Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Valentina Rusu-Ciobanu, Autoportret
Valentina Rusu-Ciobanu, Autoportret

Aşteptam cu oarece înfrigurare începutul lui noiembrie – nu din cauza trecerii la ora de iarnă, şi nici îngrijorat peste măsură de problema livrării gazelor, ci cu gândul la nişte oameni, mai exact la un om despre care vom face vorbire ceva mai jos. Ziua de luni, 1 noiembrie, începea senin şi părea să continue tot aşa, când deodată a picat vestea: tocmai s-a stins, la 101 ani şi trei zile, pictoriţa Valentina Rusu-Ciobanu. Acum un an de zile, pe 28 octombrie, când împlinea 100 de ani, i se vernisa o amplă expoziţie la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei, ocazie cu care se tipărea şi un catalog al expoziţiei. Era biletul de intrare în postumitate pe care artista l-a „validat” peste un an şi trei zile. Or, în cazul Valentinei Rusu-Ciobanu un veac de om este una cu un secol de pictură, Domnia Sa fiind – alături de maestrul Mihai Grecu (1916 – 1998) – artiştii canonici/ paradigmatici ai artelor plastice basarabene. Păstrând proporţiile, se poate afirma că aceştia doi formează nucleul dur al canonului, la fel cum Walt Whitman şi Emily Dickinson constituie, în opinia lui Harold Bloom, figurile iconice ale canonului poetic american.


…Doar că nu la Valentina Rusu-Ciobanu mi-era gândul în ultimele zile ale lui octombrie. Mai exact, în octombrie m-am bucurat în câteva rânduri de prezenţa Domniei Sale pe simezele Muzeul Naţional de Artă – fusesem la câteva vernisări, iar după evenimente mai treceam, pentru a câta oară, prin sălile expoziţiei permanente, pentru a-mi clăti privirea cu un Mihai Grecu, Aurel David, Igor Vieru, Andrei Sârbu, Ada Zevin ş.a. Şi pe când făceam turul sălilor, era reconfortant însuşi gândul că una dintre locuitoarele Olimpului artistic este încă în viaţă, dacă nu cumva de-a dreptul nemuritoare! Zeii s u n t, şi cu asta basta! Ziua de doliu naţional pentru Valentina Rusu-Ciobanu e pentru partea de umanitate a artistei, aceeaşi cu a admiratorilor săi, câteva generaţii ce au avut şansa să-i fie contemporani.

De fapt, mă tot gândesc – încă din 2016, în aşteptarea celor două centenare – la fiecare început de august la Neagu Djuvara (18/31 august – 25 ianuarie 2018), şi la fiecare început de noiembrie la Mihai Şora (n. 7 noiembrie 1916), ultimul urmând să-şi sărbătorească cea de a 105 aniversare duminica aceasta. Aşadar, săptămâna începută sub semnul unei plecări, a Valentinei Rusu-Ciobanu, se încheie cu un jubileu marcant, al unei mare cărturar – viaţa merge înainte, mână în mână cu postumitatea!

* * * * * * *

„Privilegiul de a întâlni o mare personalitate” – şi asta în mai multe rânduri! –, acesta-i stindardul sub care şi-a trăit viaţa & şi-a scris opera centenarul Mihai Şora (n. 7 noiembrie 1916). Bursier al Guvernului francez la Paris (1939), apoi cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique (Paris, 1945 – 1948), autor debutând la Gallimard, cu Du dialogue interieur (1947), Mihai Şora are vocaţia prieteniei, după cum depune mărturie într-un dialog televizat cu Mircea Coloşenco, în vara lui 2011, acum redat în formă de carte – Convorbiri cu Mihai Şora, Editura Sfera, 2016.

Nu încape îndoială, Mihai Şora este un multiplu privilegiat, iar marile personalităţi pe care le-a cunoscut se numesc Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu ş.a. Şi fiindcă – magister dixit – că pe Eugen Ionescu „aşa cum l-am cunoscut eu, în acea perioadă, (…) nu cred să-l fi cunoscut altcineva”, să-l ascultăm: „pe Eugen Ionescu l-am cunoscut (…) înainte de a ne refugia, noi doi am fost bursieri în aceeaşi serie. La Paris, ne împăcam foarte bine, în sensul că eram, într-un fel oarecare, tutorii lui. Eram mai tânăr, dar eram matur. El era mai bătrân, dar era infantil. Era mai copilăros, pe de-o parte. Pe de altă parte, avea spaimele copilăriei. El avea un spirit foarte matur, dar avea o parte de copil, care rămăsese acolo, în străfundul lui…” Soţia lui, „Rodica era o fiinţă mititică, delicată şi foarte puternică. Mai puternică decât Eugen… Ea l-a dominat, sigur că da. L-a dominat, l-a liniştit, l-a (…) făcut să stea vertical.” Şi astfel, Eugen Ionescu „avea o posibilitate, putându-se desfăşura amplu pe hârtie, să se răzbune crunt împotriva rinocerilor care l-au chinuit de-a lungul vieţii”. Ca să nu-i nedreptăţim pe ceilalţi, voi cita câte-o frază: despre Mircea Vulcănescu, spune că „era un om care avea instinctul servirii celuilalt”; Petru Comarnescu „s-a dăruit ca ministru de finanţe acestui popor, acestei naţii”; Ştefan „Lupaşcu, un alt român cu un mare impact în cultura filozofică franceză”; cât despre B. Fundoianu, avea „o capacitate de asimilare absolut uluitoare, pentru că era o personalitate într-adevăr extraordinar de puternică, de interesantă, de diversă şi cu o capacitate intelectuală foarte elevată” şi care „completează această trinitate (Eliade – Ionesco – Cioran) într-o figură reprezentativă pentru potenţialul unei culturi”.

În mod cert, anume întâlnirile cu alţii ne definesc; atât că, dintr-acestea, una singură se-ntoarce într-o „deschidere spre celălalt care e totală, o capacitate de absorbţie nemaipomenită şi totuşi o păstrare a propriei personalităţi” – ziua de azi stă mărturie în acest sens.

Pe 30 octombrie curent se împlinesc 150 de ani de la naşterea lui Paul Valéry (1871 – 1945), poet, eseist, gânditor ş.a.; bref – o conştiinţă a epocii sale. Păstrând proporţiile, autorul francez poate fi pus, dacă nu alături, cel puţin în descendenţa marilor umanişti ai Renaşterii, cu care împărtăşeşte aceeaşi sete de absolut, spre care cunoaşterea – c-o fi poetică sau ştiinţifică – îşi taie pârtie.

I-am citit poezia, cu pasiune de neofit, în tinereţe, întrebându-mă ce ascunde de fapt fraza lui Valéry: „Versurile mele au sensul ce li se acordă”; mai târziu am pus mâna pe O seară cu Domnul Teste, de care nu m-am despărţit vreme îndelungată; mai încoace, am petrecut ore pline de miez în compania eseistului cu acelaşi nume, autor al volumului Criza spiritului şi alte eseuri. Dar ce surpriză imensă mă aştepta când mă apucasem să tălmăcesc ditamai cărţoiul istoricului Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul la rezistenţă din Antichitate până în zilele noastre, iar în Capitolul 29. Era dictaturilor, avea să dau peste acest text (îl citez in extenso, căci merită toată atenţia):

VALERY (1871 – 1945): „EXISTĂ CEVA DE ARTIST ÎN DICTATOR”

Paul Valéry este în culmea celebrităţii sale atunci când scrie „Notă asupra ideii de dictatură”, text ce va servi imediat ca prefaţă la cartea lui Antonio Ferro, Salazar. Portugalia şi conducătorul său (Paris, 1934). Apărându-se că nu ştie nimic „sau aproape nimic despre politica practică”, Valéry îşi expune opiniile cu prudenţă şi cu obişnuita-i precizie. El nu intră în detaliile conduitei lui Salazar, ale cărui „idei expuse în această carte” i se par „perfect înţelepte”. Poetul se limitează „să încerce a concepe în faţa cititorilor starea incipientă a unei dictaturi”. El ajunge într-o societate pe care „persoanele, interesele private, sectele, partidele minează, o dizolvă fiecare conform necesităţilor şi mijloacelor lor, ordonanţa şi substanţa statului”. Atunci când această stare de disoluţie şi „circumstanţele generale sunt într-atât de neliniştitoare pentru a afecta în mod sensibil vieţile private”, când „incertitudinea şi frica de necunoscut” şi „absenţa unei idei a zilei de mâine, unică şi cât se poate de precisă” se produc, „toată lumea se gândeşte la DICTATURĂ, conştient sau nu; fiecare se simte în sufletul său un dictator pe punctul de a se naşte”. Valéry vede proiectul unei dictaturi ţâşnind spontan faţă cu dezordinea socială şi cu confuzia instituţiilor. El îşi exprimă această opinie sub numeroase forme, dar mereu imprimându-i ideea de necesitate, de soluţie extremă.

„Imaginea unei DICTATURI constituie răspunsul inevitabil (instinctiv) al spiritului când nu mai recunoaşte în felul în care evoluează lucrurile, autoritatea, continuitatea, unitatea, are sunt mărcile voinţei asumate şi imperiul cunoaşterii asumate” (L’idée de dictature). Prezenţa unui dictator se impune atunci când este vorba de ordinea politică şi când trebuie să remedieze dezordinea „cât mai repede, pe calea cea mai scurtă şi cu orice preţ. Singur, un Eu se poate angaja în acest proiect”. Alături de ideea de dictatură, ia formă ideea de dictator ca cea a unui singur om, „deoarece doar într-un singur cap corespondenţa netă de precepte, noţiuni, reacţii şi decizii este de conceput, se poate organiza şi tinde să impună lucrurilor condiţii şi aranjamente inteligibile”. Această imagine a dictatorului nu poate, aşadar, decât să fie pozitivă şi constructivă, deoarece deîndată ce „ideea dictatorială se conturează” şi „dictatura este instaurată, şi dacă puterea de gândire este, în cazul dictatorului, la înălţimea puterii sale politice, spiritul, dublu suveran, tinde să ridice la cel mai înalt nivel inteligibilitatea sistemului social pe care este în stare să-l modifice”.

Această exigenţă a ordinii, a „inteligibilităţii sistemului social” poate fi satisfăcută de spiritul – „luminat”, am zice – unui dictator, căruia Valéry pare a fi dispus să-i acorde încrederea sa. Un atare om ar fi capabil „să urmărească un anume «ideal» (de ordine, justiţie, putere sau prosperitate) şi să facă din societatea umană un fel de operă în care s-ar recunoaşte”. Valéry nu exclude în cazul dat opera socială ca pe un fel de operă de artă, drept rezultatul dorit de un spirit superior. „Există ceva de artist în dictator şi ceva ce ţine de estetică în concepţiile sale. Trebuie aşadar ca el să-şi şlefuiască şi să-şi lucreze materialul său uman, făcându-l disponibil în scopurile sale.” Încrederea faţă de un dictator ideal astfel zugrăvit îl îndeamnă pe autor la apologia acestui individ, care „se erijează în conştiinţă superioară”, „subordonând „voinţei sale cugetate şi ordonate spre un scop anume” libertăţile indivizilor. „Prin aceasta, spiritul (politic), care se opune în toate cazurile omului, căruia îi contestă libertatea, complexitatea şi variabilitatea, atinge, sub un regim dictatorial, plenitudinea dezvoltării sale”.

Este remarcabilul faptul că dictatura se dovedeşte a fi în prezent contagioasă, cum fusese altădată libertatea

(…) Pe de o parte, Valéry îşi manifestă admiraţia cu un fel de lirism: „Într-adevăr, trebuie să fie o bucurie extraordinară (…) să însoţeşti puterea cu gândirea, determinând un popor să execute ceea ce a fost conceput în capul unui singur om; şi adeseori să modifici de unul singur, şi pentru lungă durată, caracterul unei naţiuni (…)”. Pe de-altă parte, se arată resemnat la ideea de pierdere a anumitor libertăţi, consolându-se cu contemplarea „fericirii, ordinii, viitorului, puterii, prestigiului corpului naţional”, de la care dictatorul şi-a primit funcţia. (…) Nu-i mai puţin adevărat că, în faţa succesului dictaturii – în câţiva ani, şapte monarhii au fost înlocuite cu acest regim – „este remarcabilul faptul că dictatura se dovedeşte a fi în prezent contagioasă, cum fusese altădată libertatea”.

* * * * * * * *

Mă opresc aici, pentru a arunca o privire rapidă pe harta politică a lumii din imediata noastră vecinătate: Belarus, Rusia ş.a. Cum ar fi tratat astăzi gânditorul Paul Valéry L’idée de dictature? Căci dacă „versurile [sale] au sensul ce li se acordă”, opiniile politice sunt luate à la lettre (la fel cum, la noi, publicistica lui Mihai Eminescu – pentru unii model absolut de gândire politică). Închei prin a-l cita pe Ştefan Aug. Doinaş, traducătorul operei poetice şi îngrijitor al unui amplu volum de scrieri, Editura Univers, 1989:

„Tentativa lui Valéry – despre care Bergson spunea că «trebuia făcută» – reprezintă o manifestare a spiritului cartezian. Meritul ei e acela de a fi introdus în domeniul artelor, al poeziei în special, rigoarea şi precizia analizei ştiinţifice, relevând latura de disciplină intelectuală a unor acte complexe, ce păreau multora obscure, delimitând astfel rolul şi partea de răspândire a gândirii lirice în procesul creaţiei artistice. (…) Paul Valéry a năzuit să restituie scriitorului un ethos propriu, ca limpede conştiinţă a laboratorului propriu”.

…se spune că primul cuvânt rostit de micuţul Paul Valéry a fost: „Clef” – o cheie sol la biografia unui mare intelectual.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG