Emilian Galaicu-Păun

Oricât de refractar s-a arătat în timpul vieţii faţă de glorie şi tot ce o însoţeşte, y compris în postumitate, lăsând dispoziţii clare cu privire la anunţarea opiniei publice despre dispariţia sa abia la câteva zile după înmormântare, totodată interzicând cu limbă de moarte reprezentarea & publicarea pieselor şi romanelor sale în Austria natală, Thomas Bernhard (9 februarie 1931 – 12 februarie 1989) e aniversat pe mapamond drept „unul dintre maeştrii ficţiunii europene” (George Steiner). Ar fi împlinit 90 de ani pe 9 februarie, scrierile sale au marcat cea de-a doua jumătate a secolului XX şi continuă să facă tache d’huile şi în mileniul III.

Conştient de la bun început de propria valoare („…cred, de fapt, că până atunci n-a existat ceva comparabil cu Frig. Această modalitate de a scrie era fără precedent”, spunea autorul într-unul din rarele sale interviuri), va fi egal cu sine însuşi de la un capăt la altul, astfel că cea mai bună modalitate de a-l cunoaşte este să-i citeşti romanul de debut, Frig (1963), şi imediat după, ultimul său roman, Extincţie (1986) – ceea ce am şi făcut în cele ce urmează:

* * * * * * * *

Un debut egal cu o consacrare, cel al austriacului Thomas Bernhard (1931 – 1989), cu romanul Frig, Art, 2016, text în care „talentul grozav al lui Bernhard de-a închipui monologuri întunecate e depăşit, poate, numai de cel al lui Beckett” (Publischers Weekly).

„Misiunea mea e ultrasecretă şi mi-a fost încredinţată premeditat”, chirurgul Strauch cerându-i unui student, al cărui nume aşa şi nu-i dezvăluit, „să-l observe minuţios pe fratele său, nimic altceva”, iar primul contact al tânărului cu pictorul Strauch, într-un sat din Alpii austrieci, îi provoacă următoarea reacţie: „Fusesem pregătit să găsesc un caz dificil, însă nu unul disperat”. De fapt, din pictor nu mai rămăsese nimic, după ce „şi-a ars tablourile”, dat fiind că acestea „îl lezau ca nişte răni deschise”. Despre ce fel de pictor fusese însă Strauch, spune faptul că „el nu putea să picteze decât în spaţii complet întunecate. (…) În timp ce picta, doar el putea să vadă tabloul, căci era complet întuneric. (…) «Tabloul se face de la sine, datorită artei mele», zise el. (…) Când credea că tabloul e gata, dădea brusc la o parte draperiile, încât îl orbea lumina şi nu mai putea să vadă nimic”. Nu-i de mirare aşadar că până şi rugăciunea lui sună macabru: „Tatăl nostru, care eşti în infern, să nu se sfinţească nici un nume. Să nu ne vină nici o împărăţie. Să nu se facă nici o voie. Precum în infern, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră zilnică să nu ne-o dai…” Iar dacă vă pare puţin, citiţi şi aceste cuvinte care l-ar fi încântat pe Bacovia: „Şcolile sunt mari clădiri ale fricii. Frica de clădirea şcolii, ca şi frica de şcoală, este cea mai groaznică din câte există. De ea mor majoritatea oamenilor. Dacă nu în copilărie, atunci mai târziu. Poţi să mori şi la şaizeci de ani de frica şcolii”. Dar ce forţă de persuasiune are discursul său asupra bietului student: „Pur şi simplu, îşi împinge slăbiciunile înlăuntrul meu sub forma frazelor, ca pe nişte imagini fotografice într-un aparat de proiecţie, care arată apoi aceste orori pereţilor opuşi, mereu disponibili mie (şi lui însuşi)”. Ca şi cum Nietzsche şi Schopenhauer şi-ar fi dat mâna pentru a exprima întreaga scârbă de existenţă, căci – nu-i aşa? – „viaţa însăşi e o greşeală”.

Cât despre titlu, şi acesta are numeroase gradaţii, de la „Frigul e starea naturală cea mai pătrunzătoare” la „Frigul e atotputernic”, cu această asumare a condiţiei de om îngheţat (să fie chiar aceasta condiţia umană?!): „Frigul pătrunde până la creier. Frigul devorator, frigul căruia îi trebuie plasma sangvină din care se hrăneşte creierul, din care toate se ivesc şi pot să devină”.

* * * * * * * *

„Una dintre cele mai puternice dovezi de talent” (Carl Zuckmayer), austriacul Thomas Bernhardt a fost într-atât de supărat pe conaţionalii săi („Omul austriac este în întregime, din fire, un om naţional-socialist-catolic, orice ar face împotrivă ca să se apere. Catolicismul şi naţional-socialismul s-au contrabalansat mereu în acest popor şi în această ţară…”), încât a lăsat cu limbă de moarte să NU i se publice cărţile în ţara sa de origine, asupra căreia revarsă un potop de injurii în ultimul său roman, Extincţie, Art, 2013. Citesc la pagina 151 a voluminosului op testamentar, şi tonul îmi aduce aminte de Schimbarea la faţă a României, cu diferenţa că Emil Cioran debuta cu buclucaşul său volum: „Singurul lucru pe care îl am definit în minte este titlul Extincţie, căci relatarea mea este numai pentru a nimici tot ce se descrie în ea, pentru a distruge tot ce înţeleg eu prin Wolfsegg şi tot ce este Wolfsegg-ul, tot (…) într-adevăr şi efectiv totul. Wolfsegg-ul trebuie să fie nimicit. Relatarea mea nu este altceva decât o nimicire (…) Relatarea mea nimiceşte pur şi simplu Wolfsegg-ul. Toţi ducem în noi câte un Wolfsegg şi avem dorinţa de a-l nimici întru salvarea noastră, pe măsură ce vrem să scriem despre el, vrem să-l distrugem, să-l nimicim.” Şi aşa, şi tot aşa, preţ de 470 de pagini, cu variaţii contrapunctice, „cu treceri de la stilul direct la cel indirect”, făcând uz „de sintaxa circulară şi de hiperbolă ca mijloc stilistic dominant, corespunzând unui principiu compoziţional” (Gabriela Dantiş) caracteristic autorului în ultima sa perioadă de creaţie.

Totul este supradimensionat în această scriere, alcătuită din două capitole – „Telegrama” şi „Testamentul” –, fiecare a câte un singur (Sic!) alineat, primul de 215 pagini în care naratorul află despre moartea, într-un accident de automobil, a părinţilor săi şi a fratelui Johannes, ceea ce-l face să se întoarcă, plin de furie, asupra trecutului său de familie, şi al doilea, de 240 pagini, în care naratorul se desparte de „moştenirea împovărătoare”, donând-o rabinului Eisenberg pentru comunitatea israelită din Viena – de parcă autorul austriac şi-ar fi propus „să-şi extindă limitele exterioare ale propriului limbaj până la punctul în care ar putea îngloba chiar şi cele mai externe forme ale experienţei umane” (The New Yorker). Până şi germana în care scrie i se pare „urâtă, o limbă care, cum s-a spus, nu numai că aplatizează tot ce este gând, ci (…) falsifică într-adevăr totul într-un mod grosolan” – dar ce scriitor adevărat în toată puterea cuvântului a dat germana, mă refer chiar la Thomas Bernhardt.

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Andrei Codrescu: La 16 ani în Sibiu, în 1963, toţi idolii mei erau sau morţi sau pe alte meleaguri. Tudor Arghezi, căruia i-am memorizat zeci de poezii, era încă în viaţă, dar n-am crezut că e om viu. Era mai degrabă o statuie, o prezenţa mitica. Prietenii mei sibieni şi clujeni, Nicolae Stoie, Ion Pop, Adrian Munţiu şi, eventual, prima mea iubire, Aurelia Munteanu, erau rudenii poetice cu care împărtăşeam poezia lirică de la François Villon la Pablo Neruda. Noi citeam totul, dar ideea că într-o zi o să-mi întâlnesc zeii în carne şi oase nici nu mi-a trecut prin cap. Din când în când venea un poet din Bucureşti să citească la Cenaclul nostru de Miercuri, dar noi i-am considerat, fără excepţie, mediocrii. Nu pentru că erau mediocri, dar exact pentru că-i întâlnisem în carne şi oase – o condiţie josnică. Poeţii adevăraţi erau compuşi din aburi şi raze, inaccesibili în Olimp. Pe aceste piscuri voiam noi să ajungem. În Sibiu exista o metafizică atmosferică, un strat mistic de adoraţie care plutea (şi probabil încă pluteşte) în oraşul lui Cioran, Blaga şi Radu Stanca. La mormântul lui Radu Stanca ne duceam des, să depunem omagii scrise de mână pe hârtie aliniată, dar eram jenat de faptul că el avusese corp. Acest corp, cu scuze pentru că era mort, a sustras din aura lui poetică.

La New York, în 1966, am continuat să caut şi să mă împrietenesc cu poeţi, unii din ei chiar celebri, ca Allen Ginsberg sau Ted Berrigan. Cu excepţia lui Allan şi Ted, care erau „bătrâni" (cu vreo cinci ani mai în vârsta ca noi, o eternitate pe atunci), toţi ceilalţi erau colegi. Lucram toţi în tranşeele poeziei la ceva nou care nu existase înainte de noi. L-am cunoscut pe Andy Warhol, pe Gerard Malanga, pe Jerome Rothenberg, pe Anne Waldman, Alice Notley, Elinor Nauen, Ron Padgett, Dick Gallup, dar nu am avut senzaţia că era ceva extraordinar. Relaţia mea cu poeţii în New York a fost şi una de competiţie. Revista "The World", editată de Anne Waldman, apărea săptămânal – o citeam înfriguraţi, pentru ca acolo vedeam la ce lucrau prietenii noştri în secret. Deşi ne vedeam de obicei o dată pe zi, noi ţineam secrete poeziile cele mai bune până erau publicate. Citind "The World" mă apucam imediat să scriu poezii care să fie "mai bune." În fiecare săptămână "The World" devenea o revistă tot mai interesantă şi mai novatoare, pentru că noi produceam capodopere în atmosfera încinsă a acelor ani. Mă duceam în fiecare miercuri (o zi norocoasă) la lecturi de poezie la Poetry Project in St. Marks' Church in the Bowery. Acolo citeam noi, dar şi poeţi mai "faimoşi" din Uptown. Lumea poetică era divizată între "Uptown poets", care scriau tradiţional pentru reviste groase, şi "Downtown poets", noi, care reinventam limbajul şi experimentam. Mai exista şi altă diferenţă – poeţii din Uptown erau plătiţi pentru versurile lor timide şi ritmic convenţionale. Noi eram săraci lipiţi pământului, dar ne-am fi lăsat mai degrabă împuşcaţi decât publicaţi în revistele lucioase şi pline de reclame din "Uptown". În acei ani mi s-a schimbat complet şi ideea despre poeţi: în loc să-i văd ca pe nişte zei fără corp, am realizat că ale noastre corpuri făceau şi ele parte din poezie. Din marele experiment al poeziei. "Make love not war" n-a fost numai un slogan. Ne-am culcat şi iubit toţi unii cu alţii (Downtown, desigur). Gândesc că o hartă a anilor 1967-1970 care trasează linii între poeţii care au făcut dragoste ar fi o hârtie neagră, fiindcă aşa de multe linii ar ocupa fiecare milimetru.

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

An. C.: Am „predat” mulţi ani poezie în universităţi, ceea ce a însemnat că le-am dat tinerilor multe cărţi de citit şi am încercat să le sustrag din creier prostiile implantate de academie. Cei cu care am reuşit mi-au rămas prieteni toată viaţa. Unii din ei au devenit scriitori „faimoşi”: Louisa Erdrich şi Roseanna Warren, de exemplu, dar alţii s-au ocupat strălucit de alte aventuri. Bunul meu prieten Jacques Servin, par exemple, a devenit un artist politic care a schimbat societatea. Jacques a creat organizaţia Yes Men, care a intervenit prin metode poetice în lumea ştirilor şi finanţelor şi le-a bulversat. Vedeţi dacă puteţi filmele lor despre The Yes Men. Jacques a scris şi două cărţi extraordinare de poezie în proză, una din ele „Mermaids for Attila” este ceva fabulos şi greu de găsit. Aceşti studenţi mi-au fructificat unele idei, dar nu au devenit, Doamne fereşte, acoliţi sau imitatori. Au fost unii, dar i-am respins. Există şi adoratori care mă citesc cu o pasiune stranie şi îmi scriu scrisori demente – şi de ei mă ţin departe. Cred că numai prietenia fizică şi discuţiile lungi contează pentru un poet. Tragedia Pandemiei a fost chiar întreruperea acestor relaţii. Nu-i acelaşi lucru să fii bidimensional pe Zoom. Prezenţa corpului e necesară. Mie mi-e teamă ca aceasta zoomificare a lumii o să ne elimine corpul, primul pas către eliminarea speciei umane. Nu zic că-i rea această idee – viaţa a existat pe pământ înainte de noi, şi o să existe şi după noi. Bipezii umani n-au făcut decât să distrugă viaţa pe planetă.

Andrei Codrescu (www.codrescu.com) s-a născut pe data de 20 decembrie 1946 în România, la Sibiu, iar actualmente trăieşte în Statele Unite ale Americii, la New York. Cele mai recente cărţi ale sale scrise pe româneşte sunt Visul Diacritic (poezii, Editura Nemira, 2020) şi Metroul F: Poezii noi (Editura Scrisul Romanesc, 2019). Printre ultimele sale apariţii în engleză se numără: The Posthuman Dada Guide: Tzara and Lenin Play Chess (2009), The Poetry Lesson (2010), Whatever Gets You Through the Night: a Story Of Sheherezade (2011), publicate la Princeton University Press. Antologia So Recently Rent a World: New and Selected Poems (2012) a fost nominalizată la National Book Award. Totodată a publicat şi numeroase cărţi de eseuri şi reportaj, inclusiv The Hole in the Flag în 1990, despre Romania.

Andrei Codrescu este MacCurdy Distinguished Professor of English, editorul revistei Exquisite Corpse: a Journal of Letters & Life (www.corpse.org), comentator la NPR (National Public Radio). Opera i-a fost tradusă în numeroase limbi, autorul fiind distins cu Premiul National Endowment for the Arts pentru poezie şi activitate editorială, Premiul Ovidiu pentru poezie, Premiul Romania Radio Cultural (pentru “Submarinul Iertat”, scris pe româneşte cu Ruxandra Cesereanu), Premiul pentru Literatură al Fundaţiei Culturale Române, şi Premiul pentru Libertatea de Expresie decernat de ACLU (American Civil Liberties Union).