Emilian Galaicu-Păun

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Andrei Codrescu: La 16 ani în Sibiu, în 1963, toţi idolii mei erau sau morţi sau pe alte meleaguri. Tudor Arghezi, căruia i-am memorizat zeci de poezii, era încă în viaţă, dar n-am crezut că e om viu. Era mai degrabă o statuie, o prezenţa mitica. Prietenii mei sibieni şi clujeni, Nicolae Stoie, Ion Pop, Adrian Munţiu şi, eventual, prima mea iubire, Aurelia Munteanu, erau rudenii poetice cu care împărtăşeam poezia lirică de la François Villon la Pablo Neruda. Noi citeam totul, dar ideea că într-o zi o să-mi întâlnesc zeii în carne şi oase nici nu mi-a trecut prin cap. Din când în când venea un poet din Bucureşti să citească la Cenaclul nostru de Miercuri, dar noi i-am considerat, fără excepţie, mediocrii. Nu pentru că erau mediocri, dar exact pentru că-i întâlnisem în carne şi oase – o condiţie josnică. Poeţii adevăraţi erau compuşi din aburi şi raze, inaccesibili în Olimp. Pe aceste piscuri voiam noi să ajungem. În Sibiu exista o metafizică atmosferică, un strat mistic de adoraţie care plutea (şi probabil încă pluteşte) în oraşul lui Cioran, Blaga şi Radu Stanca. La mormântul lui Radu Stanca ne duceam des, să depunem omagii scrise de mână pe hârtie aliniată, dar eram jenat de faptul că el avusese corp. Acest corp, cu scuze pentru că era mort, a sustras din aura lui poetică.

La New York, în 1966, am continuat să caut şi să mă împrietenesc cu poeţi, unii din ei chiar celebri, ca Allen Ginsberg sau Ted Berrigan. Cu excepţia lui Allan şi Ted, care erau „bătrâni" (cu vreo cinci ani mai în vârsta ca noi, o eternitate pe atunci), toţi ceilalţi erau colegi. Lucram toţi în tranşeele poeziei la ceva nou care nu existase înainte de noi. L-am cunoscut pe Andy Warhol, pe Gerard Malanga, pe Jerome Rothenberg, pe Anne Waldman, Alice Notley, Elinor Nauen, Ron Padgett, Dick Gallup, dar nu am avut senzaţia că era ceva extraordinar. Relaţia mea cu poeţii în New York a fost şi una de competiţie. Revista "The World", editată de Anne Waldman, apărea săptămânal – o citeam înfriguraţi, pentru ca acolo vedeam la ce lucrau prietenii noştri în secret. Deşi ne vedeam de obicei o dată pe zi, noi ţineam secrete poeziile cele mai bune până erau publicate. Citind "The World" mă apucam imediat să scriu poezii care să fie "mai bune." În fiecare săptămână "The World" devenea o revistă tot mai interesantă şi mai novatoare, pentru că noi produceam capodopere în atmosfera încinsă a acelor ani. Mă duceam în fiecare miercuri (o zi norocoasă) la lecturi de poezie la Poetry Project in St. Marks' Church in the Bowery. Acolo citeam noi, dar şi poeţi mai "faimoşi" din Uptown. Lumea poetică era divizată între "Uptown poets", care scriau tradiţional pentru reviste groase, şi "Downtown poets", noi, care reinventam limbajul şi experimentam. Mai exista şi altă diferenţă – poeţii din Uptown erau plătiţi pentru versurile lor timide şi ritmic convenţionale. Noi eram săraci lipiţi pământului, dar ne-am fi lăsat mai degrabă împuşcaţi decât publicaţi în revistele lucioase şi pline de reclame din "Uptown". În acei ani mi s-a schimbat complet şi ideea despre poeţi: în loc să-i văd ca pe nişte zei fără corp, am realizat că ale noastre corpuri făceau şi ele parte din poezie. Din marele experiment al poeziei. "Make love not war" n-a fost numai un slogan. Ne-am culcat şi iubit toţi unii cu alţii (Downtown, desigur). Gândesc că o hartă a anilor 1967-1970 care trasează linii între poeţii care au făcut dragoste ar fi o hârtie neagră, fiindcă aşa de multe linii ar ocupa fiecare milimetru.

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

An. C.: Am „predat” mulţi ani poezie în universităţi, ceea ce a însemnat că le-am dat tinerilor multe cărţi de citit şi am încercat să le sustrag din creier prostiile implantate de academie. Cei cu care am reuşit mi-au rămas prieteni toată viaţa. Unii din ei au devenit scriitori „faimoşi”: Louisa Erdrich şi Roseanna Warren, de exemplu, dar alţii s-au ocupat strălucit de alte aventuri. Bunul meu prieten Jacques Servin, par exemple, a devenit un artist politic care a schimbat societatea. Jacques a creat organizaţia Yes Men, care a intervenit prin metode poetice în lumea ştirilor şi finanţelor şi le-a bulversat. Vedeţi dacă puteţi filmele lor despre The Yes Men. Jacques a scris şi două cărţi extraordinare de poezie în proză, una din ele „Mermaids for Attila” este ceva fabulos şi greu de găsit. Aceşti studenţi mi-au fructificat unele idei, dar nu au devenit, Doamne fereşte, acoliţi sau imitatori. Au fost unii, dar i-am respins. Există şi adoratori care mă citesc cu o pasiune stranie şi îmi scriu scrisori demente – şi de ei mă ţin departe. Cred că numai prietenia fizică şi discuţiile lungi contează pentru un poet. Tragedia Pandemiei a fost chiar întreruperea acestor relaţii. Nu-i acelaşi lucru să fii bidimensional pe Zoom. Prezenţa corpului e necesară. Mie mi-e teamă ca aceasta zoomificare a lumii o să ne elimine corpul, primul pas către eliminarea speciei umane. Nu zic că-i rea această idee – viaţa a existat pe pământ înainte de noi, şi o să existe şi după noi. Bipezii umani n-au făcut decât să distrugă viaţa pe planetă.

Andrei Codrescu (www.codrescu.com) s-a născut pe data de 20 decembrie 1946 în România, la Sibiu, iar actualmente trăieşte în Statele Unite ale Americii, la New York. Cele mai recente cărţi ale sale scrise pe româneşte sunt Visul Diacritic (poezii, Editura Nemira, 2020) şi Metroul F: Poezii noi (Editura Scrisul Romanesc, 2019). Printre ultimele sale apariţii în engleză se numără: The Posthuman Dada Guide: Tzara and Lenin Play Chess (2009), The Poetry Lesson (2010), Whatever Gets You Through the Night: a Story Of Sheherezade (2011), publicate la Princeton University Press. Antologia So Recently Rent a World: New and Selected Poems (2012) a fost nominalizată la National Book Award. Totodată a publicat şi numeroase cărţi de eseuri şi reportaj, inclusiv The Hole in the Flag în 1990, despre Romania.

Andrei Codrescu este MacCurdy Distinguished Professor of English, editorul revistei Exquisite Corpse: a Journal of Letters & Life (www.corpse.org), comentator la NPR (National Public Radio). Opera i-a fost tradusă în numeroase limbi, autorul fiind distins cu Premiul National Endowment for the Arts pentru poezie şi activitate editorială, Premiul Ovidiu pentru poezie, Premiul Romania Radio Cultural (pentru “Submarinul Iertat”, scris pe româneşte cu Ruxandra Cesereanu), Premiul pentru Literatură al Fundaţiei Culturale Române, şi Premiul pentru Libertatea de Expresie decernat de ACLU (American Civil Liberties Union).

Nu-i neapărat să se împlinească „o dată rotundă” – şi ce-i aia „o dată rotundă”? 10? 20? 25 de ani?... – de la plecarea unui prieten ca să-i evoci amintirea; suficient să nu-i uiţi ziua (se înţelege care zi). Acum 14 ani, pe 30 ianuarie 2007, romancierul Gheorghe Crăciun se stingea într-un spital din Bucureşti, la doar 56 de ani (abia pe 8 mai urma să facă 57), exact vârsta pe care o am eu acum. Vestea, comunicată prin telefon, mă siderase – cu o lună şi ceva în urmă, ne văzusem în biblioteca „O. Ghibu” din Chişinău, în cadrul unui simpozion literar, iar Gh. C. mi s-a părut în mare vervă, după cum se poate constata şi din interviul realizat de Iulian Ciocan, fostul său student, pentru Radio Europa Liberă, imediat după încheierea manifestaţiei. (Cu doar doi ani înainte de asta, pe 3 februarie 2005, plecase subit, la 54 de ani, un alt mare prieten al meu, poetul Ioan Flora, nu înainte de a publica un ultim volum de poeme cu titlu premonitoriu, Dejunul sub iarbă…)

Dacă-mi amintesc bine, şi prietenia noastră a durat 14 ani (cât un… sonet), din primăvara lui 1993, când ne-am cunoscut, în cadrul unei mese rotunde la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti; în tot acest răstimp, ne-am văzut de nenumărate ori, la festivaluri de literatură din Oradea, Satu Mare sau Sighişoara, la târguri de carte de la Bucureşti, Cluj sau Braşov, la colocvii literare de la Chişinău, Iaşi sau Bălţi, nu în ultimul rând în 2003, la Gala Premiilor revistei „Cuvântul”, când el lua premiul pentru Eseu cu Aisbergul poeziei moderne, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002, şi subsemnatul pentru Poezie, cu Gestuar, Editura Axa, Botoşani, 2002. Asta fără a mai trece la socoteală, deşi poate că tocmai această experienţă trebuie pusă în capul mesei, faptul că i-am fost redactor de carte la Mecanica fluidelor, Editura Cartier, 2003.

Cu puţini dintre colegii mei scriitori am avut o comunicare la fel de intensă şi consistentă – nici nu se putea altfel cu Gheorghe Crăciun! Nu prea îţi venea să „flecăreşti” cu omul abonat la lumea Ideilor (fără a trăi în Turnul de Fildeş, departe de aceasta!), sobrietatea sa „ardelenească” impunea respect, iar cunoştinţele-i enciclopedice în materie de cultură puteau fi „accesate” fără fasoane, la o cafea sau o bere, toate acele „colocvii ad-hoc” nefiind cu nimic inferioare unor luări de cuvânt în cadrul manifestărilor ştiinţifice. O singură dată m-a luat total pe nepregătite, pe la sfârşitul anilor („festivalieri”) ’90 – întâmplarea merită povestită. Tocmai se încheiase Festivalul Zilele Revistei „Familia” de la Oradea, iar gazda noastră, poetul Ioan Moldovan, ne-a invitat pe vreo 10-12 inşi, cum ar fi Cercul Apropiaţilor, la el acasă, în seara de dinaintea plecării. Se bea (cu măsură!), se mânca dulciuri şi îngheţată, se sporovăia în cercuri-cercuri de 2-3 oameni, când cineva a spus un banc, nu atât de dragul bancului, cât să exemplifice o situaţie politică dată. Nu am să uit în veci replica poetului Andrei Bodiu (1965 – 2014): „Cutare – şi a rostit un nume de politician în vogă – nu merită nici să-i miroase subsuoara lui Lefter!”, la care Ion Bogdan a roşit până-n vârful urechilor: „Subsuoara mea? Ce sinistru!”. Din vorbă-n vorbă, s-a spus un al doilea banc, apoi un al treilea, al patrulea ş.a.m.d. Apoi bancurile s-au ţinut lanţ, unul mai haios ca altul, iar cel care a ridicat ştacheta la înălţimi niciodată atinse (până atunci şi de-atunci încoace!) a fost chiar Gheorghe Crăciun, cu o ghirlandă de bancuri ardeleneşti, povestite cu o mină serioasă de parcă tocmai îşi ţinea discursul de Laureat Nobel. Trecuse demult de miezul nopţii, nimănui nu i-a dat prin gând să se întoarcă la hotel, unii au pierdut trenul sau cursa auto, se mijeau deja zorii zilei, iar în casa lui Ioan Moldovan tot se spuneau bancuri, şi tot ale lui Gh. C. le băteau pe toate celelalte. Au trecut peste 20 de ani de atunci, dar ori de câte ori ne vedem cu Ion Bogdan Lefter sau cu Ioan Moldovan, din vorbă-n vorbă ajungem la acea seară de neuitat, cu prieteni şi ei de neuitat (plecaţi unii: Alexandru Muşina, Augustin Pop, Andrei Bodiu ş.a.).

Sunt un privilegiat – am citit, mult înainte de apariţia la Humanitas, în 2004, romanul Pupa russa, indiscutabil opera de vârf a prozatorului Gheorghe Crăciun. Prin 2003 cred, ne-a trimis manuscrisul în Word, la puţin timp după apariţia Mecanicii fluidelor la Cartier. Nu-mi făceam iluzii, Gh. propusese cartea mai multor editori; or, în cazul meu, era vorba şi de un coleg de breaslă (în plus, admirator al lui Flaubert!), în plin şantier al unui roman din care apucasem să public câteva capitole în Vatra, astfel că gestul Domniei Sale a avut o altfel de greutate în ochii mei. Vă puteţi imagina cum e să citeşti – în manuscris! – o capodoperă, fiind conştient încă din primele pagini de valoarea cărţii?! Să înaintezi în lectură, mereu cu ochii pe ecran, până ţi se împăienjeneşte vederea, fiindcă nu te poţi rupe de text. Iar la un moment dat – surpriză!!! –, să dai de tine în roman, fără a fi numit, într-o secvenţă în care naratorul îşi aminteşte cum într-un autocar basarabean i-a cerut pixul unui prieten (eu eram acela, se întâmpla în 1997, când revista „Basarabia” la care-mi scuturam spicul organizase un simpozion consacrat prozei contemporane, iar printre invitaţi se număra şi, ţineţi-vă bine, Cinghiz Aitmatov!) pentru a-şi nota în palmă: „Cu literatura – mi-am pierdut dantura”. În cele din urmă, editura-instituţie Humanitas i-a publicat Pupa russa, Gheorghe Crăciun a avut un turneu de lecturi prin Ţară şi în Republica Moldova, iar eu am trăit cel mai mare regret al vieţii mede de editor, acela de a nu-i fi redactor şi în cazul romanului ce avea să-l consacre. (Ce autograf frumos mi-a scris pe exemplarul meu.) Şi exact ca în fotbal, în care – zice-se – ocaziile irosite se răzbună, puţin a lipsit ca Gh. C. să-mi fie redactor de carte. Dar despre asta, cu alineat.

Se întâmpla în noiembrie 2006, la Târgul de Cartea „Gaudeamus” din Bucureşti, ieşisem la aer cu Gheorghe Crăciun şi Gheorghe Erizanu (de fapt, ei ieşiseră la fumat), nu mai ştiu cum a venit vorba despre Ţesut viu. 10 x 10, în lucru, din care publicasem deja vreo 7 capitole în Vatra (iar efectul imediat a fost că directorul Editurii Polirom îmi ceruse romanul). Puteam să-mi pun o dorinţă, dacă tot mă aflam între doi Gheorghe, iar aceasta era să duc la bun sfârşit scrierea cărţii. Tocmai asta mă întreba Crăciun: „Când?!!”, ca apoi să-mi spună apăsat, în felul lui profesoral (dar fără să te înveţe minte!), că ar trebui să mai „diluez” naraţiunea, că densitatea textului meu e de-a dreptul sufocantă, şi că pun o mare presiune pe cititor. (Era exact ce voiam să obţin, scriind despre anii ’70-’80 sovietici, aşa că am jubilat în forul meu interior.) Mai mult decât atât, Gh. îmi propunea să-i dau să citească, odată încheiat textul, la fel cum şi el îi dăduse manuscrisul Pupa russa lui Mircea Horia Simionescu, prietenul său mult mai în vârstă, cel care avea să-i scrie o foarte inspirată prefaţă la carte. Şi atunci Gheorghe Erizanu i-a propus pe loc să-mi fie redactor de carte, cu acte în regulă (cât e să semnezi un contract?!); Crăciun n-a zis „Nu”, ci „…n-am să ajung până atunci”, iar eu o luasem cumva ironic – o fi făcând mişto de mine că nu-s în stare să închei un roman nici în zece ani (de fapt, voi avea nevoie de 14, iarăşi un sonet). Peste o lună şi ceva, la Biblioteca „O. Ghibu” din Chişinău, n-am mai revenit la subiect…

În fine, în toamna lui 2011, Ţesut viu. 10 x 10 vedea lumina tiparului, la Editura Cartier, cu o prefaţă de Dorin Tudoran. Şi tocmai omul care s-a interesat cel mai mult de carte, oferindu-se chiar să pună mâna la îmbunătăţirea acesteia, n-o putea citi. M-am simţit frustrat, într-un fel cum n-o mai trăisem până atunci. În plus, prins cu paginarea „răsturnată” a Cap. 3-bis, uitasem de dedicaţie; noroc că, în 2014, a urmat ediţia a doua, în Cartier popular, având pe frontispiciu următoarea inscripţie: „Memoriei lui Gheorghe Crăciun (1950 – 2007), primul care ar fi vrut să citească această carte”, reluată şi în ediţia americană a romanului, tradus în engleză de Alistair Ian Blyth. Aici s-ar putea pune punct, sau cum zic francezii (şi Gh. C. era francofon!) boucler la boucle. Destinul însă lucrează pe căi mai ocolite. Textul de pe coperta a 4-a a ediţiei a doua era scris de prozatorul Alexandru Vlad, colegul meu de la Vatra, cel care îmi culesele la computer, în anii 2000, primele capitole ale romanului trimise la revistă, bătute de mine la maşina de scris. Acum da, pot închide paranteză, după cum urmează: Alexandru Vlad (1950 – 2015).

„Trupul ştie mai multe”, zicea Gheorghe Crăciun; „Prietenia înseamnă prezenţă fizică”, obişnuia să spună Alexandru Vlad; din 2015 încoace, am mai pierdut prieteni, mi-am făcut alţii noi, nimeni însă nu-i va ţine locul nici unuia din cei doi, la fel cum Pupa russa şi Ploile amare rămân opere de raftul întâi ale literaturii române. Pe acelaşi raft – şi una, şi alta, cu dedicaţie – stau şi în biblioteca mea. E timpul să-i recitesc, în odinea apariţiilor. Destul cu disparițiile!