Emilian Galaicu-Păun

N-a fost ca un trăsnet din senin, ştiam că poetul este internat în spital cu Covid-19, dar în clipa în care un vechi prieten mi-a dat tragica veste – „A murit Nicolae Dabija!” –, m-am pierdut cu firea şi l-am numit pe Nicolae Leahu, căci anume el mă sunase de la Bălţi pe la 8 dimineaţa, cu un alt nume (iertare, Nicolae!). După, am aflat că „Maestrul a decedat astăzi la ora 04.00. A dezvoltat o formă foarte agresivă a COVID-19, cu generalizare agresivă și tromboză a vaselor sangvine”, ca să-l citez pe dl Mihai Ciocanu, directorul Institutului de Medicină Urgentă. Poeţii – fiinţe singulare – n-ar trebui să moară de boli endemice, şi tocmai ei cad seceraţi (Apollinaire, în 1918, de gripa spaniolă) când te aştepţi mai puţin.

S-a scris mult (şi bine!) despre autorul Ochiul-ui al treilea – „Personalitate complexă a literaturii româneşti din Basarabia (şi nu numai), poet în vocaţia lui fundamentală, publicist formator de conştiinţă naţională, povestitor şi romancier de succes, eseist şi creator de reviste de prim-plan, grafician romantic şi orator de profundă rezonanţă comunicativă, caracter dârz şi cunoscător al tainelor limbii române, membru de onoare al Academiei Române, tradus în vreo douăzeci de limbi, Nicolae Dabija este cel mai autentic moştenitor al testamentului spiritual şi naţional lăsat de Grigore Vieru”, afirmă pe bună dreptate Theodor Codreanu; „Nicolae Dabija este un elegiac împătimit, un melancolic luminos, deloc resemnat, cu o mare disponibilitate retorică”, ţine să precizeze acad. Eugen Simion –, în mod cert opera sa (poetică & eseistică mai cu seamă) va face obiectul a numeroase cercetări, iar un corpus de poeme va intra (au şi intrat, de fapt) în patrimoniul literaturii române. Cert este că personalitatea sa a marcat epoca, încă de pe când debuta în volum, în nu înfiinţata serie „Debut”, iar criticii n-au ezitat să numească noul val ce se afirma în poezie Generaţia „Ochiului al treilea”.

Acum, că poetul a închis ochii la doar 72 de ani, rămâne privirea lui înnoitoare în ale poeziei – îngăduie-mi-se a încheia aceste triste rânduri de ferpar cu un poem magistral, din antologia Reparatorul de vise, Cartier popular, 2016, al cărei redactor am avut onoarea să fiu:

* * * * * * * * *

Nicolae DABIJA

Nădăjduiri

Bucuros este sufletul meu,

Ca o biserică în care a intrat Dumnezeu:

Vâzdoagele au înflorit brusc în icoane

Şi-au înmugurit podele şi obloane

Şi uşile, care se deschid, a Înviere,

Mai înainte de a le apuca de mânere.

Privirile mele îndrăgostite

De lanuri, de păduri, de ape, de răchite,

Te caută şi te găsesc în toate:

În lujere şi fulgere,

În arbori şi cioate…

Învăluit îs, ca de-o respiraţie, de aburul minunii,

În care mă topesc şi cu care mă confrunt.

Mă caut printre cuvintele rugăciunii:

Să văd dacă mai sunt.

Frazele stânjenite îmi înfloresc pe buze,

Vie mi-e nădejdea:

Ca focul sub spuze…

Bucuros e sufletul meu:

Ca o biserică în care a intrat Dumnezeu.

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Mircea V. Ciobanu: Mi-ar plăcea să-ţi răspund aşa. Primul meu maestru a fost sir Arthur Conan Doyle. Un mare teoretician şi practician al literaturii, pe modelul cui au crescut generaţii de literaţi, de la Oscar Wilde la Umberto Eco. El - în pofida etichetei de autor minor - era interesat de literatura înaltă, punând deosebit preţ pe operă ca finalitate. Nuvela Liga roşcaţilor se încheie, dacă vă amintiţi, cu o referinţă literară explicită: „«L’homme c’est rien – l’oeuvre c’est tout», după cum i-a scris Gustave Flaubert lui George Sand” (cum să nu devin după asta „anti-biografist”? – mvc). Scriitorul vorbeşte despre literatură ca despre o realitate structurată, despre „convenţionalitatea” ficţiunii, şi nu doar conştient, ci şi explicit etalate în textele sale. În podul, ca o mansardă, al casei părinteşti de la Petreni îl citeam pe maestrul nuvelei poliţiste, consultând concomitent alte cărţi din aceeaşi „bibliotecă” împrăştiată şi nestructurată: manuale de fizică şi chimie ale fraţilor mei mai mari, texte autosuficiente şi gata ruimegate ale „realismului socialist” sau cărţi de istorie şi manuale de franceză, pe care le citeam cu aceeaşi fascinaţie... Lista maeştrilor virtuali a continuat de aceeaşi manieră: prin clasa a VII-a sau a VIII-a am citit Colonia penitenciară a lui Kafka, nuvelă care mi-a schimbat radical impresia despre cum trebuie să fie literatura; apoi latino-americanii Asturias, Marquez şi Borges, iar mai târziu - mult mai târziu! - Llosa. În fine, Umberto Eco (dacă ar trebui să aleg numai unul din această listă, cred că el ar fi, bun în toate, de la semiotică la jurnalism şi de la teorie la ficţiune).

Maeştrii pe care i-am cunoscut pe viu ar fi câţiva. Primul, în ordine, este Eugen Lungu, deşi am început fără a ne influenţa, legându-ne, probabil, acelaşi interes pentru scriitura eseistică şi pentru alte genuri de artă decât literatura: muzică, pictură. Apoi Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Serafim Saka, Vasile Vasilache, mai des decât alţii, au avut impact în formarea mea. Cu primii trei am comunicat foarte des (cu Beşleagă mai comunicăm şi azi, în cazurile importante), polemizând obraznic (cu un fel de satisfacţie ascunsă: cine îşi mai permitea să se ia la harţă cu Busuioc ori Saka?), deşi era cazul, poate, să-mi aplec mai mult urechea la spusele lor. Ar fi fost însă prea trivial. Cu Serafim Saka, temutul polemist care nu lăsa nicio replică fără răspuns l-am provocat în câteva cazuri, uneori pe chestiuni „principiale” (d.e., pe marginea poeziilor de adolescent ale lui Eminescu, despre care eu ziceam că sunt excesiv de zgomotoase şi patetice), după care... am devenit confidentul său. După o replică dură (dar de ce să mă ascund după deget? - obraznică! - pe care i-am dat-o lui Aureliu Busuioc, am ajuns să polemizăm despre literatură şi să cârcotim despre grafomanii ei la bucătăria sa strâmtă, dar primitoare, cu intermitente pauze de calculator, fie ca să-mi arate o nouă înregistrare din Nabucco, de la Metropolitan Opera, fie să-mi citească din noile sale proze postmoderniste (O sumă de cuvinte ş.a.). Cu Vladimir Beşleagă, eternul opozant al sistemului, scriitorul omniscient şi omnivor, discutăm şi astăzi, domnia sa fiind un cititor atent şi fidel al textelor mai tinerilor colegi, simţindu-se dator să ne dea replici, de rând cu aplauzele de încurajare.

Dar dacă vrei numaidecât să ne jucăm de-a Mallarmé şi Valéry , atunci răspunsul va fi din afara literaturii, deşi tot din câmpul ei magnetic. Când m-am întors din armată - din Vladivostok, de la capătul lumii! - şi urma să mă aranjez, conform tradiţiei literare naţionale, paznic la porţile Raiului, la Chişinău m-a întâlnit (de parcă numai pe mine şi mă aştepta) pictorul şi arhitectul Arcadie Răileanu, bun prieten cu Andrei Sârbu încă din anii de şcoală. M-a invitat să stăm la aceeaşi gazdă şi acolo, înainte de a intra la facultate, mi-am făcut primele universităţi. Răsfoiam albume cu lucrările lui Henry Moore şi Constantin Brâncuşi, ascultam Haydn, Vivaldi, Bach şi rock opera Jesus Crist superstar, cu Ian Gillan şi Deep Purple, citeam Kafka, Proust, Verlaine, Apollinaire şi Eluard. Până atunci scriam poezii şi aveam grupaje publicate, normal, trebuia să mă consider [tânăr] poet. Dar Apollinaire şi Eluard m-au dezbătut din drum: pe de o parte mă devansaseră, deşi trăiseră cu multe decenii înaintea mea, pe de altă parte, aici, în Chişinăul sovietic, se publica o cu totul altă poezie, pe care după Verlaine nu o mai puteam digera. Dovada cea mai crasă a unui regim ostil artei autentice (ce să mai vorbim de noi, învăţăceii eterni ai actului scriptural!) era magnifica artă a lui Andrei Sârbu, care nu putea să-şi expună lucrările şi care nici măcar nu era admis în Uniunea Pictorilor! Şcoala lui Arcadie de la „Montparnasse” (aşa numea el strada pe care locuiam, căci tocmai văzuse filmul despre Modigliani „Montparnasse, 19”, cu Gerard Philippe în rolul principal) m-a învăţat multe. Şi, în primul rând, m-a iniţiat în arta modernă şi modernistă, care nu putea fi mimetică, dar m-a şi lecuit de dorinţa de a publica cu orice preţ. După „şcoala de la Montparnasse” (detestându-i, ca depăşiţi de timp, pe cei din „Montmartre”-ul impresioniştilor), urma „Academia lui Sârbu”, Arcadie făcându-mi intrarea în atelierul acestuia, un teritoriu mitic!, Sârbu conducându-ne apoi în atelierul sculptorului Iurie Horovski, iar încă şi mai târziu deja eu îi aduceam pe colegii de universitate în atelierul lui Sârbu. În acest context culturalizator, de vreme ce cărţile bune erau scrise până la mine şi cititorul nu murea de dorul meu, de ce ar fi fost nevoie să perseverez, de ce să insist? M-am potolit şi nu am revenit la scris decât rareori, când îmi cream iluzia că am de spus altceva decât cei de până la mine. Or asta era o lecţie esenţială: nu mai repeţi ce au spus alşii, scrii numai dacă ai altceva de spus.

... Şi când puteam să-mi caut de treabă, ai intervenit chiar tu, Emil. Eram în provincie, în exil nordic, profesor la liceu şi la universitate, puteam să-mi fac o carieră didactică şi ştiinţifică, făceam naveta, împreună cu Nicolae Leahu, de la Drochia la Bălţi, unde predam la Universitate (Nicolae, mai serios, şi-a făcut doctoratul şi e şef de catedră). M-ai sunat şi mi-ai spus că Editura Arc anunţă un concurs de manuscrise. Eu aveam unul depus şi aprobat spre editare de câţiva ani (dar pe care nu-l grăbeam, pentru că nu mai eram la vârsta nerăbdărilor) la o editură pe care a ruinat-o un mare patriot local (care a mai falimentat şi alte proiecte politice şi culturale). Te-am rugat chiar pe tine, membrul juriului de selecţie!, să-l iei de acolo şi să-l depui la concurs. Astfel încât te faci şi tu vinovat de incursiunile mele pe terenul deja bine bătătorit de veleitarii literaturii autohtone.

Întind această fază a istoriei pentru că în juriul concursului erai chiar tu, împreună cu Nicolae Popa, iar mai marele peste toţi era Eugen Lungu. Şi dacă el mă lansa atunci ca poet (un an mai târziu, Sorin Alexandrescu selecta ceva din acea cărţulie pentru o ediţie franco-engleză, tipărită la Paris – ştii istoria, deoarece erau incluse şi poemele tale), tot el avea să insiste să fac critică literară, dându-mi de înţeles că poezie la noi face oricui nu ii lene. Era, o provocare, o diversiune strategică a lui Eugen. Săturându-se de lupta cu morile de vânt (iată o meserie ingrată şi chiar periculoasă pentru viaţă şi sănătate: critica literară în Moldova post-sovietică), el, criticul cel mai avizat, voia să se retragă pe terenul mult mai comod al eseisticii şi istoriei literare. Am învăţat de la el critică (inclusiv, critică delicată), am învăţat de la el eseistica îmbinată cu critica şi istoria literară şi cu toate temele enciclopedice. Am învăţat de la el arta editorială şi lectura dicţionarelor...

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

Fiindcă începi cu o premisă falsă („sunteţi unul dintre cei mai...”), mecanismul nu va funcţiona. Dacă revenim la povestea cu Mallarmé şi Valéry, ar însemna să existe nişte scriitori (consacraţi! – pentru că de tineri nu mă leg în recenziile mele) care să se fi lăsat de scris după ce le-aş fi demonstrat inconsistenţa literară. Ei, bine, cam toţi cei criticaţi au ales să spargă oglinda.

Pe de altă parte, eu, care nu am vrut niciodată să mă fac „învăţător” (voiam să fiu cercetător ştiinţific omnivor: istorie, geografie, chimie, fizică, literatură...), dar am avut o carieră profesorală, trebuie să-ţi spun ceva despre această meserie a oamenilor fericiţi. Profesorul oricând are posibilitatea să se laude cu cineva care a atins culmile performanţei profesionale. Când vreunul dintre ei devine bun medic sau diplomat cunoscut, întotdeauna pot să spun (modest, fără să mă laud, dar cu subtextul transparent): mi-a fost elev! Pot să-mi amintesc şi vreun detaliu care îi prevestea genialitatea, şi acest detaliu particular (literar, da!) imediat îmi sporeşte acţiunile pe piaţa valorică. Dintr-o dată faţa meseriei se luminează şi, chiar dacă nu am fost nici pe departe veriga decisivă în formarea geniului, nimeni nu mă împiedică să dau de înţeles: e discipolul meu!

Ei, bine, în literatură lucrurile mai pot fi verificate şi prin exegetica produsului finit şi nu e chiar atât de simplu să te erijezi în postura de maestru (un cuvânt pe care Aureliu Busuioc îl detesta). Tare mi-ar plăcea să spun: discipolii mei sunt Adrian Ciubotaru şi Lucia Ţurcanu (le-am fost profesor, am făcut împreună reviste literare, am editat cărţi împreună, aceste nume ar fi fost suficiente pentru a-mi justifica existenţa). Numai că lucrurile se ordonează exact invers: alţii sunt cei care i-au format cu adevărat, pe când eu dimpotrivă am învăţat şi continuu să învăţ de la aceşti [încă] tineri şi lucizi exegeţi. Aşa că mai curând îi plasez în spaţiul răspunsului de la prima întrebare, alături de maeştrii mei.

* * * * * * * * *

Mircea V. Ciobanu (n. 29 februarie 1956), scriitor, critic literar, editor de carte. Redactor-şef la Editura Ştiinţa. Redactor-şef adjunct la revista Semn, membru al consiliului de redacţie şi redactor asociat la revistele Sud-Est cultural, Revista literară. Rubrici permanente la Viaţa românească, Revista literară, Semn, Sud-est cultural, Contrafort, Jurnal de Chişinău, Gazeta de Chişinău; Colaborări cu România literară, Familia, Convorbiri literare, Dacia literară, Limba română, Observator cultural, Dilema veche, Cronica, Hyperion, Intertext, Noi, Clipa, Moldova ş.a. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al PEN club Moldova.

Volume: Haydn între două claxoane (poezie), Editura Arc, 1995; Staţia terminus (teatru), Editura Arc, 1998; Plăcerea interpretării (eseu, critică literară), Editura Prut internaţional, 2008; Proza lui Sadoveanu (carte didactică), Editura Arc, 2009; După-amiaza unui faun (teatru), TipoMoldova, 2013; Aureliu Busuioc: poetul, prozatorul, dramaturgul (carte didactică), Editura Arc, 2013; Resetare (poezie), Vinea, 2014 (ediţia în limba franceză: Réinitialisation, Collection «Bucarest-Paris» 2019); Deziluziile necesare (critică literară), ARC, 2014; Tratat cu literatură (eseu), Prut internaţional, 2015; Aureliu Busuioc: sunt norii albi, dar umbra lor e neagră... (împreună cu Eugen Lungu), Editura Prut internaţional, 2016; O legendă: Teatrul Luceafărul (împreună cu Liliana Popuşoi), Editura Arc, 2018; Căderile în realitate ale criticului (critică literară), Editura Junimea, 2017; Eugen Lungu între spaţiile şi oglinzile timpului (dialoguri), Editura Prut Internaţional, 2019.