Nu este un titlu peste care să poţi trece cu uşurinţă – Oublier Cioran & Cie, de Nicolas Trifon, Editions Non Lieu, Paris, 2021 –, titlu „decorticat” de editorul francez Jérôme Carassou într-o amplă Preface la aceste chroniques roumaines:
„(…) nu se poate reduce cultura română la gândirea unui singur filosof, fie şi cel mai strălucitor. Franţa nu înseamnă Voltaire; cultura germană nu se rezumă la gândirea hegeliană! Altminteri, dacă românii ar trebui să numească o figură naţională tutelară – dar mai are sens acest lucru? –, l-ar evoca mai cu dragă inimă pe Mihai Eminescu. (…) Şi anume această Românie contemporană, în care Cioran e uitat, ne propune s-o întâlnim Nicolas Trifon în articolele sale; o întâlnire cu atât mai fecundă pentru cititorul francez, cu cât acesta va accepta să lase deoparte cele două «clişee» intelectuale: România nu este înţepenită într-un regim anti-democratic şi antisemit, istoria sa nu se scrie la Paris”.
Doar că de la Paris, unde Nicolas Trifon s-a stabilit încă prin anii 70, multe lucruri se văd cu un plus de claritate, şi în literele & cultura română, şi în societate & politică, şi în ale istoriei, y compris a minorităţilor. Departe de mine gândul să fac rezumatul, fie şi tematic, al unui volum de 330 de pagini înglobând texte scrise în ultimul deceniu şi mai bine, cel mult voi atrage atenţia asupra unor eseuri – cum ar fi chiar primul, cel care dă titlul cărţii, urmat de ditamai studiile de caz „Paul Goma et Norman Manea: le témoignage littéraire dans l’engrenage de la concurrence mémorielle”, „Adrian Marino, écrivain roumain et européen”, „Irina Nicolau, icône des annees 1990” sau „Le génie des accoucheurs de la langue moldave soviétique selon Oleg Bernaz”, fără a uita însă de cronicile punctuale la cărţile unor autori români („Ni héros, ni traîtres: les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline”; „L’amont et l’aval des «années romantiques» de Gabriela Adameşteanu” ş.a.), sau la vernisări („Victor Brauner aux prises avec les aléas de la géograpie”) & filme („Aferim, Radu Jude!”) –, iar în unele cazuri voi şi cita generos, tălmăcind din mers, spre o mai bună înţelegere (departe-s vremurile bonjuriste, când tot românul vorbea & citea în franceză!).
Dacă mă opresc aici asupra tabletei din 22 iunie 2019 „Fake News: Sputnik prendait-il le relais de Radio Free Europe?”, este pentru că războiul informaţional a căpătat, în ultimul timp, proporţii de-a dreptul monstruoase, iar oricine se expune public (în chestiunea vaccinării – ca să dau un exemplu la zi), vrea nu vrea se situează de-o parte sau de alta a baricadei. Deloc retorică, întrebarea din titlul tabletei, iar autorul detaliază: „Pentru observatorii familiarizaţi cu regiunea, nu-i complicat să ghicească motivele acestui parti pris favorabil „patrioţilor români” din partea jurnaliştilor redacţiei de limbă română a agenţiei Sputnik. Această redacţie e destinată publicului din Republica Moldova, iar din februarie 2016, şi publicului din România, un public mai greu de cucerit din cauza ponderii anti-rusismului în corpusul naţional al ţării”, iar ceva mai jos: „Avem toate motivele să ne întrebăm dacă Sputnik nu este pe punct să preia ştafeta de la radio Europa Liberă de cândva?”. Urmează o explicaţia pe larg: „Lupta contra comunismului a fost obiectivul iniţial al acestui post de radio finanţat de Congresul nord-american începând cu constituirea sa la începutul anilor 1950. După acordurile de la Helsinki, în 1975, accentul s-a pus mai degrabă pe respectarea drepturilor omului. Dacă nu acest post de radio a inaugurat şi nici n-a monopolizat pe durata războiului rece (…) ceea ce se poate numi, în sensul larg al termenului de azi fake news, acest post le-a emis la rândul său în profunzime în maniere diferite, criticând de exemplu tarele lagărului comunist, trecându-le totodată sub tăcere pe cele ale lumii non comuniste, prezentate adeseori la modul abuziv drept democratică. (…) După inevitabilul declin cauzat de schimbările survenite în anii 1990, Radio Free Europa va sfârşi prin a căpăta un profil puţin paradoxal. În peisajul mediatic postcomunist unde faptul divers domneşte la modul absolut şi unde invectivele schimbate între politicienii corupţi constituie cap de afiş, postul de radio care, la începuturi, se erija benevol în porta-voce a unui anticomunism primar, astăzi apare ca un gardian al valorilor mai mult sau mai puţin progresiste şi chiar drept model în materie de etică profesională. Dar audienţa sa e net mai limitată ca altădată. În mod evident, cu Radio Free Europa şi posturile de radio surori ne aflăm la capătul unui ciclu (…) Adevărata întrebare se pune apropo de ciclul care tocmai începe, cel al perdanţilor de cândva, un ciclu care riscă să ne rezerve tot felul de surprize şi care îndeamnă la vigilenţă…”
În ce ne priveşte pe noi, cetăţenii Republicii Moldova, ar merita traduse şi difuzate cele trei cronici din prima secţiune a cărţii, Lettres, culture… – şi anume: „Un nationalisme banal: le moldovénisme”, „Angela Demian, a l’écoute des énonciateurs du moldovénisme/roumainisme” şi deja amintitul „Le génie des accoucheurs de la langue moldave soviétique selon Oleg Bernaz” –, dar, sigur, nici peste un text ca „Les intellectuels roumains aiment-ils l’Occident” nu se poate trece; dar despre toate astea, la o relectură cum scris la carte!
* * * * * * * * * *
Nicolas TRIFON (n. 1949, Bucureşti) francez de origine română, român de origine aromână, trăieşte şi lucrează la Paris. Este doctor în lingvistică. A publicat în franceză mai multe cărţii, contribuţii la reviste de specialitate şi volume colective despre limba de lemn şi „totalitarismul realmente existent” în ţările comuniste, despre mişcarea libertară, problematica sociolingvistică şi actualitatea politică în fosta Basarabie/RSS Moldovenească, despre istoria aromânilor şi situaţia lor în sud-estul european. În toamna acestui an vor apărea la Editura Non Lieu a doua ediție adăugită a cărţii Un Etat en quête de nation, la République de Moldavie, scrisă împreună cu Matei Cazacu, şi intervenţia sa la colocviul „Moldavie: repères et perspectives”, în cartea coordonată de Catherine Durandin, Cécile Folschweiller şi Irina Gridan.
Despre aromâni, a publicat în româneşte mai multe cronici şi studii în Dilema veche, Observator cultural, Europa, Sud-Est cultural etc., reluate împreună cu diverse alte publicaţii apărute iniţial în franceză în volumul Unde e Aromânia?: intervenţii, dezbateri, cronici (Cartier, 2014), a cărui a doua ediţie conţine şi jurnalul de călătorie în Grecia, Macedonia şi Albania de pe blogul pe care îl ţine pe Courrier des Balkans. Tot la Editura Cartier a apărut traducerea în română, semnată de Adrian Ciubotaru, a cărţii sale Aromânii pretutindeni nicăieri (2010, 2015).
La Paris, N. Trifon animă „Vivliutikeia Armãneascã N. C. Batzaria” [Biblioteca Aromână N. C. Batzaria], pe care a fondat-o împreună cu Niculaki Caracota în 2015.