Emilian Galaicu-Păun

„Scriind aceste rânduri, simt o irepresibilă dorinţă de a evoca imaginea vie a poetului şi profesorului Vasile Leviţchi, ţinuta sa demnă şi delicată de intelectual rafinat, de om subţire”, şi, ceva mai jos, „(…) generaţia noastră îi datorează formarea personalităţii sale artistice, atât cât o are, poetului şi profesorului Vasile Leviţchi. Existenţa sa în lumina spirituală românească a Cernăuţilor, dar mai cu seamă prezenţa sa ca factor reactiv în anturajul studenţilor şi al tinerilor de creaţie a însemnat nespus de mult”, sunt cuvintele poetului Arcadie Suceveanu (a se vedea „Vasile Leviţchi: interogaţiile spiritului”, Revista Literară, nr. 10/2021), dar la fel de bine le-aş fi putut rosti şi eu, atât că n-am avut şansă să-i fiu nici student, nici discipol. L-am cunoscut însă – şi chiar am fost oarecum aproape în anii ’90 –, pe omul viu, mucalit şi discret, având o fabuloasă memorie la poezie, şi care-şi „ardea nopţile” cu tinerii pe la toate festivalurile de literatură la care ne-a fost dat să participăm, de multe ori cazându-ne în aceeaşi cameră („a optzeciştilor”, glumea V.L., Domnia Sa mergând pe 80, şi subsemnatul aparţinând generaţiei 80). Tocmai s-au împlinit 100 de ani de la naşterea poetului (15 noiembrie 1921, Carapciu, judeţul Storojineţ, Bucovina – 21 octombrie 1997, Chişinău), al cărui nume, vai! nu cred să-l poarte nici o stradă din Cernăuţi (şi nici din Chişinău, unde şi-a petrecut ultimii săi ani de viaţă); de puţin scriitori din generaţia ’60 îmi aduc amintesc cu atâta căldură.

Din numeroasele amintiri comune, una mi-e deosebit de dragă – se-ntâmpla prin ’92-’93, vara, la Neptun, în cadrul Festivalului Poeţi români de pretutindeni. Eram mai mulţi basarabeni & bucovineni – sigur, alături de scriitori din diaspora: SUA, Europa, Israel, Noua Zeelandă etc. –, iar nopţile de literatură se încheiau adeseori odată cu zorii. Noi, tinerii, mergeam la culcare, să ne refacem cât de cât – nu şi septuagenarul Vasile Leviţchi, care după ce că stătea cu noi „până la ultimul”, se ducea să înoate. Om de la munte, făcuse o adevărată pasiune pentru mare! Aşadar, îl petreceam cu privire până ajungea la plajă, îl vedeam aruncându-se voiniceşte în valuri, după care – fiecare cu ale lui, tinerii cu „somnul (matinal) de frumuseţe”, bătrânul cu mare! Peste două trei ore, la trezirea, ieşeam cu toţii pe plajă să-l aşteptăm – la început, se vedea un punct negru în depărtare, apoi punctul creştea, prindea chip omenesc, şi iată-l pe moşu! În anul acela, la Neptun tocmai se înecase un turist francez, şi toată lumea îi zicea golfuleţului nostru chiar aşa – Golful Francezului; or, Vasile Leviţchi trecuse deja printr-un infarct, şi fusese operat pe cord. Totuşi nu ne era frică pentru viaţa lui, din contră – marea părea să-i dea sănătate & energie pentru încă o zi, după care urma o altă noapte albă în compania tinerilor. Niciodată nu ascultasem – şi nici nu voi asculta, cum s-a dovedit ulterior – mai multă poezie ca-n acele câteva zile şi nopţi de mare & literatură – pe care eu unul le numisem, în forul meu interior: Bătrânul şi Marea (Literatură) –, şi nu citită de pe foaie, ci spusă pe de rost, fără poticneli sau aproximări, fără a sări rândurile sau strofele. Nu-i mai puţin adevărat că însuşi poetul tradusese la greu din literatura universală, şi nu autori de raftul doi. Ei bine, nu-mi amintesc să-l fi auzit recitând nici un poem de-al său, noroc că s-au păstrat nişte înregistrări – iată-l dialogând cu Arcadie Suceveanu, într-un Cernăuţi, vai! tot mai puţin al nostru:

De la acelaşi Arcadie Suceveanu – ucenicul (său) vrăjitor de altădată, astăzi el însuşi un maestru în toată puterea cuvântului – citire: „E o poetică a preatârziului, în descendenţă romantică, a vergilianului fugit irreparabile tempus, consumându-se sub spectrul timpului modern. Interogaţiile spiritului se revarsă din orice poezie, «freamătul ontologic» al fiinţei se lasă auzit de peste tot, dezvăluind un complex al neîmplinirii, al unei vini inextricabile sau al ratării. Poezia are un suport existenţial sigur, actul creator este susţinut de o motivaţie umană; nostalgiile, visătoriile nocturne, decorurile sunt impregnate de un discret parfum autobiografic. În acest sens, poetul este un «inspirat», aşteptând (şi provocând) cu fervoare clipa sublimării stării existenţiale în stare poetică.”

Se poate cita oricând şi de oriunde din creaţia lui Vasile Leviţchi; exceptând unele versuri conjuncturale, poetul a fost pe cât de parcimonios cu publicarea, pe-atât de exigent cu scrisul – dacă am ales totuşi poemul Mai târziu cu o viaţă, este pentru că titlul acesta (acum, şi de carte: Arc, 2021) pare să-i fi pecetluit destinul omului; mai ascultaţi-l o dată, şi nu-l uitaţi nici la 100 de ani de la moarte:

* * * * * * *

MAI TÂRZIU CU O VIAŢĂ

Teama că întârzii vine târziu,

Nisip de aur clipele curg în risipă.

Plătită cu ani de zbucium pustiu

Întârzierea de-o clipă.

Graba că-ntârzii te prinde oricum

Ca o hienă domestică să te devore.

Deșeuri de viaţă zvârlite în drum

Preatârziile tale zile și ore.

S-ar grăbi morţii la judecată –

Întârzie trâmbiţa ce-i va trezi.

Grăbită și roata mereu inventată.

Sisif întârzie la schimbul de zi.

Îţi cântă norocul. Cântă, nu iartă...

N-a fost să fie... Vechiul refren.

La marea-ntâlnire cu biata soartă

Întârzii stupid, cum întârzii la tren.

O șansă-n momentul pornirii, supremul,

Să te prinzi de o bară, de-o scară...

Întârziere de-o viaţă la trenul

Ce nici n-o să plece vreodată din gară.

Nu există literatură naţională, europeană sau universală, care să ducă lipsă de poeţi trecuţi fulgerător în nefiinţă la vârsta „marilor promisiuni” – cazul lui Leonard Tuchilatu (10 noiembrie 1951, Bursuceni, Sângerei – 4 noiembrie 1975, Moscova) are un plus de tragism: la cei 24 de ani neîmpliniţi, n-a apucat să-şi vadă nici un vers publicat! Nu că n-ar fi avut cu ce-şi face intrarea în lumea literelor – din contră, a lăsat o moştenire consistentă, ca poet (volumul Sol, Editura Cartea Moldovenească, 1977, cu o prezentare de George Meniuc), dar şi ca prozator (romanul Nea Nae, urmat de alte proze scurte, în volumul Fata Morgana, Editura Cartea Moldovenească, 1989). De son vivant, mai multe cicluri de versuri „făceau sertarul” pe la diferite publicaţii din Chişinău, şi chiar dacă se ştia de boala incurabilă a tânărului, nu s-a găsit nici un redactor, dacă nu curajos, cel puţin simţit, care să-i aducă această puţină mângâiere – să-i tipărească un ciclu de poeme, un poem sau măcar un vers. Căci posteritatea, oricât de glorioasă, începe cu o publicaţie antumă, fie şi mai puţin glorioasă (cum să nu-mi amintesc, aici, de celebrul poem al grecului Kavafis, Prima treaptă, din care îngădui-mi-se să citez câteva versuri: „Dacă te afli pe această primă treaptă,/ fii mândru şi fericit./ Aici unde ai ajuns nu e puţin lucru,/ cât ai făcut e o mare glorie” etc.).

În cadrul deja tradiţionalului Salon literar de miercuri de la Muzeul Naţional al Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu” din Chişinău a avut loc, miercuri, 10 noiembrie, o serată (după-amiază, mai degrabă) de comemorare a lui Leonard Tuchilatu, în prezenţa unui public select & a unor scriitori importanţi (nonagenarul Vladimir Beşleagă, optzeciştii Nicolae Popa şi Ghenadie Postolache, proaspătul vice-preşedinte al USM Ivan Pilchin ş.a.).

Trei momente au marcat, în opinia mea, această comemorare: întâi de toate, conferinţa (scrisă, şi nu improvizată cum se mai face uneori) prozatorului şi eseistului Anatol Moraru despre creaţia poetică a lui Leonard, pe cât de doctă, pe atât de emoţionantă; mărturiile poetei Marcela Benea, soţia lui Leonard, urmate de un poem final absolut răvăşitor, scris acum câteva zile (mai exact, în noaptea de 4 noiembrie, la ora la care medicii încercau, acum 45 de ani, să-l resuscite pe poetul tocmai plecat); recitalul a doi elevi de la Liceul „Prometeu”, o fată şi un băiat (în special băiatul mi s-a părut formidabil!), care au făcut să rezoneze versurile lui Leonard; pour la bonne bouche, Moni Stănilă, redactor-şef la Editura Prut, a prezentat proaspăta antologie a lui Leonard Tuchilatu, Orchestrele dimineţii, selecţia şi îngrijirea textelor de Marcela Benea. Totul, sub bagheta scriitoare Mariei Şleahtiţchi, directoarea MNLR „Mihail Kogălniceanu”.

N-am apucat să-l cunosc pe Leonard Tuchilatu – adevărata întâlnire a avut totuşi loc: cu poezia sa, pe când eram student la Litere, pe la începutul anilor ’80. În mai puţin de trei ani, au murit trei secretari generali ai PCUS (Leonid Brejnev, pe 10 noiembrie 1982; Leonid Andropov, pe 9 februarie 1984; şi Konstantin Cernenko, pe 10 martie 1985), la facultate – una dintre cele mai supravegheată, de frica naţionalismului românesc! – se preda/învăţa (până la greaţă) realism socialist; or, poezia lui Leonard venea din cu totul alt orizont, cel al expresionismului german (e justificată trimiterea la Georg Trakl) şi mai cu seamă al celui italian (Umberto Saba, Giuseppe Ungaretti, Eugenio Montale). Se ştie că Leonard învăţase de unul singur italiana, ca să-i citească în original – după mine, odată cu italiana tânărul nostru învăţase şi o altă sensibilitate poetică, ba chiar o altă limbă poetică, singulară în contextul literaturii sovietice moldoveneşti din acei ani. E suficient să citez poemul evocat în titlu, Eterna – „Fulgi/ trec/ prin/ pletele/ tale/ albe.// Fulgi/ anii/ tăi/ trec.// La ce/ bun/ ochii/ plânşi// Prin/ razele/ lunii/ bătrâne?” –, un fel de auroră boreală pe cerul Sudului, ca să-ţi dai seama de bătaia metafizică a poetului, poate cea mai puternică voce a generaţiei 70. Ei bine, în acei anii ’80, doi poeţi tineri ne-au îndulcit oarecum tinereţea artistică, mutilată de şcoală & regim: Alexandru Robot (1916 – 1941) şi Leonard Tuchilatu.

(Cuvine-se totodată menţionat faptul că evenimentul a putut fi urmărit online ceea ce a scurtat distanţa dintre poetul comemorat şi publicul cititor.)

Închei aici, nu înainte de a cita integral, respectându-i verticalitatea, cutremurătorul poem al Marcelei Benea:

Noi

Memoriei lui Leonard

Noi nu am făcut nuntă

ca toţi oamenii normali ce se iubesc –

tu nu ai purtat costum de mire

eu nu am îmbrăcat rochie de mireasă;

noi nu am avut o casă a noastră

noi nu am adunat în ea lucruri

mobilă covoare veselă –

noi nu am aşteptat oaspeţi;

noi nu am aşteptat să se nască

un copil, al nostru –

noi aşteptam un rinichi salvator

iar tot ce ni s-a întâmplat

fulgerător

fără timp de gândire

nu s-a potrivit nicidecum

cu ce li s-a întâmplat altora –

alţii îşi făceau planuri de viitor

alţii râdeau alţii cântau alţii erau fericiţi

alţii erau prezenţi peste tot –

noi stăteam în acelaşi punct

şi luptam cu orgoliul morţii

noi ne agăţam de speranţă

ca de un fir invizibil

extrem de fragil

noi încercam din toate puterile

să ajungem pe un câmp imaginar

de trifoi cu patru foi

dar morţii nu i-a păsat de dragostea noastră

dar morţii nu i-a păsat de speranţele noastre –

cu o singură mişcare brutală

pe tine te-a cosit

pe tine

şi tot câmpul acela imaginar

de trifoi cu patru foi.