Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Scriitoarea Toni Morrison

Înainte ca Barack Obama să fie ales preşedinte – primul de culoare! – al Statelor Unite în noiembrie 2008 (drept care a şi fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace, în 2009), americana Toni Morrison (18 februarie 1931 – 5 august 2019) este prima femeie de culoare în-Nobel-ată, în 1993, cu prestigiosul Premiu al Academiei Suedeze. Altminteri, distincţiile au curs gârlă în cazul romancierei născute acum 90 de ani, de la Pulitzer-ul din 1988 pentru Preaiubita, capodopera sa, la Ordre des Arts et des Lettres, Paris 1993, şi Cavaler al Legiunii de Onoare, Franţa 2010 – asta, fără a le mai pune la socoteală pe cele strict literare. I-am citit mai multe scrieri, pe unele le-am şi prezentat la rubrica „Cartea la pachet”; abia acum, recitind acele texte – ceea ce vă propun şi Domniilor Voastre –, îmi dau seama că, dacă ar fi s-o compar cu cineva, acela ar putea fi chiar William Faulkner, inventatorul comitatului imaginar Yoknopatawpha (vezi Pe patul de moarte, Zgomotul şi Furia ş.a.). Altfel spus, Toni Morrison este replica de culoare – şi încă, la feminin – a albului sudist William Faulkner.

* * * * * * * * *

Prima femeie de culoare laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (1993) se numeşte Toni Morrison – e americană, a câştigat tot ce se poate în materie de creaţie, iar cărţile ei sunt prezente aproape în toate topurile „celor mai importante romane scrise vreodată”.

Înainte de a fi „o carte densă, dramatică, şi nu melodramatică, particulară şi în acelaşi timp universală, şocantă, totuşi liniştitoare (…) capabilă să influenţeze sau să schimbe percepţia cititorului despre lume” (The Guardian), Preaiubita, Art, 2014, este un roman foarte bine scris (& tradus de Virgil Stanciu), variind registrele de la tern-sordid la sublim, uneori în aceeaşi secvenţă: „Pământ, iarbă, păstăi şi coji, frunze, fân, păienjeniş, cochilii de scoici – pe toate astea dormise. Niciodată nu se gândise la cearşafuri albe de bumbac. Căzuse în pat cu un geamăt, iar femeia îl ajutase să creadă că făcea dragoste cu ea, nu cu rufăria ei de pat”.

Suntem în America dinaintea abolirii sclaviei, într-un stat din Sud, Ohio. După moartea „albului bun”, Garner, cumnatul acestuia, Învăţătorul, preia Dulcea Casă, iar cei vreo şapte-opt negri simt imediat, pe pielea lor (acum, brăzdată cu vâna de bou!), diferenţa. Ceea ce-i face s-o pună de-o fugă colectivă. Doar că, vai! Sethe, nevasta lui Halle, stă să nască, şi totuşi îşi ia picioarele la spate. (Va naşte pe drum, în condiţii de groază, ajutată de-o fată albă – şi numai printr-un miracol bebeluşul supravieţuieşte.) Nu scapă însă de Învăţător & vânătorii de negri fugari, care dau buzna în casa soacrei sale, Baby Suggs, răscumpărată de fi-su, unde-şi trimisese din timp alţi trei copii. Îngrozită de ce-i aşteaptă, Sethe se repede să-i omoare cu mâna ei, reuşind să-i ia gâtul Preaiubitei.

Ca peste 18 ani, mezina Denver să creadă „că înţelege legătura dintre mama ei şi Preaiubita: Sethe încerca să-şi răscumpere vina pentru ferăstrău”, căci, de bună seamă, „cum era să tragi zimţii ferăstrăului pe sub bărbia micuţă; să simţi sângele de bebeluş pompat pe mâinile tale, ca ţiţeiul; să-i ţii faţa să nu i se dezlipească capul; s-o strângi tare, ca să absorbi, nemişcată, spasmele morţii ce cutreierau trupuşorul adorat, plinuţ şi debordând de viaţă”.

La fel cum plină de viaţă e şi Preaiubita lui Toni Morrison, cu atât mai dragă inimii mele, cu cât mi-a fost pusă în mână de-o fiinţă iubită.

* * * * * * * * *

Scris după ce luase în 1993 Premiul Nobel pentru Literatură, romanul americancei Toni Morrison, Iubire, Art, 2015, confirmă, dacă mai era nevoie, forma excepţională a primei autoare de culoare distinsă cu râvnitul trofeu: „Morrison atinge aici culmea măiestriei. (…) Pur şi simplu îţi taie respiraţia” (The Daily Mail).

Rareori un incipit mai direct de roman: „Picioarele femeilor sunt desfăcute (…) Bărbaţii sunt din ce în ce mai nervoşi, dar ştiu că pentru ei se-ntâmplă”. Ceea ce urmează nu face decât să aprofundeze o temă eternă – Iubirea, „cel mai frecvent clişeu, [dar şi] cea mai puternică emoţie umană” – „pentru a-i reda întreaga complexitate”, întorcând-o pe toate feţele. Sau… fetele: May, Christine, Heed, Juniora, Vida şi I. (de la Iubire!), tot atâtea prezenţe feminine – prin ricoşeu, unele! – în viaţa lui Bill Cosey, bărbatul de culoare milionar ajuns patron de hotel. „Pe urmă, Bill Cosey a murit, iar aşa-numitele femei Cosey au început să se lupte lângă coşciugul lui.” Nu atât moştenirea lui imobiliară & pecuniară este aprig disputată de Christine, nepoata lui, şi Heed, cea de-a doua lui soţie, şi totodată cea mai bună prietenă a lui Christine, cât… locul fiecăreia dintre ele alături de cealaltă: „Puteam să ne trăim viaţa mână-n mână şi să nu-l mai tot căutăm peste tot pe Papà”. (Şi dacă tot n-au făcut-o, cel puţin moartea o găseşte pe Heed în braţele Christinei!...) Un magistral roman al dezlocuirii – „fiecare dintre ele îi luase locul celeilalte; fiecare dintre ele avea un drept unic asupra afecţiunii lui Cosey; fiecare dintre ele ori îl salvase pe Cosey din cine-ştie-ce nenorocire, ori îl scutise de una iminentă” –, de unde tocmai pentru a nu fi despărţite în veci fiecare dintre fete (de-o seamă, Heed măritându-se la doar 11 ani cu un bărbat de 52 de ani, bunicul Christinei) procedaseră aşa şi nu altfel. „Păcat. Erau nişte fetiţe şi-atât. (…) N-aveau ce căuta în toată povestea”, spune I.

Închei cu o frază ce m-a vrăjit, nu înainte de a spune că întreg romanul e un caleidoscop de imagini care mai de care mai vii: „Creioanele, pe care le ţinea strâns la piept, îi colorau visele. Atât de pestriţ îi era somnul…” Într-un cuvânt, citeşti şi visezi cu ochii deschişi!

* * * * * * * * *

Ce m-a încântat îndeosebi la lectura ultimului roman al americanei Toni Morrison, Ajută-l, Doamne, pe copil, Art, 2016, este frumuseţea scriiturii, una cu cea a protagonistei: „Fie că era sub trupul ei, plutea deasupra ei sau o ţinea în braţe, negriciunea fetei îl fascina. În clipele acelea era convins nu numai că îmbrăţişează noapte, dar că o şi posedă, iar dacă noaptea ţinută de el în braţe nu era suficientă, putea oricând să-i vadă lumina stelară din ochi”.

Dar s-o luam de la capăt. Când mulatra Sweetness aduce pe lume o fetiţă „neagră ca miezul nopţii, de un negru sudanez”, bucuria mamei se întoarce în scârbă: „ceva era rău. Foarte rău”, căci chiar dacă suntem în America sfârşitului de secol XX, când părinţii fetei „s-au dus la judecătorie ca să se căsătorească, erau acolo două Biblii, iar ei au trebuit să-şi pună mâinile pe cea rezervată negrilor”. Numită Lula Ann şi crescută fără tată de către o mamă ce se fereşte s-o atingă, fata-şi va spune Bride, chit că „nu contează de câte ori şi-ar schimba numele. Culoarea ei e o cruce pe care trebuie s-o poarte veşnic”. Nu-i mai puţin adevărat că, acum, „Negrul vinde. E cea mai dorită marfă din lumea civilizată”, mai cu seamă când eşti „Toată întuneric şi gheaţă. O panteră în zăpadă”. Dar până şi „o frumuseţe profund întunecată”, făcând o fulminantă carieră în industria cosmetică şi chiar lansându-şi propria linie de producţie, YOU, GIRL, are zonele ei de umbră – o greşeală de copil mal aimé se-ntoarce într-o traumă cumplită pe care o verbalizează în dialog cu Booker, iubitul ei ce-şi plânge, la rându-i, fratele „ucis de un nemernic, de o bestie…”:

„ – Am minţit! Am minţit! Era nevinovată. Am contribuit la condamnarea ei, dar n-a făcut nimic. Am vrut să-mi răscumpăr greşeala, dar mi-a tras o mamă de bătaie, o meritam.

– Ai minţit? De ce dracu’?

– Ca să mă ţină mama de mână. Şi ca să fie şi ea, măcar o dată, mândră de mine”.

Or, dacă „faptele legate de ce s-a petrecut când erau copii” îl pune pe fugă pe Booker, anunţata venire pe lume a unui prunc – „Sunt gravidă şi e al tău” – sudează cuplul: „Un copil. O viaţă nouă. Imun la rău sau la boală, ferit de răpiri, de bătăi, viol, rasism, insulte, lovituri, ură de sine, abandon. Neatins de erori. Numai bunătate” – asta la modul ideal. Dar tot mama fetei, mult încercata Sweetness are ultimul cuvânt: „Când eşti părinte, o să vezi tu ce trebuie să dai din tine, cum e lumea, cum se învârte şi cum se transformă. Noroc şi ajută-l, Doamne, pe copil”.

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Al. Cistelecan: Pentru Dumnezeu, Emilian, dar nu puteai găsi și tu un nume mai puțin inhibant, mai puțin strivitor? Cu ce tupeu aș putea eu să-mi permit să fac o analogie între ce i s-a întîmplat lui Valéry și ce – eventual - mi s-a întîmplat mie? Cu cît eroism ar trebui să înfrunt și să-mi asum un asemenea fapt de maxim ridicul? Ce-mi propui tu e curată blasfemie literară.

Al. Cistelecan
Al. Cistelecan

Acuma, ce să zic? Avînd în vedere că blasfemiile sînt fapte de tupeu, dacă tot e să fac una, măcar să fie una lată de tot. Așa că-ți spun din capul locului că ceea ce i s-a întîmplat lui Valéry e o nimica toată față de ceea ce mi s-a întîmplat mie. Pentru că eu am avut un maestru și mai castrator decît a avut el. Numai că n-a fost un maestru de critică (așa cum poate te-ai aștepta, ținînd cont de faptul că asta încerc să fac). La vremea maeștrilor nici eu n-aveam de gînd să devin un fel de lucrător cu ziua literară, ci mă visam și eu erou, adică poet. Și chiar scriam, prost și cam în toate felurile poeziilor și poeților pe care-i citeam. Asta pînă prin anul III, cînd am dat peste maestrul meu – căci era un maestru necunoscut, adică unul de care nici nu știam – și i-am citit prima carte. Era o carte de Mircea Ivănescu la care, de la primele rînduri, am avut „revelația” că aia era poezia pe care aș fi vrut s-o scriu: una care să nu pară că e poezie și care să acționeze ca un narcotic de care nici nu știi că l-ai luat. Ei bine, m-am bucurat ca de o iluminare și pe loc mi-am și zis că treaba fiind făcută - și făcută cum eu n-aș fi putut-o face niciodată – nu mai avea nici un rost s-o mai fac și eu. Am și scris un fel de poem de adio la poezie și de atunci așa a rămas (am încercat să mă consolez cu cititul de poezie).

Pentru că Mircea Ivănescu scria chiar cum aș fi vrut eu, scria chiar „poezia mea”, n-am vrut să-l întîlnesc niciodată. Pentru că orice poet n-are cum să nu te dezamăgească, față de cît te amăgește prin poezie. Multă vreme l-am evitat, am evitat situațiile în care l-aș fi putut cunoaște, dar pînă la urmă n-a fost încotro. Într-o dimineață (eram la Oradea pe-atunci), m-a trezit cu un telefon Radu Enescu, zorindu-mă să mă prezint la Astoria – barul unde ne beam cafeaua, una veritabilă în vremurile nechezolului, grație pilelor pe care le aveam la bărmăniță – căci mă așteaptă Mircea Ivănescu și Ion Drăgănoiu. Știam că Enescu știe de patima mea me-ivănesciană și am crezut că glumește, dar s-a dovedit că nu. Și, într-adevăr, erau acolo toți trei, bînd ”ceai” din niște căni dolofane (vodcă, desigur, era la ora la care încă nu era permisă servirea băuturilor alcoolice). Ivănescu și Drăgănoiu erau în turneu etilic și ajunseseră la Oradea (e un adevărat epos al acestor turnee în poezia lui Ivănescu). Ivănescu avea niște ochelari aproape rupți, cu multe dioptrii, și se uita la tine oarecum cruciș și prea de aproape. Mi-a zis că-i supărat pe mine pentru că nu l-am făcut geniu (nu-i trecută vremea, am răspuns eu) în cele cîteva articole scrise despre poezia lui. Și că ar trebui să scriu o monografie (totul cam în glumă, firește). La asta i-am spus că nu cutez, pentru că poezia lui face atîtea referințe, la fiecare pas, încît mă complexează – măcar cultural vorbind. Aș, a zis el, nu-s decît vreo trei cărți... Pe urmă, firește, l-am mai întîlnit de cîteva ori la Sibiu, la Zilele Euphorion. Nu i-am spus niciodată ce mi-a făcut. Asta e povestea cu Maestrul meu.

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

Al. C.: Nu știu dacă întrebarea asta se potrivește și pentru critici. Și, oricum, nici chiar atît de infatuat nu sînt încît să-ți pot răspunde la ea. Și-n plus, nu te dai „maestru”, ci – eventual – ești recunoscut ca atare. Eu nu știu să fiu.

* * * * * * *

Al. Cistelecan, critic și istoric literar, n. 2 dec. 1951, Aruncuta, jud. Cluj. Școala generală in satul natal; Liceul „Ady-Șincai”, Cluj (1966-1970); Facultatea de filologie a Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj (1970-1974). Doctor in litere (2000) al aceleiași Universități, cu o

teză despre Ion Pillat. Profesor in cadrul Facultății de Științe și Litere a Universității „Petru Maior” din Targu-Mureș. A lucrat la casele de cultură din Ștei și Oradea (1975-1987); in 1987-1993, redactor al revistei Vatra; in 1993-2006, redactor-șef adjunct al aceleiași reviste. A debutat

in Echinox, in 1973. Editorial, in 1987, cu Poezie și livresc (Editura Cartea Romanească, București; premiul „G. Călinescu”). A mai publicat volumele: Top ten (Editura Dacia, Cluj, 2000), Celălalt Pillat (Editura Fundației Culturale Romane, București, 2000; premiul USR și premiul ASPRO); Mircea Ivănescu. Micromonografie (Editura Aula, Brașov, 2003); 11 dialoguri (aproape teologice), Editura Galaxia Gutenberg, Targu-Lăpuș, 2003; Al doilea top (Editura Aula, Brașov, 2004); 15 dialoguri critice (Editura Aula, Brașov, 2005); Diacritice (Editura Curtea Veche, București, 2007); Aide memoire (Editura Aula, Brașov, 2007); Magna cum laude (Editura Tracus Arte, București, 2012); Ardelencele (Editura Eikon/Școala Ardeleană, Cluj, 2014), Zece femei (Editura Cartier, Chișinău, 2015). A coordonat volumul aniversar Mircea Ivănescu 80 (Editura Paralela 45, Pitești, 2011). A alcătuit și a ingrijit antologia: Mircea Ivănescu, Versuri (Editura Humanitas, București, 2014). A colaborat la Dicționarul scriitorilor romani și la Dicționarul esențial al literaturii romane (ambele coordonate de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu). A tradus, din italiană: Cardinal Tomas Spidlik, Evanghelia

de fiecare zi (in colab. cu Alex. Cistelecan, Editura Galaxia Gutenberg, Targu-Lăpuș, 2004), Michelina Tenace, Creștinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiții monastice (Editura Cartier, Chișinău, 2005).

A avut, in diverse perioade, rubrici permanente de critică literară in revistele Familia, Vatra, Cuvantul, Luceafărul, Euphorion, Discobolul, Hyperion ș.a.. Intre 1999 și 2002 a fost redactor-coordonator al revistei Provincia. Mai multe premii ale Filialei Mureș a USR și premii pentru

critică acordate de unele reviste (Cuvantul, Familia, Discobolul, Euphorion, Tarnava, Poesis, Argeș ș.a.).

Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler (2008), cetățean de onoare al municipiului Targu-Mureș (2003).

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG