Emilian Galaicu-Păun

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Liviu Antonesei: Întâmplare face ca, după câțiva maeștri care s-au succedat în viteză, cândva pe la începutul maturității, pe la 25 sau 26 de ani, maestrul meu să fie tot Mallarmé, citit, de fapt atunci recitit, mai întâi în românește. Mi-am dat repede seama că nu înțelegi mai nimic din acest gigant, dacă nu îl citești în original. Mi-am făcut rost mai întîi de o mică ediție în format de buzunar, pe care o am și acum, apoi Luca Pițu mi-a adus ediția Pléiade, împrumutată de la BCU sau de la Lectoratul francez pentru trei luni. Cum pe vremea aceea copiatoarele erau o raritate, a urmat o nebunie de trei luni, poate chiar patru. Am copiat de mână poeziile, am conspectat riguros eseurile, articolele, răspunsurile la câteva anchete și celebrul interviu al lui Hubert etc. În pauze, mai traduceam. Cred că am tradus toate poeziile, doar că în proză, după cum procedase el însuși cînd a tradus din Poe. Interviul amintit l-am tradus și publicat în Opinia studențească la un moment dat, însoțit de celebrul portret cumva acvilin. Ei bine, vreme de aproape cinci ani, am făcut exerciții fupă divinul Stéphane, poate vreo două sute de poezii, pe care le-am distrus cînd a sosit eliberarea. Nu știu cum se face, dar am regăsit 14 texte pe la sfîrșitul anilot 90, erau într-un caiet, separate, și erau cele mai puțin tributare maestrului, poate de asta au și scăpat, așa că le-am inclus ca un ciclu aparte într-un volum apărut în seria La Steaua, a poeților optzeciști, scoasă de Gellu Dorian la Editura Axa din Botoşani. Am scăpat de această tutelă la capătul unui cincinal, după cum spuneam. Da, e bine spus: am scăpat, pentru că dacă continuam experiența, m-aş fi sufocat, cel puțin din punct de vedere poetic. Și destul de repede, m-am fixat pe René Char. Dar e boală ușoară, benign, îl recitesc, mai traduc cîte un poem, două, fără grabă, în ritmul meu, iar dacă va ieși o ediție, cu atăt mai bine…

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

L.A.: Pentru că am scos mereu reviste începînd din studenție, am fost căutat de o mulțime de poeți de toate vîrstele, dar n-aș putea spune că am avut ucenici. Sigur, i-am citit – primul – pe Nichita Danilov și Dorin Spineanu, am scris – primul – despre Cărtărescu, cînd publicase doar o pagină de Georgice în Echinox, dar cînd i-am cunoscut erau poeți déjà formați. Sigur, am citit multă poezie înainte de publicare, mi-am spus părerea, dar nu în calitate de maestro, ci de coleg, chiar atunci cînd era vorba despre autori foarte tineri. Nici nu cred că aș putea fi un maestro în sensul acela la care trimite exemplul de la care ai pornit ancheta. Mie îmi place, mai ales, enorma diversitate a poeziei, asta mă farmecă, și în curgerea sa istorică, dar și în jocurile multicolore ale prezentului. În ultimii vreo cinci ani, de cînd țin pe blog, marțea, Cercul Poeților Apăruți, citesc constant cîteva zeci de poeți, iar cercul e deschis. Am parte de ceea ce-mi place, de diversitate! N-aș fi putut devein un maestru pentru un ucenic sau mai mulți, dar mi-aș fi dorit oare?!... Nu cred, știu din experiența mea cu Mallarmé că există acel risc al sufocării și nu cred că mi-ar fi plăcut să sufoc pe cineva. Nu toți sînt Paul Valéry să aibă puterea să se și elibereze de un model prea puternic… De ce mi-aș fi dorit să apară un fel de clone ale mele?

Frumoasă anchetă, fratele meu…

* * * * * * *

Liviu Antonesei (n. 25 04 1953, Vlădeni – Iaşi), licenţiat în Psihologie - Sociologie şi doctor în Ştiinţele Educaţiei al Universităţii din Iaşi, profesor la aceeași uniuversitate. De-a lungul timpului, titular de rubrici în ziare și reviste din țară. „Proprietar” al blogului http://www.antoneseiliviu.wordpress.com.

A practicat jurnalistică la radio şi televiziune. A publicat 11 cărţi de literatură (poezie, proză, eseu) şi 6 volume de specialitate.

Cărțile de poezie: Pharmakon, 1989 (volum anulat de următorul), Căutarea căutării, 1990, Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei, 1999, Apariția, dispariția și eternitatea Eonei, 2007, Povești filosofice cretane și alte poezii din insule, poezii, 2012, Un taur în vitrina de piatră, antologie de poezie, 2013, Poemele din zorii amurgului, 2016, Opera poetică, 2017, Și întunericul nu a cuprins-o, 2017, Umbra mării nu este marea, 2018, 5 balade rock, 2018, Ajungî morții măreția ei, 2020. Tradus în antologii și reviste din întreaga lume cu poezii, eseuri și proză. Victimele inocente și colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia a apărut, în 2014, în engleză la Profusion, Londra. Tot în 2014, la Adenium a apărut antologia bilingvă Odinioară și acum/ Otrora y ahora, realizată de poetul chilian Mario Castro Navarete. În 2019, ediția franceză a baladelor rock.

N-a fost ca un trăsnet din senin, ştiam că poetul este internat în spital cu Covid-19, dar în clipa în care un vechi prieten mi-a dat tragica veste – „A murit Nicolae Dabija!” –, m-am pierdut cu firea şi l-am numit pe Nicolae Leahu, căci anume el mă sunase de la Bălţi pe la 8 dimineaţa, cu un alt nume (iertare, Nicolae!). După, am aflat că „Maestrul a decedat astăzi la ora 04.00. A dezvoltat o formă foarte agresivă a COVID-19, cu generalizare agresivă și tromboză a vaselor sangvine”, ca să-l citez pe dl Mihai Ciocanu, directorul Institutului de Medicină Urgentă. Poeţii – fiinţe singulare – n-ar trebui să moară de boli endemice, şi tocmai ei cad seceraţi (Apollinaire, în 1918, de gripa spaniolă) când te aştepţi mai puţin.

S-a scris mult (şi bine!) despre autorul Ochiul-ui al treilea – „Personalitate complexă a literaturii româneşti din Basarabia (şi nu numai), poet în vocaţia lui fundamentală, publicist formator de conştiinţă naţională, povestitor şi romancier de succes, eseist şi creator de reviste de prim-plan, grafician romantic şi orator de profundă rezonanţă comunicativă, caracter dârz şi cunoscător al tainelor limbii române, membru de onoare al Academiei Române, tradus în vreo douăzeci de limbi, Nicolae Dabija este cel mai autentic moştenitor al testamentului spiritual şi naţional lăsat de Grigore Vieru”, afirmă pe bună dreptate Theodor Codreanu; „Nicolae Dabija este un elegiac împătimit, un melancolic luminos, deloc resemnat, cu o mare disponibilitate retorică”, ţine să precizeze acad. Eugen Simion –, în mod cert opera sa (poetică & eseistică mai cu seamă) va face obiectul a numeroase cercetări, iar un corpus de poeme va intra (au şi intrat, de fapt) în patrimoniul literaturii române. Cert este că personalitatea sa a marcat epoca, încă de pe când debuta în volum, în nu înfiinţata serie „Debut”, iar criticii n-au ezitat să numească noul val ce se afirma în poezie Generaţia „Ochiului al treilea”.

Acum, că poetul a închis ochii la doar 72 de ani, rămâne privirea lui înnoitoare în ale poeziei – îngăduie-mi-se a încheia aceste triste rânduri de ferpar cu un poem magistral, din antologia Reparatorul de vise, Cartier popular, 2016, al cărei redactor am avut onoarea să fiu:

* * * * * * * * *

Nicolae DABIJA

Nădăjduiri

Bucuros este sufletul meu,

Ca o biserică în care a intrat Dumnezeu:

Vâzdoagele au înflorit brusc în icoane

Şi-au înmugurit podele şi obloane

Şi uşile, care se deschid, a Înviere,

Mai înainte de a le apuca de mânere.

Privirile mele îndrăgostite

De lanuri, de păduri, de ape, de răchite,

Te caută şi te găsesc în toate:

În lujere şi fulgere,

În arbori şi cioate…

Învăluit îs, ca de-o respiraţie, de aburul minunii,

În care mă topesc şi cu care mă confrunt.

Mă caut printre cuvintele rugăciunii:

Să văd dacă mai sunt.

Frazele stânjenite îmi înfloresc pe buze,

Vie mi-e nădejdea:

Ca focul sub spuze…

Bucuros e sufletul meu:

Ca o biserică în care a intrat Dumnezeu.