Întâmplător sau nu, Ziua Mondială a Poeziei coincide cu Echinocţiul de primăvară. Fără alte cuvinte (decât, între paranteze, că eu însumi sunt născut de ziua Solstiţiului de vară), v-aş îndemna să citiţi unul dintre cele mai fascinante poeme scrise vreodată în limba română, apărut în premieră în volumul Poesii nouă, de Mircea Ivănescu, Dacia, 1982, şi care, în tot acest timp, n-a făcut nici un rid, ci doar… rânduri-rânduri ale receptării critice.
* * * * * * *
Mircea IVĂNESCU
Cornul de aur al băiatului
poetului emil hurezeanu
scenă de dimineaţă – cornul sunând depărtat,
prin hăţişurile albăstrii, chemarea la vânătoare – glasul
lui de aur alungindu-şi tristeţea –
(întristarea dimineţilor de toamnă, cu ceaţa
sfâşiată alene de soarele fără putere)
peste lătrăturile excitate ale câinilor
nerăbdători să înceapă o dată. lumina de aur
a cornului, acolo, dincolo, prin pădure – are să fie întotdeauna
de acum încolo, dacă-ţi vei mai aduce aminte, fundalul
frumos lucrat al tapiseriei cu învălmăşeala cailor, câinilor
lungi de vânătoare, şi feţele întoarse spre cel care, la mijloc,
să dea semnalul începerii. şi femeile, care sunt,
aşezate pe câte o parte a şeii, cu mâinile lor înguste
şi trupurile firave – neîmplinite în adolescenţa întârziată
mai subţiratece în aerul limpede al dimineţii de început
de lume – de vânătoare. – câteva fete foarte tinere,
pe care bărbaţii, pe caii lor nerăbdători, nici nu le iau
în seamă, – jocul lor acum este altul
decât cel al înfrângerii unui trup neîmplinit de fecioară.
şi sunetul de aur în soarele dimineţii alungindu-se trist,
ca un câine obosit, anunţând de acum
sfârşitul vânătorii, când caii se vor întoarce cu aşi înceţi,
şi fetele, acum cu ochii mari, îşi vor apleca şi mai mult
într-o parte, capetele, să nu privească leşurile din oblânc.
însă scholia
pe marginea textului despre vânătoarea începută târziu,
într-o dimineaţă cu lumina mocnind în sunet de corn,
spune aşa – întoarcerea vânătorului din coline
este de fapt moartea lui – sfârşitul vânătorii e o casă
în care se strâng ceilalţi – şi fetele acestea cu trup subţire
îşi trec, cu pale ale tristeţii, lumina părului lunecând blând
peste umerii lor fragili (atât de uşor de frânt, nu?
doar că bărbaţii suflă acum în mâinile care le-au stat încleştate
pe armele vânătorii) îşi trec făpturile de aur mocnit
prin odăi – şi nu privesc spre blănurile de sub fereastră
unde e întins vânătorul. – sfârşitul vânătorii. câinii au tăcut
şi cornul a fost izbit de copac să nu mai sune vreodată.
şi mult mai târziu,
într-o altă vreme, când vânătoarea cu câini
şi cornuri sunându-şi chemarea în lumina de aur stins
a toamnei este numai un joc de cărţi,
într-o vreme când nu mai sunt cai, decât în tapiseriile vechi,
asculţi deodată amintirea hohotelor întretăiate,
dar arginţii, ale pianului sunând în terţe suitoare, coborâtoare,
chemau la vânătoare – cornul s-a preschimbat în flăcările de argint
ale pianului – şi ce a fost joc de aur pe tapiseria de pe peretele
cabanei de lemn este acum jocul perlelor de sticlă în urechea
aducerii aminte, într-o altă aşezare de lemn,
în care tot te închipui mergând spre fereastră. decât
că în lumina soarelui de dimineaţă de toamnă
nu vezi nici plecarea spre vânătoare, cu cai şi câini tulburaţi
de chemarea unui corn de ei auzit, nici nerăbdarea chipurilor întoarse
către semnalul de pornire – şi deci, mai târziu, de întoarcere
înceată la sfârşitul de vânătoare – şi nici fecioarele aduse cu aur
curat în păr, pe caii domoli, să atragă licornele. – ci doar
sunetele luminoase ale amintirii pianului cântând
despre vânătoarea într-o dimineaţă rece de toamnă.
* * * * * * *
Repetitivă până la Dumnezeu, poezia lui Mircea Ivănescu are structură de faguri: fiecare poem, construit cam după acelaşi calapod, comunică nemijlocit cu alte câteva, pe orizontală şi pe verticală; la rându-i, fiece volum nou se adaugă în stup, paralel celor anterioare – calitatea mierii fiind aceeaşi (deşi un degustător fin ar putea distinge gustul specific al celei de mai, de salcâm sau de salvie), este privilegiată cantitatea (12 volume originale, din 1968 şi până în 1989, scoase la fiecare 2-3 ani, plus alte 2 scrise la patru mâini, cu Rodica Braga, Commentarius perpetuus, Dacia, 1986, şi cu Justin Panţa, Limitele puterii sau mituirea martorilor. Un roman rusesc, Litera, 1994). Or, aceasta se obţine prin survolarea continuă a aceloraşi arii tematice, cunoscute până-n cele mai mici amănunte, şi totuşi aducătoare de surprize tocmai graţie privirii (de albină muncitoare) a poetului – nu atât mioapă, cât caleidoscopică. Viziunea sa (de la firul ierbii) s-ar numi monstruoasă, dacă nu ar fi chiar experimentală în sens ştiinţific: nu ridicarea la putere, ci descrierea – pas cu pas (pas de deux, de cele mai multe ori, dar şi pas de trois) – a reacţiilor.