Emilian Galaicu-Păun

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Al. Cistelecan: Pentru Dumnezeu, Emilian, dar nu puteai găsi și tu un nume mai puțin inhibant, mai puțin strivitor? Cu ce tupeu aș putea eu să-mi permit să fac o analogie între ce i s-a întîmplat lui Valéry și ce – eventual - mi s-a întîmplat mie? Cu cît eroism ar trebui să înfrunt și să-mi asum un asemenea fapt de maxim ridicul? Ce-mi propui tu e curată blasfemie literară.

Acuma, ce să zic? Avînd în vedere că blasfemiile sînt fapte de tupeu, dacă tot e să fac una, măcar să fie una lată de tot. Așa că-ți spun din capul locului că ceea ce i s-a întîmplat lui Valéry e o nimica toată față de ceea ce mi s-a întîmplat mie. Pentru că eu am avut un maestru și mai castrator decît a avut el. Numai că n-a fost un maestru de critică (așa cum poate te-ai aștepta, ținînd cont de faptul că asta încerc să fac). La vremea maeștrilor nici eu n-aveam de gînd să devin un fel de lucrător cu ziua literară, ci mă visam și eu erou, adică poet. Și chiar scriam, prost și cam în toate felurile poeziilor și poeților pe care-i citeam. Asta pînă prin anul III, cînd am dat peste maestrul meu – căci era un maestru necunoscut, adică unul de care nici nu știam – și i-am citit prima carte. Era o carte de Mircea Ivănescu la care, de la primele rînduri, am avut „revelația” că aia era poezia pe care aș fi vrut s-o scriu: una care să nu pară că e poezie și care să acționeze ca un narcotic de care nici nu știi că l-ai luat. Ei bine, m-am bucurat ca de o iluminare și pe loc mi-am și zis că treaba fiind făcută - și făcută cum eu n-aș fi putut-o face niciodată – nu mai avea nici un rost s-o mai fac și eu. Am și scris un fel de poem de adio la poezie și de atunci așa a rămas (am încercat să mă consolez cu cititul de poezie).

Pentru că Mircea Ivănescu scria chiar cum aș fi vrut eu, scria chiar „poezia mea”, n-am vrut să-l întîlnesc niciodată. Pentru că orice poet n-are cum să nu te dezamăgească, față de cît te amăgește prin poezie. Multă vreme l-am evitat, am evitat situațiile în care l-aș fi putut cunoaște, dar pînă la urmă n-a fost încotro. Într-o dimineață (eram la Oradea pe-atunci), m-a trezit cu un telefon Radu Enescu, zorindu-mă să mă prezint la Astoria – barul unde ne beam cafeaua, una veritabilă în vremurile nechezolului, grație pilelor pe care le aveam la bărmăniță – căci mă așteaptă Mircea Ivănescu și Ion Drăgănoiu. Știam că Enescu știe de patima mea me-ivănesciană și am crezut că glumește, dar s-a dovedit că nu. Și, într-adevăr, erau acolo toți trei, bînd ”ceai” din niște căni dolofane (vodcă, desigur, era la ora la care încă nu era permisă servirea băuturilor alcoolice). Ivănescu și Drăgănoiu erau în turneu etilic și ajunseseră la Oradea (e un adevărat epos al acestor turnee în poezia lui Ivănescu). Ivănescu avea niște ochelari aproape rupți, cu multe dioptrii, și se uita la tine oarecum cruciș și prea de aproape. Mi-a zis că-i supărat pe mine pentru că nu l-am făcut geniu (nu-i trecută vremea, am răspuns eu) în cele cîteva articole scrise despre poezia lui. Și că ar trebui să scriu o monografie (totul cam în glumă, firește). La asta i-am spus că nu cutez, pentru că poezia lui face atîtea referințe, la fiecare pas, încît mă complexează – măcar cultural vorbind. Aș, a zis el, nu-s decît vreo trei cărți... Pe urmă, firește, l-am mai întîlnit de cîteva ori la Sibiu, la Zilele Euphorion. Nu i-am spus niciodată ce mi-a făcut. Asta e povestea cu Maestrul meu.

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

Al. C.: Nu știu dacă întrebarea asta se potrivește și pentru critici. Și, oricum, nici chiar atît de infatuat nu sînt încît să-ți pot răspunde la ea. Și-n plus, nu te dai „maestru”, ci – eventual – ești recunoscut ca atare. Eu nu știu să fiu.

* * * * * * *

Al. Cistelecan, critic și istoric literar, n. 2 dec. 1951, Aruncuta, jud. Cluj. Școala generală in satul natal; Liceul „Ady-Șincai”, Cluj (1966-1970); Facultatea de filologie a Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj (1970-1974). Doctor in litere (2000) al aceleiași Universități, cu o

teză despre Ion Pillat. Profesor in cadrul Facultății de Științe și Litere a Universității „Petru Maior” din Targu-Mureș. A lucrat la casele de cultură din Ștei și Oradea (1975-1987); in 1987-1993, redactor al revistei Vatra; in 1993-2006, redactor-șef adjunct al aceleiași reviste. A debutat

in Echinox, in 1973. Editorial, in 1987, cu Poezie și livresc (Editura Cartea Romanească, București; premiul „G. Călinescu”). A mai publicat volumele: Top ten (Editura Dacia, Cluj, 2000), Celălalt Pillat (Editura Fundației Culturale Romane, București, 2000; premiul USR și premiul ASPRO); Mircea Ivănescu. Micromonografie (Editura Aula, Brașov, 2003); 11 dialoguri (aproape teologice), Editura Galaxia Gutenberg, Targu-Lăpuș, 2003; Al doilea top (Editura Aula, Brașov, 2004); 15 dialoguri critice (Editura Aula, Brașov, 2005); Diacritice (Editura Curtea Veche, București, 2007); Aide memoire (Editura Aula, Brașov, 2007); Magna cum laude (Editura Tracus Arte, București, 2012); Ardelencele (Editura Eikon/Școala Ardeleană, Cluj, 2014), Zece femei (Editura Cartier, Chișinău, 2015). A coordonat volumul aniversar Mircea Ivănescu 80 (Editura Paralela 45, Pitești, 2011). A alcătuit și a ingrijit antologia: Mircea Ivănescu, Versuri (Editura Humanitas, București, 2014). A colaborat la Dicționarul scriitorilor romani și la Dicționarul esențial al literaturii romane (ambele coordonate de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu). A tradus, din italiană: Cardinal Tomas Spidlik, Evanghelia

de fiecare zi (in colab. cu Alex. Cistelecan, Editura Galaxia Gutenberg, Targu-Lăpuș, 2004), Michelina Tenace, Creștinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiții monastice (Editura Cartier, Chișinău, 2005).

A avut, in diverse perioade, rubrici permanente de critică literară in revistele Familia, Vatra, Cuvantul, Luceafărul, Euphorion, Discobolul, Hyperion ș.a.. Intre 1999 și 2002 a fost redactor-coordonator al revistei Provincia. Mai multe premii ale Filialei Mureș a USR și premii pentru

critică acordate de unele reviste (Cuvantul, Familia, Discobolul, Euphorion, Tarnava, Poesis, Argeș ș.a.).

Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler (2008), cetățean de onoare al municipiului Targu-Mureș (2003).

Oricât de refractar s-a arătat în timpul vieţii faţă de glorie şi tot ce o însoţeşte, y compris în postumitate, lăsând dispoziţii clare cu privire la anunţarea opiniei publice despre dispariţia sa abia la câteva zile după înmormântare, totodată interzicând cu limbă de moarte reprezentarea & publicarea pieselor şi romanelor sale în Austria natală, Thomas Bernhard (9 februarie 1931 – 12 februarie 1989) e aniversat pe mapamond drept „unul dintre maeştrii ficţiunii europene” (George Steiner). Ar fi împlinit 90 de ani pe 9 februarie, scrierile sale au marcat cea de-a doua jumătate a secolului XX şi continuă să facă tache d’huile şi în mileniul III.

Conştient de la bun început de propria valoare („…cred, de fapt, că până atunci n-a existat ceva comparabil cu Frig. Această modalitate de a scrie era fără precedent”, spunea autorul într-unul din rarele sale interviuri), va fi egal cu sine însuşi de la un capăt la altul, astfel că cea mai bună modalitate de a-l cunoaşte este să-i citeşti romanul de debut, Frig (1963), şi imediat după, ultimul său roman, Extincţie (1986) – ceea ce am şi făcut în cele ce urmează:

* * * * * * * *

Un debut egal cu o consacrare, cel al austriacului Thomas Bernhard (1931 – 1989), cu romanul Frig, Art, 2016, text în care „talentul grozav al lui Bernhard de-a închipui monologuri întunecate e depăşit, poate, numai de cel al lui Beckett” (Publischers Weekly).

„Misiunea mea e ultrasecretă şi mi-a fost încredinţată premeditat”, chirurgul Strauch cerându-i unui student, al cărui nume aşa şi nu-i dezvăluit, „să-l observe minuţios pe fratele său, nimic altceva”, iar primul contact al tânărului cu pictorul Strauch, într-un sat din Alpii austrieci, îi provoacă următoarea reacţie: „Fusesem pregătit să găsesc un caz dificil, însă nu unul disperat”. De fapt, din pictor nu mai rămăsese nimic, după ce „şi-a ars tablourile”, dat fiind că acestea „îl lezau ca nişte răni deschise”. Despre ce fel de pictor fusese însă Strauch, spune faptul că „el nu putea să picteze decât în spaţii complet întunecate. (…) În timp ce picta, doar el putea să vadă tabloul, căci era complet întuneric. (…) «Tabloul se face de la sine, datorită artei mele», zise el. (…) Când credea că tabloul e gata, dădea brusc la o parte draperiile, încât îl orbea lumina şi nu mai putea să vadă nimic”. Nu-i de mirare aşadar că până şi rugăciunea lui sună macabru: „Tatăl nostru, care eşti în infern, să nu se sfinţească nici un nume. Să nu ne vină nici o împărăţie. Să nu se facă nici o voie. Precum în infern, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră zilnică să nu ne-o dai…” Iar dacă vă pare puţin, citiţi şi aceste cuvinte care l-ar fi încântat pe Bacovia: „Şcolile sunt mari clădiri ale fricii. Frica de clădirea şcolii, ca şi frica de şcoală, este cea mai groaznică din câte există. De ea mor majoritatea oamenilor. Dacă nu în copilărie, atunci mai târziu. Poţi să mori şi la şaizeci de ani de frica şcolii”. Dar ce forţă de persuasiune are discursul său asupra bietului student: „Pur şi simplu, îşi împinge slăbiciunile înlăuntrul meu sub forma frazelor, ca pe nişte imagini fotografice într-un aparat de proiecţie, care arată apoi aceste orori pereţilor opuşi, mereu disponibili mie (şi lui însuşi)”. Ca şi cum Nietzsche şi Schopenhauer şi-ar fi dat mâna pentru a exprima întreaga scârbă de existenţă, căci – nu-i aşa? – „viaţa însăşi e o greşeală”.

Cât despre titlu, şi acesta are numeroase gradaţii, de la „Frigul e starea naturală cea mai pătrunzătoare” la „Frigul e atotputernic”, cu această asumare a condiţiei de om îngheţat (să fie chiar aceasta condiţia umană?!): „Frigul pătrunde până la creier. Frigul devorator, frigul căruia îi trebuie plasma sangvină din care se hrăneşte creierul, din care toate se ivesc şi pot să devină”.

* * * * * * * *

„Una dintre cele mai puternice dovezi de talent” (Carl Zuckmayer), austriacul Thomas Bernhardt a fost într-atât de supărat pe conaţionalii săi („Omul austriac este în întregime, din fire, un om naţional-socialist-catolic, orice ar face împotrivă ca să se apere. Catolicismul şi naţional-socialismul s-au contrabalansat mereu în acest popor şi în această ţară…”), încât a lăsat cu limbă de moarte să NU i se publice cărţile în ţara sa de origine, asupra căreia revarsă un potop de injurii în ultimul său roman, Extincţie, Art, 2013. Citesc la pagina 151 a voluminosului op testamentar, şi tonul îmi aduce aminte de Schimbarea la faţă a României, cu diferenţa că Emil Cioran debuta cu buclucaşul său volum: „Singurul lucru pe care îl am definit în minte este titlul Extincţie, căci relatarea mea este numai pentru a nimici tot ce se descrie în ea, pentru a distruge tot ce înţeleg eu prin Wolfsegg şi tot ce este Wolfsegg-ul, tot (…) într-adevăr şi efectiv totul. Wolfsegg-ul trebuie să fie nimicit. Relatarea mea nu este altceva decât o nimicire (…) Relatarea mea nimiceşte pur şi simplu Wolfsegg-ul. Toţi ducem în noi câte un Wolfsegg şi avem dorinţa de a-l nimici întru salvarea noastră, pe măsură ce vrem să scriem despre el, vrem să-l distrugem, să-l nimicim.” Şi aşa, şi tot aşa, preţ de 470 de pagini, cu variaţii contrapunctice, „cu treceri de la stilul direct la cel indirect”, făcând uz „de sintaxa circulară şi de hiperbolă ca mijloc stilistic dominant, corespunzând unui principiu compoziţional” (Gabriela Dantiş) caracteristic autorului în ultima sa perioadă de creaţie.

Totul este supradimensionat în această scriere, alcătuită din două capitole – „Telegrama” şi „Testamentul” –, fiecare a câte un singur (Sic!) alineat, primul de 215 pagini în care naratorul află despre moartea, într-un accident de automobil, a părinţilor săi şi a fratelui Johannes, ceea ce-l face să se întoarcă, plin de furie, asupra trecutului său de familie, şi al doilea, de 240 pagini, în care naratorul se desparte de „moştenirea împovărătoare”, donând-o rabinului Eisenberg pentru comunitatea israelită din Viena – de parcă autorul austriac şi-ar fi propus „să-şi extindă limitele exterioare ale propriului limbaj până la punctul în care ar putea îngloba chiar şi cele mai externe forme ale experienţei umane” (The New Yorker). Până şi germana în care scrie i se pare „urâtă, o limbă care, cum s-a spus, nu numai că aplatizează tot ce este gând, ci (…) falsifică într-adevăr totul într-un mod grosolan” – dar ce scriitor adevărat în toată puterea cuvântului a dat germana, mă refer chiar la Thomas Bernhardt.