziasm de carte, dar cînd am văzut că nu era în plan, am lăsat-o baltă. Mi-a fost jenă să-l întreb pe Mugur de ce nu era trecută în plan; mă gîndeam că s-o fi străduit s-o impună, dar că n-a reușit și nu mai avea rost să-l necăjesc și eu. Prin septembrie m-a sunat însă să-mi spună că mă așteaptă cu manuscrisul. I-am spus că, nevăzînd cartea în plan, nu m-am ținut de ea. Iar el mi-a zis că de ce mă iau după planurile alea, că-s pur formale, dar cartea e planificată la apariție. N-aveam cartea, decît un fel de început, așa că i-am spus că n-am ce-i duce. Pînă la urmă m-a convins totuși, invocînd vremurile, în care un prilej odată scăpat putea fi scăpat pentru totdeauna; mai ales m-am lăsat convins de argumentul că, de bine-de rău, erau lucruri scrise de mine, chiar dacă nu cum aș fi vrut. Decisiv a fost însă argumentul că el ținea ca unul din ultimele lucruri pe care voia să le facă era să fie el cel care m-a debutat. Am încropit cartea – se și vede – și i-am dus-o. N-a scos nimic din ea, pe cît mi-amintesc, doar m-a rugat să mai includ un poet (cred că era șeful lui de la editură) – așa că, acasă la Ion Bogdan Lefter, am mai adăugat o pagină și jumătate.

Desigur că dacă aș scrie-o, aș semna-o. Sînt poeți care lipsesc fără scuză, după cum sînt și din cei care puteau lipsi pentru o poetică (asta era pledoaria) de natura culturans/cultura naturans.

Em. G.-P.: Să mai rămânem puţin în anii ’80, înainte ca revoluţia din decembrie 1989, pe de-o parte, şi prăbuşirea URSS în 1991, pe de-alta, să facă permeabilă frontiera de pe Prut, permiţând circulaţia cărţilor în „cele două state româneşti” (cum le plăcea să spună, într-o primă fază, unor politicieni). Nu e nici un autor basarabean în Poezie şi livresc (nu-i pun la socoteală pe Leonid Dimov, Emil Brumaru sau Adrian Păunescu, având cu toţii origini basarabene, dar crescând şi formându-se în România), chiar dacă, bunăoară, un Grigore Vieru „trecuse Prutul”, şi nu o dată, şi nici nu oarecum, ci publicând în colecţia „Cele mai frumoase poezii”, Albatros, 1981, Izvorul şi clipa, cu o prefaţă de Marin Sorescu. Aveai habar ce se scrie în RSS Moldovenească la acea oră? „Prima rândunică” editorială – alias Grigore Vieru – îţi trezea interesul pentru poezia scrisă peste Prut? Care era – şi dacă exista, în general – orizontul tău de aşteptare faţă de confraţii de condei din Basarabia?

Al. C.: Drept să-ți spun, n-am prea luat în seamă criteriul graniței și pentru mine nu era mai relevant dacă un poet e basarabean sau ardelean (sau altceva) – erau toți poeți români. Nu știu dacă era o procedură corectă, acum aș zice că nu, pentru că basarabenii aveau o condiție de două ori mai dramatică. E cea pe care o desfășoară Grigore Vieru în poemele sale – țară înstrăinată, exil acasă, istoria ca rană, limba ca ultim refugiu. Ca material poetic, nu era ceva nou, am mai avut asemenea etape de elegie istorică (la ardeleni în primul rînd), așa încît părea o recădere în alte vremi. Dar drama era adevărată și ar fi fost nefiresc să nu fie trăită și sublimată în poezii. Vieru face parte tipologic din linia Goga și poezia lui cred că e ultima manifestare notabilă a cîntării de plai. Dar sîngele lui liric e prea sentimental pentru a fi devenit unul livresc. Ca „basarabeni” nu identificam, de fapt, decît doi poeți – pe Mateevici și pe Vieru. De ceilalți, nici nu știam, așa că au reprezentat o revelație după '90. M-am simțit, pe bună dreptate, vinovat și după '90 chiar am acordat un fel de interes preferențial poeților basarabeni. Nu mi-a plăcut condescendența cu care erau primiți în România și pe care – după cum au dovedit-o în scurt timp – n-o meritau. Apele s-au nivelat destul de repede și azi, dacă un barasabean nu dă singur indicații, nu sînt motive critice de a fi judecat astfel. Deși, poate, la cei foarte tineri, un semn de distincție ar putea fi nostalgia copilăriei și mitul bunicilor, folosite într-un biografism minimalist. Copilăria basarabeană e deja un capitol liric destul de consistent.

Em. G.-P.: La rându-mi pot să confirm că – vorba ta – „apele s-au nivelat destul de repede”, încă la începutul anilor ’90, ba chiar aş zice că literatura română a funcţionat după principiul vaselor comunicante – atât că… la cote diferite: într-o primă fază, literatura diasporei s-a bucurat de-un regim preferenţial, dar nici cea a basarabenilor (mă refer în special la autorii optzecişti) nu a fost trecută cu vedere. Care au fost pentru tine marile surprize ale poeziei româneşti (de pretutindeni) din primul deceniu de – atât cât este – libertate, că-i vorba de România sau de R. Moldova? Cele două volume de cronici la zi – Top ten, Dacia, 2000, şi Al doilea top, Aula, 2004 – acoperă mare parte a peisajului poetic sau merg pe vârfuri?

Al. C.: Nu știu dacă e potrivit conceptul de „surpriză”. Cum nu știam mai nimic despre poeții din Moldova și nici despre cei din diaspora, tot ce am aflat poate fi surpriză. Dar o surpriză datorată ignoranței nu știu dacă e veritabilă... Poate Andrei Codrescu să fie surpriza autentică, întrucît despre el aș fi putut afla mai din timp... Faptul că poeții basarabeni nu erau „provinciali” n-ar trebui să intre în categoria asta...

Comentariile de acolo sînt, în principiu, consacrate unor cărți de excelență... Asta era ideea rubricii (și a celorlalte rubrici pe care le-a introdus Radu G. Țeposu la Cuvîntul...)... Așa se face că unii autori reapar... în vreme ce alții lipsesc... Sînt opțiuni destul de relative, fie din pricina calendarului editorial (uneori într-o lună apăreau mai multe cărți bune și mai bune chiar și decît cea pentru care am optat în luna următoare...), fie din cauza mea (gust, poștă ș.a.).

(Partea a II-a, joi, 2 decembrie 2021)

* * * * * * *

Al. Cistelecan, critic și istoric literar, n. 2 dec. 1951, Aruncuta, jud. Cluj. Școala generală în satul natal; Liceul „Ady-Șincai”, Cluj (1966-1970); Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj (1970-1974). Doctor in litere (2000) al aceleiași Universități, cu o teză despre Ion Pillat. Profesor în cadrul Facultății de Științe și Litere a Universității „Petru Maior” din Targu-Mureș. A lucrat la casele de cultură din Ștei și Oradea (1975-1987); în 1987-1993, redactor al revistei Vatra; în 1993-2006, redactor-șef adjunct al aceleiași reviste.

A debutat în Echinox, în 1973. Editorial, cu Poezie și livresc, Editura Cartea Romanească, București, 1987; premiul „G. Călinescu”. A mai publicat volumele: Top ten, Editura Dacia, Cluj, 2000; Celălalt Pillat, Editura Fundației Culturale Romane, București, 2000; premiul USR și premiul ASPRO; Mircea Ivănescu. Micromonografie, Editura Aula, Brașov, 2003; 11 dialoguri (aproape teologice), Editura Galaxia Gutenberg, Targu-Lăpuș, 2003; Al doilea top, Editura Aula, Brașov, 2004; 15 dialoguri critice, Editura Aula, Brașov, 2005; Diacritice, Editura Curtea Veche, București, 2007; Aide memoire, Editura Aula, Brașov, 2007; Magna cum laude, Editura Tracus Arte, București, 2012; Ardelencele, Editura Eikon/Școala Ardeleană, Cluj, 2014, Zece femei, Editura Cartier, Chișinău, 2015; Fete pierdute, Editura Cartier, 2021.

A coordonat volumul aniversar Mircea Ivănescu 80, Editura Paralela 45, Pitești, 2011. A alcătuit și a ingrijit antologia Mircea Ivănescu, Versuri, Editura Humanitas, București, 2014. A colaborat la Dicționarul scriitorilor romani și la Dicționarul esențial al literaturii romane (ambele coordonate de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu).

A tradus, din italiană: Cardinal Tomas Spidlik, Evanghelia de fiecare zi (în colab. cu Alex. Cistelecan), Editura Galaxia Gutenberg, Targu-Lăpuș, 2004; Michelina Tenace, Creștinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiții monastice, Editura Cartier, Chișinău, 2005.

A avut, în diverse perioade, rubrici permanente de critică literară în revistele Familia, Vatra, Cuvântul, Luceafărul, Euphorion, Discobolul, Hyperion ș.a.. Între 1999 și 2002 a fost redactor-coordonator al revistei Provincia. Mai multe premii ale Filialei Mureș a USR și premii pentru

critică acordate de unele reviste (Cuvântul, Familia, Discobolul, Euphorion, Tarnava, Poesis, Argeș ș.a.).

Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler (2008), cetățean de onoare al municipiului Targu-Mureș (2003).

Nu este un titlu peste care să poţi trece cu uşurinţă – Oublier Cioran & Cie, de Nicolas Trifon, Editions Non Lieu, Paris, 2021 –, titlu „decorticat” de editorul francez Jérôme Carassou într-o amplă Preface la aceste chroniques roumaines:

„(…) nu se poate reduce cultura română la gândirea unui singur filosof, fie şi cel mai strălucitor. Franţa nu înseamnă Voltaire; cultura germană nu se rezumă la gândirea hegeliană! Altminteri, dacă românii ar trebui să numească o figură naţională tutelară – dar mai are sens acest lucru? –, l-ar evoca mai cu dragă inimă pe Mihai Eminescu. (…) Şi anume această Românie contemporană, în care Cioran e uitat, ne propune s-o întâlnim Nicolas Trifon în articolele sale; o întâlnire cu atât mai fecundă pentru cititorul francez, cu cât acesta va accepta să lase deoparte cele două «clişee» intelectuale: România nu este înţepenită într-un regim anti-democratic şi antisemit, istoria sa nu se scrie la Paris”.

Doar că de la Paris, unde Nicolas Trifon s-a stabilit încă prin anii 70, multe lucruri se văd cu un plus de claritate, şi în literele & cultura română, şi în societate & politică, şi în ale istoriei, y compris a minorităţilor. Departe de mine gândul să fac rezumatul, fie şi tematic, al unui volum de 330 de pagini înglobând texte scrise în ultimul deceniu şi mai bine, cel mult voi atrage atenţia asupra unor eseuri – cum ar fi chiar primul, cel care dă titlul cărţii, urmat de ditamai studiile de caz „Paul Goma et Norman Manea: le témoignage littéraire dans l’engrenage de la concurrence mémorielle”, „Adrian Marino, écrivain roumain et européen”, „Irina Nicolau, icône des annees 1990” sau „Le génie des accoucheurs de la langue moldave soviétique selon Oleg Bernaz”, fără a uita însă de cronicile punctuale la cărţile unor autori români („Ni héros, ni traîtres: les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline”; „L’amont et l’aval des «années romantiques» de Gabriela Adameşteanu” ş.a.), sau la vernisări („Victor Brauner aux prises avec les aléas de la géograpie”) & filme („Aferim, Radu Jude!”) –, iar în unele cazuri voi şi cita generos, tălmăcind din mers, spre o mai bună înţelegere (departe-s vremurile bonjuriste, când tot românul vorbea & citea în franceză!).

Dacă mă opresc aici asupra tabletei din 22 iunie 2019 „Fake News: Sputnik prendait-il le relais de Radio Free Europe?”, este pentru că războiul informaţional a căpătat, în ultimul timp, proporţii de-a dreptul monstruoase, iar oricine se expune public (în chestiunea vaccinării – ca să dau un exemplu la zi), vrea nu vrea se situează de-o parte sau de alta a baricadei. Deloc retorică, întrebarea din titlul tabletei, iar autorul detaliază: „Pentru observatorii familiarizaţi cu regiunea, nu-i complicat să ghicească motivele acestui parti pris favorabil „patrioţilor români” din partea jurnaliştilor redacţiei de limbă română a agenţiei Sputnik. Această redacţie e destinată publicului din Republica Moldova, iar din februarie 2016, şi publicului din România, un public mai greu de cucerit din cauza ponderii anti-rusismului în corpusul naţional al ţării”, iar ceva mai jos: „Avem toate motivele să ne întrebăm dacă Sputnik nu este pe punct să preia ştafeta de la radio Europa Liberă de cândva?”. Urmează o explicaţia pe larg: „Lupta contra comunismului a fost obiectivul iniţial al acestui post de radio finanţat de Congresul nord-american începând cu constituirea sa la începutul anilor 1950. După acordurile de la Helsinki, în 1975, accentul s-a pus mai degrabă pe respectarea drepturilor omului. Dacă nu acest post de radio a inaugurat şi nici n-a monopolizat pe durata războiului rece (…) ceea ce se poate numi, în sensul larg al termenului de azi fake news, acest post le-a emis la rândul său în profunzime în maniere diferite, criticând de exemplu tarele lagărului comunist, trecându-le totodată sub tăcere pe cele ale lumii non comuniste, prezentate adeseori la modul abuziv drept democratică. (…) După inevitabilul declin cauzat de schimbările survenite în anii 1990, Radio Free Europa va sfârşi prin a căpăta un profil puţin paradoxal. În peisajul mediatic postcomunist unde faptul divers domneşte la modul absolut şi unde invectivele schimbate între politicienii corupţi constituie cap de afiş, postul de radio care, la începuturi, se erija benevol în porta-voce a unui anticomunism primar, astăzi apare ca un gardian al valorilor mai mult sau mai puţin progresiste şi chiar drept model în materie de etică profesională. Dar audienţa sa e net mai limitată ca altădată. În mod evident, cu Radio Free Europa şi posturile de radio surori ne aflăm la capătul unui ciclu (…) Adevărata întrebare se pune apropo de ciclul care tocmai începe, cel al perdanţilor de cândva, un ciclu care riscă să ne rezerve tot felul de surprize şi care îndeamnă la vigilenţă…”

În ce ne priveşte pe noi, cetăţenii Republicii Moldova, ar merita traduse şi difuzate cele trei cronici din prima secţiune a cărţii, Lettres, culture… – şi anume: „Un nationalisme banal: le moldovénisme”, „Angela Demian, a l’écoute des énonciateurs du moldovénisme/roumainisme” şi deja amintitul „Le génie des accoucheurs de la langue moldave soviétique selon Oleg Bernaz” –, dar, sigur, nici peste un text ca „Les intellectuels roumains aiment-ils l’Occident” nu se poate trece; dar despre toate astea, la o relectură cum scris la carte!

* * * * * * * * * *

Nicolas TRIFON (n. 1949, Bucureşti) francez de origine română, român de origine aromână, trăieşte şi lucrează la Paris. Este doctor în lingvistică. A publicat în franceză mai multe cărţii, contribuţii la reviste de specialitate şi volume colective despre limba de lemn şi „totalitarismul realmente existent” în ţările comuniste, despre mişcarea libertară, problematica sociolingvistică şi actualitatea politică în fosta Basarabie/RSS Moldovenească, despre istoria aromânilor şi situaţia lor în sud-estul european. În toamna acestui an vor apărea la Editura Non Lieu a doua ediție adăugită a cărţii Un Etat en quête de nation, la République de Moldavie, scrisă împreună cu Matei Cazacu, şi intervenţia sa la colocviul „Moldavie: repères et perspectives”, în cartea coordonată de Catherine Durandin, Cécile Folschweiller şi Irina Gridan.

Despre aromâni, a publicat în româneşte mai multe cronici şi studii în Dilema veche, Observator cultural, Europa, Sud-Est cultural etc., reluate împreună cu diverse alte publicaţii apărute iniţial în franceză în volumul Unde e Aromânia?: intervenţii, dezbateri, cronici (Cartier, 2014), a cărui a doua ediţie conţine şi jurnalul de călătorie în Grecia, Macedonia şi Albania de pe blogul pe care îl ţine pe Courrier des Balkans. Tot la Editura Cartier a apărut traducerea în română, semnată de Adrian Ciubotaru, a cărţii sale Aromânii pretutindeni nicăieri (2010, 2015).

La Paris, N. Trifon animă „Vivliutikeia Armãneascã N. C. Batzaria” [Biblioteca Aromână N. C. Batzaria], pe care a fondat-o împreună cu Niculaki Caracota în 2015.