Emilian Galaicu-Păun

Dacă e să te iei strict după calendar, Marin Sorescu (29 februarie 1936, Bulzeşti, Dolj – 8 decembrie 1996, Bucureşti) şi-a sărbătorit ziua de naştere doar de 15 ori în cei 60 de ani de viaţă, iar anul acesta, când ar fi împlinit 85, tocmai „se sare” cu graţie peste ziua care face, dintr-un an obişnuit, unul bisect. Nimeni însă nu-l poate trece cu vederea, la un sfert de secol de postumitate.

Poet, prozator, dramaturg, eseist, traducător ş.a.m.d. – Marin Sorescu şi-a dat măsura în mai toate genurile literare, excelând mai cu seamă în Poezie şi în Teatru, chiar dacă nici autorul romanului Trei dinţi din faţă, 1977, „devenit pentru o vreme un fel de carte-cult pentru publicul tânăr, ca variantă de Cei trei muşchetari localizată la sfârşitul deceniului al şaselea” (Dicţionarul literaturii române, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2012) nu este de trecut sub tăcere, la care se cuvine adăugată postuma Japiţa, 1999, „remarcabil nu atât ca roman, cât ca roman al lui Sorescu” (idem). Pe bună dreptate, meritele sale literare au fost preţuite de toată lumea, astfel că scriitorul a făcut şi o formidabilă carieră literară – membru al Academiei Române, membru al Academiei Mallarmé din Paris, membru al Academiei de Ştiinţă şi Artă din Veneţia, membru al Academiei de Arte, Ştiinţă şi Profesii din Florenţa, amintind totodată şi că a fost nominalizat, în câteva rânduri, la Premiul Nobel pentru Literatură –, iar opera sa poetică şi dramatică pare să se fi clasicizat aproape instantaneu. (Doar Nichita Stănescu, dintre contemporani, s-a bucurat de o faimă mai mare, dacă nu cumva în cazul celui dintâi mitul luase locul realităţii încă din timpul vieţii poetului.) De scris, s-a scris enorm – şi aplicat, în cea mai mare parte; nu vor lipsi însă şi contestările, ceea ce face bine oricărui creator – despre fecundul autor doljean, toţi marii critici „de direcţie” plasându-l printre figurile de prim-plan ale literelor române şi europene (Premiul Herder, Viena, 1991, fiind un argument forte în acest sens; alte premii internaţionale: Medalia de Aur pentru poezie Ospiti Napoli, 1970; Premiul Fernando Riello, Madrid, 1983; Premiul Felix Romuliana, Belgrad, 1994). Tradus în mai toate limbile europene, dar şi pe alte continente, fiind probabil unul dintre primii glob trotter-i români, i se va zice, cu oarece invidie maliţioasă, Marin Călătorete; nu-i mai puţin adevărat însă că, dacă există pe harta lumii, poezia românească îi este datoare (şi) lui Marin Sorescu.

Revenind acasă, se cuvine a spune că poezia română din Basarabia a avut în persoana lui Marin Sorescu un deschizător de drumuri, e suficient să amintim de prefaţa Domniei Sale la antologia lui Grigore Vieru, Izvorul şi clipa, scoasă de Editura Albatros, în colecţia „Cele mai frumoase poezii”, Bucureşti, 1981, din care citez: „Fără a destupa în versuri sticle de şampanie ce pocnesc spumos, autorul lasă fluviul inspiraţiei să curgă lin în matca marilor teme, a căror ocolire nu se poate face decât cu pericolul uscăciunii şi sterilităţii. Discret, dar ferm şi precis în gusturi şi artist în nuanţe, el îşi clădeşte o lirică tainică sub cupola adevărului. O poezie de mici cristale, care reflectă cu toate feţele imagini scumpe, contemplate parcă în genunchi, într-un gest de adoraţie”. Cât bun simţ, şi ce vorbe cu măsură – toate astea, în nişte vremuri „esopice”. După ’91, a fost în câteva rânduri la Chişinău, legând noi prietenii şi cimentându-le pe cele mai vechi.

La felul cum arăta „serialul” La Lilieci, ajuns la al V-lea volum, nimeni nu s-ar fi aşteptat ca poetul să revină la o formulă aproape ascetică, cea din Puntea (Ultimele), 1997 – în care „Marin Sorescu dovedeşte că moartea poate fi privită prin geamul afumat al poeziei. Şansa omului de a vedea ce se petrece dincolo este nulă. Rămâne doar şansa poeziei de a spune ceva despre drama existenţială şi metafizică a omului care n-ar vorbi despre moarte dacă n-ar şti că ea îl aşteaptă, inexorabil. (…) O mărturie, realmente, cutremurătoare, şi, dacă vorbele care urmează mai pot repara ceva, o victorie a spiritului poetic asupra fragilităţii trupului” (Eugen Simion); o „carte de supliciu” ce dovedeşte „că poezia nu şi-a pierdut nimic din capacitatea sa de asistenţă, că ea e, în situaţii limită şi nu în situaţii mimate, un limbaj tare, de intercesiune, cu o eficacitate salvatoare apropiată de cea a rugăciunii. Ba chiar că limbajul ei e acelaşi cu al rugăciunii, cu acces direct la transcendenţă şi cu efectivă portanţă mântuitoare, nu doar cu portanţă ontologică” (Al. Cistelecan). Cu un poem antologic din Puntea (Ultimele), vom încheia aceste rânduri juma aniversare (85 de ani), juma in memoriam (un sfert de veac de la moarte):

Scară la cer

Un fir de păianjen

Atârnă de tavan,

Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ

Cum se lasă tot mai jos.

Mi se trimite şi

Scara la cer – zic,

Mi se aruncă de sus!

Deşi am slăbit îngrozitor de mult,

Sunt doar fantoma celui ce am fost,

Mă gândesc că trupul meu

Este totuşi prea greu

Pentru scara asta delicată.

– Suflete, ia-o tu înainte,

Pâş! Pâş!

* * * * * *

Ce tristă ironie a sorţii: poetul care debuta punându-şi masca de parodist pe chip (Singur printre poeţi, 1964), tocmai el să poarte, în ceasul cel din urmă, şi asta după ce ajunsese să reprezinte, în ţară şi străinătate, însăşi faţa poeziei româneşti, „vreo şapte-opt măşti ale morţii” („– Luaţi-le de aici, odată, mă enervează./ Acesta nu sunt eu./ (Nici mort)”). Dar abia odată cu acestea din urmă (de crâncenă ce-i, moartea se multiplică în ochii poetului de şapte-opt ori!!!) are loc adevărata, dacă nu decisiva schimbare la faţă a poeziei soresciene, care oricum nu a stat pe loc în ultimele trei decenii. “Carte de supliciu, în care fiziologia bolii şi tangenţa tot mai palpabilă a morţii sunt luate ca premise ale iluminării” (Al. Cistelecan), Puntea (Ultimele), din care am preluat această Scară la cer, reprezintă un moment de vârf, dacă nu cumva însuşi muntele Calvarului, al poeziei soresciene şi totodată un ultim şi disperat ecou, la distanţă de un secol, al eminescianului “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Graţie “ultimului” Marin Sorescu, niciodată poezia nu a fost mai aproape de rugăciune.

Înainte ca Barack Obama să fie ales preşedinte – primul de culoare! – al Statelor Unite în noiembrie 2008 (drept care a şi fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace, în 2009), americana Toni Morrison (18 februarie 1931 – 5 august 2019) este prima femeie de culoare în-Nobel-ată, în 1993, cu prestigiosul Premiu al Academiei Suedeze. Altminteri, distincţiile au curs gârlă în cazul romancierei născute acum 90 de ani, de la Pulitzer-ul din 1988 pentru Preaiubita, capodopera sa, la Ordre des Arts et des Lettres, Paris 1993, şi Cavaler al Legiunii de Onoare, Franţa 2010 – asta, fără a le mai pune la socoteală pe cele strict literare. I-am citit mai multe scrieri, pe unele le-am şi prezentat la rubrica „Cartea la pachet”; abia acum, recitind acele texte – ceea ce vă propun şi Domniilor Voastre –, îmi dau seama că, dacă ar fi s-o compar cu cineva, acela ar putea fi chiar William Faulkner, inventatorul comitatului imaginar Yoknopatawpha (vezi Pe patul de moarte, Zgomotul şi Furia ş.a.). Altfel spus, Toni Morrison este replica de culoare – şi încă, la feminin – a albului sudist William Faulkner.

* * * * * * * * *

Prima femeie de culoare laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (1993) se numeşte Toni Morrison – e americană, a câştigat tot ce se poate în materie de creaţie, iar cărţile ei sunt prezente aproape în toate topurile „celor mai importante romane scrise vreodată”.

Înainte de a fi „o carte densă, dramatică, şi nu melodramatică, particulară şi în acelaşi timp universală, şocantă, totuşi liniştitoare (…) capabilă să influenţeze sau să schimbe percepţia cititorului despre lume” (The Guardian), Preaiubita, Art, 2014, este un roman foarte bine scris (& tradus de Virgil Stanciu), variind registrele de la tern-sordid la sublim, uneori în aceeaşi secvenţă: „Pământ, iarbă, păstăi şi coji, frunze, fân, păienjeniş, cochilii de scoici – pe toate astea dormise. Niciodată nu se gândise la cearşafuri albe de bumbac. Căzuse în pat cu un geamăt, iar femeia îl ajutase să creadă că făcea dragoste cu ea, nu cu rufăria ei de pat”.

Suntem în America dinaintea abolirii sclaviei, într-un stat din Sud, Ohio. După moartea „albului bun”, Garner, cumnatul acestuia, Învăţătorul, preia Dulcea Casă, iar cei vreo şapte-opt negri simt imediat, pe pielea lor (acum, brăzdată cu vâna de bou!), diferenţa. Ceea ce-i face s-o pună de-o fugă colectivă. Doar că, vai! Sethe, nevasta lui Halle, stă să nască, şi totuşi îşi ia picioarele la spate. (Va naşte pe drum, în condiţii de groază, ajutată de-o fată albă – şi numai printr-un miracol bebeluşul supravieţuieşte.) Nu scapă însă de Învăţător & vânătorii de negri fugari, care dau buzna în casa soacrei sale, Baby Suggs, răscumpărată de fi-su, unde-şi trimisese din timp alţi trei copii. Îngrozită de ce-i aşteaptă, Sethe se repede să-i omoare cu mâna ei, reuşind să-i ia gâtul Preaiubitei.

Ca peste 18 ani, mezina Denver să creadă „că înţelege legătura dintre mama ei şi Preaiubita: Sethe încerca să-şi răscumpere vina pentru ferăstrău”, căci, de bună seamă, „cum era să tragi zimţii ferăstrăului pe sub bărbia micuţă; să simţi sângele de bebeluş pompat pe mâinile tale, ca ţiţeiul; să-i ţii faţa să nu i se dezlipească capul; s-o strângi tare, ca să absorbi, nemişcată, spasmele morţii ce cutreierau trupuşorul adorat, plinuţ şi debordând de viaţă”.

La fel cum plină de viaţă e şi Preaiubita lui Toni Morrison, cu atât mai dragă inimii mele, cu cât mi-a fost pusă în mână de-o fiinţă iubită.

* * * * * * * * *

Scris după ce luase în 1993 Premiul Nobel pentru Literatură, romanul americancei Toni Morrison, Iubire, Art, 2015, confirmă, dacă mai era nevoie, forma excepţională a primei autoare de culoare distinsă cu râvnitul trofeu: „Morrison atinge aici culmea măiestriei. (…) Pur şi simplu îţi taie respiraţia” (The Daily Mail).

Rareori un incipit mai direct de roman: „Picioarele femeilor sunt desfăcute (…) Bărbaţii sunt din ce în ce mai nervoşi, dar ştiu că pentru ei se-ntâmplă”. Ceea ce urmează nu face decât să aprofundeze o temă eternă – Iubirea, „cel mai frecvent clişeu, [dar şi] cea mai puternică emoţie umană” – „pentru a-i reda întreaga complexitate”, întorcând-o pe toate feţele. Sau… fetele: May, Christine, Heed, Juniora, Vida şi I. (de la Iubire!), tot atâtea prezenţe feminine – prin ricoşeu, unele! – în viaţa lui Bill Cosey, bărbatul de culoare milionar ajuns patron de hotel. „Pe urmă, Bill Cosey a murit, iar aşa-numitele femei Cosey au început să se lupte lângă coşciugul lui.” Nu atât moştenirea lui imobiliară & pecuniară este aprig disputată de Christine, nepoata lui, şi Heed, cea de-a doua lui soţie, şi totodată cea mai bună prietenă a lui Christine, cât… locul fiecăreia dintre ele alături de cealaltă: „Puteam să ne trăim viaţa mână-n mână şi să nu-l mai tot căutăm peste tot pe Papà”. (Şi dacă tot n-au făcut-o, cel puţin moartea o găseşte pe Heed în braţele Christinei!...) Un magistral roman al dezlocuirii – „fiecare dintre ele îi luase locul celeilalte; fiecare dintre ele avea un drept unic asupra afecţiunii lui Cosey; fiecare dintre ele ori îl salvase pe Cosey din cine-ştie-ce nenorocire, ori îl scutise de una iminentă” –, de unde tocmai pentru a nu fi despărţite în veci fiecare dintre fete (de-o seamă, Heed măritându-se la doar 11 ani cu un bărbat de 52 de ani, bunicul Christinei) procedaseră aşa şi nu altfel. „Păcat. Erau nişte fetiţe şi-atât. (…) N-aveau ce căuta în toată povestea”, spune I.

Închei cu o frază ce m-a vrăjit, nu înainte de a spune că întreg romanul e un caleidoscop de imagini care mai de care mai vii: „Creioanele, pe care le ţinea strâns la piept, îi colorau visele. Atât de pestriţ îi era somnul…” Într-un cuvânt, citeşti şi visezi cu ochii deschişi!

* * * * * * * * *

Ce m-a încântat îndeosebi la lectura ultimului roman al americanei Toni Morrison, Ajută-l, Doamne, pe copil, Art, 2016, este frumuseţea scriiturii, una cu cea a protagonistei: „Fie că era sub trupul ei, plutea deasupra ei sau o ţinea în braţe, negriciunea fetei îl fascina. În clipele acelea era convins nu numai că îmbrăţişează noapte, dar că o şi posedă, iar dacă noaptea ţinută de el în braţe nu era suficientă, putea oricând să-i vadă lumina stelară din ochi”.

Dar s-o luam de la capăt. Când mulatra Sweetness aduce pe lume o fetiţă „neagră ca miezul nopţii, de un negru sudanez”, bucuria mamei se întoarce în scârbă: „ceva era rău. Foarte rău”, căci chiar dacă suntem în America sfârşitului de secol XX, când părinţii fetei „s-au dus la judecătorie ca să se căsătorească, erau acolo două Biblii, iar ei au trebuit să-şi pună mâinile pe cea rezervată negrilor”. Numită Lula Ann şi crescută fără tată de către o mamă ce se fereşte s-o atingă, fata-şi va spune Bride, chit că „nu contează de câte ori şi-ar schimba numele. Culoarea ei e o cruce pe care trebuie s-o poarte veşnic”. Nu-i mai puţin adevărat că, acum, „Negrul vinde. E cea mai dorită marfă din lumea civilizată”, mai cu seamă când eşti „Toată întuneric şi gheaţă. O panteră în zăpadă”. Dar până şi „o frumuseţe profund întunecată”, făcând o fulminantă carieră în industria cosmetică şi chiar lansându-şi propria linie de producţie, YOU, GIRL, are zonele ei de umbră – o greşeală de copil mal aimé se-ntoarce într-o traumă cumplită pe care o verbalizează în dialog cu Booker, iubitul ei ce-şi plânge, la rându-i, fratele „ucis de un nemernic, de o bestie…”:

„ – Am minţit! Am minţit! Era nevinovată. Am contribuit la condamnarea ei, dar n-a făcut nimic. Am vrut să-mi răscumpăr greşeala, dar mi-a tras o mamă de bătaie, o meritam.

– Ai minţit? De ce dracu’?

– Ca să mă ţină mama de mână. Şi ca să fie şi ea, măcar o dată, mândră de mine”.

Or, dacă „faptele legate de ce s-a petrecut când erau copii” îl pune pe fugă pe Booker, anunţata venire pe lume a unui prunc – „Sunt gravidă şi e al tău” – sudează cuplul: „Un copil. O viaţă nouă. Imun la rău sau la boală, ferit de răpiri, de bătăi, viol, rasism, insulte, lovituri, ură de sine, abandon. Neatins de erori. Numai bunătate” – asta la modul ideal. Dar tot mama fetei, mult încercata Sweetness are ultimul cuvânt: „Când eşti părinte, o să vezi tu ce trebuie să dai din tine, cum e lumea, cum se învârte şi cum se transformă. Noroc şi ajută-l, Doamne, pe copil”.