Emilian Galaicu-Păun

Nu există literatură naţională, europeană sau universală, care să ducă lipsă de poeţi trecuţi fulgerător în nefiinţă la vârsta „marilor promisiuni” – cazul lui Leonard Tuchilatu (10 noiembrie 1951, Bursuceni, Sângerei – 4 noiembrie 1975, Moscova) are un plus de tragism: la cei 24 de ani neîmpliniţi, n-a apucat să-şi vadă nici un vers publicat! Nu că n-ar fi avut cu ce-şi face intrarea în lumea literelor – din contră, a lăsat o moştenire consistentă, ca poet (volumul Sol, Editura Cartea Moldovenească, 1977, cu o prezentare de George Meniuc), dar şi ca prozator (romanul Nea Nae, urmat de alte proze scurte, în volumul Fata Morgana, Editura Cartea Moldovenească, 1989). De son vivant, mai multe cicluri de versuri „făceau sertarul” pe la diferite publicaţii din Chişinău, şi chiar dacă se ştia de boala incurabilă a tânărului, nu s-a găsit nici un redactor, dacă nu curajos, cel puţin simţit, care să-i aducă această puţină mângâiere – să-i tipărească un ciclu de poeme, un poem sau măcar un vers. Căci posteritatea, oricât de glorioasă, începe cu o publicaţie antumă, fie şi mai puţin glorioasă (cum să nu-mi amintesc, aici, de celebrul poem al grecului Kavafis, Prima treaptă, din care îngădui-mi-se să citez câteva versuri: „Dacă te afli pe această primă treaptă,/ fii mândru şi fericit./ Aici unde ai ajuns nu e puţin lucru,/ cât ai făcut e o mare glorie” etc.).

În cadrul deja tradiţionalului Salon literar de miercuri de la Muzeul Naţional al Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu” din Chişinău a avut loc, miercuri, 10 noiembrie, o serată (după-amiază, mai degrabă) de comemorare a lui Leonard Tuchilatu, în prezenţa unui public select & a unor scriitori importanţi (nonagenarul Vladimir Beşleagă, optzeciştii Nicolae Popa şi Ghenadie Postolache, proaspătul vice-preşedinte al USM Ivan Pilchin ş.a.).

Trei momente au marcat, în opinia mea, această comemorare: întâi de toate, conferinţa (scrisă, şi nu improvizată cum se mai face uneori) prozatorului şi eseistului Anatol Moraru despre creaţia poetică a lui Leonard, pe cât de doctă, pe atât de emoţionantă; mărturiile poetei Marcela Benea, soţia lui Leonard, urmate de un poem final absolut răvăşitor, scris acum câteva zile (mai exact, în noaptea de 4 noiembrie, la ora la care medicii încercau, acum 45 de ani, să-l resuscite pe poetul tocmai plecat); recitalul a doi elevi de la Liceul „Prometeu”, o fată şi un băiat (în special băiatul mi s-a părut formidabil!), care au făcut să rezoneze versurile lui Leonard; pour la bonne bouche, Moni Stănilă, redactor-şef la Editura Prut, a prezentat proaspăta antologie a lui Leonard Tuchilatu, Orchestrele dimineţii, selecţia şi îngrijirea textelor de Marcela Benea. Totul, sub bagheta scriitoare Mariei Şleahtiţchi, directoarea MNLR „Mihail Kogălniceanu”.

N-am apucat să-l cunosc pe Leonard Tuchilatu – adevărata întâlnire a avut totuşi loc: cu poezia sa, pe când eram student la Litere, pe la începutul anilor ’80. În mai puţin de trei ani, au murit trei secretari generali ai PCUS (Leonid Brejnev, pe 10 noiembrie 1982; Leonid Andropov, pe 9 februarie 1984; şi Konstantin Cernenko, pe 10 martie 1985), la facultate – una dintre cele mai supravegheată, de frica naţionalismului românesc! – se preda/învăţa (până la greaţă) realism socialist; or, poezia lui Leonard venea din cu totul alt orizont, cel al expresionismului german (e justificată trimiterea la Georg Trakl) şi mai cu seamă al celui italian (Umberto Saba, Giuseppe Ungaretti, Eugenio Montale). Se ştie că Leonard învăţase de unul singur italiana, ca să-i citească în original – după mine, odată cu italiana tânărul nostru învăţase şi o altă sensibilitate poetică, ba chiar o altă limbă poetică, singulară în contextul literaturii sovietice moldoveneşti din acei ani. E suficient să citez poemul evocat în titlu, Eterna – „Fulgi/ trec/ prin/ pletele/ tale/ albe.// Fulgi/ anii/ tăi/ trec.// La ce/ bun/ ochii/ plânşi// Prin/ razele/ lunii/ bătrâne?” –, un fel de auroră boreală pe cerul Sudului, ca să-ţi dai seama de bătaia metafizică a poetului, poate cea mai puternică voce a generaţiei 70. Ei bine, în acei anii ’80, doi poeţi tineri ne-au îndulcit oarecum tinereţea artistică, mutilată de şcoală & regim: Alexandru Robot (1916 – 1941) şi Leonard Tuchilatu.

(Cuvine-se totodată menţionat faptul că evenimentul a putut fi urmărit online ceea ce a scurtat distanţa dintre poetul comemorat şi publicul cititor.)

Închei aici, nu înainte de a cita integral, respectându-i verticalitatea, cutremurătorul poem al Marcelei Benea:

Noi

Memoriei lui Leonard

Noi nu am făcut nuntă

ca toţi oamenii normali ce se iubesc –

tu nu ai purtat costum de mire

eu nu am îmbrăcat rochie de mireasă;

noi nu am avut o casă a noastră

noi nu am adunat în ea lucruri

mobilă covoare veselă –

noi nu am aşteptat oaspeţi;

noi nu am aşteptat să se nască

un copil, al nostru –

noi aşteptam un rinichi salvator

iar tot ce ni s-a întâmplat

fulgerător

fără timp de gândire

nu s-a potrivit nicidecum

cu ce li s-a întâmplat altora –

alţii îşi făceau planuri de viitor

alţii râdeau alţii cântau alţii erau fericiţi

alţii erau prezenţi peste tot –

noi stăteam în acelaşi punct

şi luptam cu orgoliul morţii

noi ne agăţam de speranţă

ca de un fir invizibil

extrem de fragil

noi încercam din toate puterile

să ajungem pe un câmp imaginar

de trifoi cu patru foi

dar morţii nu i-a păsat de dragostea noastră

dar morţii nu i-a păsat de speranţele noastre –

cu o singură mişcare brutală

pe tine te-a cosit

pe tine

şi tot câmpul acela imaginar

de trifoi cu patru foi.

Aşteptam cu oarece înfrigurare începutul lui noiembrie – nu din cauza trecerii la ora de iarnă, şi nici îngrijorat peste măsură de problema livrării gazelor, ci cu gândul la nişte oameni, mai exact la un om despre care vom face vorbire ceva mai jos. Ziua de luni, 1 noiembrie, începea senin şi părea să continue tot aşa, când deodată a picat vestea: tocmai s-a stins, la 101 ani şi trei zile, pictoriţa Valentina Rusu-Ciobanu. Acum un an de zile, pe 28 octombrie, când împlinea 100 de ani, i se vernisa o amplă expoziţie la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei, ocazie cu care se tipărea şi un catalog al expoziţiei. Era biletul de intrare în postumitate pe care artista l-a „validat” peste un an şi trei zile. Or, în cazul Valentinei Rusu-Ciobanu un veac de om este una cu un secol de pictură, Domnia Sa fiind – alături de maestrul Mihai Grecu (1916 – 1998) – artiştii canonici/ paradigmatici ai artelor plastice basarabene. Păstrând proporţiile, se poate afirma că aceştia doi formează nucleul dur al canonului, la fel cum Walt Whitman şi Emily Dickinson constituie, în opinia lui Harold Bloom, figurile iconice ale canonului poetic american.

### Vezi și... ###

La dispariția unei mari artiste: Valentina Rusu Ciobanu (20 octombrie 1920 - 1 noiembrie 2021)

…Doar că nu la Valentina Rusu-Ciobanu mi-era gândul în ultimele zile ale lui octombrie. Mai exact, în octombrie m-am bucurat în câteva rânduri de prezenţa Domniei Sale pe simezele Muzeul Naţional de Artă – fusesem la câteva vernisări, iar după evenimente mai treceam, pentru a câta oară, prin sălile expoziţiei permanente, pentru a-mi clăti privirea cu un Mihai Grecu, Aurel David, Igor Vieru, Andrei Sârbu, Ada Zevin ş.a. Şi pe când făceam turul sălilor, era reconfortant însuşi gândul că una dintre locuitoarele Olimpului artistic este încă în viaţă, dacă nu cumva de-a dreptul nemuritoare! Zeii s u n t, şi cu asta basta! Ziua de doliu naţional pentru Valentina Rusu-Ciobanu e pentru partea de umanitate a artistei, aceeaşi cu a admiratorilor săi, câteva generaţii ce au avut şansa să-i fie contemporani.

De fapt, mă tot gândesc – încă din 2016, în aşteptarea celor două centenare – la fiecare început de august la Neagu Djuvara (18/31 august – 25 ianuarie 2018), şi la fiecare început de noiembrie la Mihai Şora (n. 7 noiembrie 1916), ultimul urmând să-şi sărbătorească cea de a 105 aniversare duminica aceasta. Aşadar, săptămâna începută sub semnul unei plecări, a Valentinei Rusu-Ciobanu, se încheie cu un jubileu marcant, al unei mare cărturar – viaţa merge înainte, mână în mână cu postumitatea!

* * * * * * *

„Privilegiul de a întâlni o mare personalitate” – şi asta în mai multe rânduri! –, acesta-i stindardul sub care şi-a trăit viaţa & şi-a scris opera centenarul Mihai Şora (n. 7 noiembrie 1916). Bursier al Guvernului francez la Paris (1939), apoi cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique (Paris, 1945 – 1948), autor debutând la Gallimard, cu Du dialogue interieur (1947), Mihai Şora are vocaţia prieteniei, după cum depune mărturie într-un dialog televizat cu Mircea Coloşenco, în vara lui 2011, acum redat în formă de carte – Convorbiri cu Mihai Şora, Editura Sfera, 2016.

Nu încape îndoială, Mihai Şora este un multiplu privilegiat, iar marile personalităţi pe care le-a cunoscut se numesc Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu ş.a. Şi fiindcă – magister dixit – că pe Eugen Ionescu „aşa cum l-am cunoscut eu, în acea perioadă, (…) nu cred să-l fi cunoscut altcineva”, să-l ascultăm: „pe Eugen Ionescu l-am cunoscut (…) înainte de a ne refugia, noi doi am fost bursieri în aceeaşi serie. La Paris, ne împăcam foarte bine, în sensul că eram, într-un fel oarecare, tutorii lui. Eram mai tânăr, dar eram matur. El era mai bătrân, dar era infantil. Era mai copilăros, pe de-o parte. Pe de altă parte, avea spaimele copilăriei. El avea un spirit foarte matur, dar avea o parte de copil, care rămăsese acolo, în străfundul lui…” Soţia lui, „Rodica era o fiinţă mititică, delicată şi foarte puternică. Mai puternică decât Eugen… Ea l-a dominat, sigur că da. L-a dominat, l-a liniştit, l-a (…) făcut să stea vertical.” Şi astfel, Eugen Ionescu „avea o posibilitate, putându-se desfăşura amplu pe hârtie, să se răzbune crunt împotriva rinocerilor care l-au chinuit de-a lungul vieţii”. Ca să nu-i nedreptăţim pe ceilalţi, voi cita câte-o frază: despre Mircea Vulcănescu, spune că „era un om care avea instinctul servirii celuilalt”; Petru Comarnescu „s-a dăruit ca ministru de finanţe acestui popor, acestei naţii”; Ştefan „Lupaşcu, un alt român cu un mare impact în cultura filozofică franceză”; cât despre B. Fundoianu, avea „o capacitate de asimilare absolut uluitoare, pentru că era o personalitate într-adevăr extraordinar de puternică, de interesantă, de diversă şi cu o capacitate intelectuală foarte elevată” şi care „completează această trinitate (Eliade – Ionesco – Cioran) într-o figură reprezentativă pentru potenţialul unei culturi”.

În mod cert, anume întâlnirile cu alţii ne definesc; atât că, dintr-acestea, una singură se-ntoarce într-o „deschidere spre celălalt care e totală, o capacitate de absorbţie nemaipomenită şi totuşi o păstrare a propriei personalităţi” – ziua de azi stă mărturie în acest sens.