Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Întâmplător sau nu, Ziua Mondială a Poeziei coincide cu Echinocţiul de primăvară. Fără alte cuvinte (decât, între paranteze, că eu însumi sunt născut de ziua Solstiţiului de vară), v-aş îndemna să citiţi unul dintre cele mai fascinante poeme scrise vreodată în limba română, apărut în premieră în volumul Poesii nouă, de Mircea Ivănescu, Dacia, 1982, şi care, în tot acest timp, n-a făcut nici un rid, ci doar… rânduri-rânduri ale receptării critice.

* * * * * * *

Mircea IVĂNESCU

Cornul de aur al băiatului

poetului emil hurezeanu

scenă de dimineaţă – cornul sunând depărtat,

prin hăţişurile albăstrii, chemarea la vânătoare – glasul

lui de aur alungindu-şi tristeţea –

(întristarea dimineţilor de toamnă, cu ceaţa

sfâşiată alene de soarele fără putere)

peste lătrăturile excitate ale câinilor

nerăbdători să înceapă o dată. lumina de aur

a cornului, acolo, dincolo, prin pădure – are să fie întotdeauna

de acum încolo, dacă-ţi vei mai aduce aminte, fundalul

frumos lucrat al tapiseriei cu învălmăşeala cailor, câinilor

lungi de vânătoare, şi feţele întoarse spre cel care, la mijloc,

să dea semnalul începerii. şi femeile, care sunt,

aşezate pe câte o parte a şeii, cu mâinile lor înguste

şi trupurile firave – neîmplinite în adolescenţa întârziată

mai subţiratece în aerul limpede al dimineţii de început

de lume – de vânătoare. – câteva fete foarte tinere,

pe care bărbaţii, pe caii lor nerăbdători, nici nu le iau

în seamă, – jocul lor acum este altul

decât cel al înfrângerii unui trup neîmplinit de fecioară.

şi sunetul de aur în soarele dimineţii alungindu-se trist,

ca un câine obosit, anunţând de acum

sfârşitul vânătorii, când caii se vor întoarce cu aşi înceţi,

şi fetele, acum cu ochii mari, îşi vor apleca şi mai mult

într-o parte, capetele, să nu privească leşurile din oblânc.

însă scholia

pe marginea textului despre vânătoarea începută târziu,

într-o dimineaţă cu lumina mocnind în sunet de corn,

spune aşa – întoarcerea vânătorului din coline

este de fapt moartea lui – sfârşitul vânătorii e o casă

în care se strâng ceilalţi – şi fetele acestea cu trup subţire

îşi trec, cu pale ale tristeţii, lumina părului lunecând blând

peste umerii lor fragili (atât de uşor de frânt, nu?

doar că bărbaţii suflă acum în mâinile care le-au stat încleştate

pe armele vânătorii) îşi trec făpturile de aur mocnit

prin odăi – şi nu privesc spre blănurile de sub fereastră

unde e întins vânătorul. – sfârşitul vânătorii. câinii au tăcut

şi cornul a fost izbit de copac să nu mai sune vreodată.

şi mult mai târziu,

într-o altă vreme, când vânătoarea cu câini

şi cornuri sunându-şi chemarea în lumina de aur stins

a toamnei este numai un joc de cărţi,

într-o vreme când nu mai sunt cai, decât în tapiseriile vechi,

asculţi deodată amintirea hohotelor întretăiate,

dar arginţii, ale pianului sunând în terţe suitoare, coborâtoare,

chemau la vânătoare – cornul s-a preschimbat în flăcările de argint

ale pianului – şi ce a fost joc de aur pe tapiseria de pe peretele

cabanei de lemn este acum jocul perlelor de sticlă în urechea

aducerii aminte, într-o altă aşezare de lemn,

în care tot te închipui mergând spre fereastră. decât

că în lumina soarelui de dimineaţă de toamnă

nu vezi nici plecarea spre vânătoare, cu cai şi câini tulburaţi

de chemarea unui corn de ei auzit, nici nerăbdarea chipurilor întoarse

către semnalul de pornire – şi deci, mai târziu, de întoarcere

înceată la sfârşitul de vânătoare – şi nici fecioarele aduse cu aur

curat în păr, pe caii domoli, să atragă licornele. – ci doar

sunetele luminoase ale amintirii pianului cântând

despre vânătoarea într-o dimineaţă rece de toamnă.

* * * * * * *

Repetitivă până la Dumnezeu, poezia lui Mircea Ivănescu are structură de faguri: fiecare poem, construit cam după acelaşi calapod, comunică nemijlocit cu alte câteva, pe orizontală şi pe verticală; la rându-i, fiece volum nou se adaugă în stup, paralel celor anterioare – calitatea mierii fiind aceeaşi (deşi un degustător fin ar putea distinge gustul specific al celei de mai, de salcâm sau de salvie), este privilegiată cantitatea (12 volume originale, din 1968 şi până în 1989, scoase la fiecare 2-3 ani, plus alte 2 scrise la patru mâini, cu Rodica Braga, Commentarius perpetuus, Dacia, 1986, şi cu Justin Panţa, Limitele puterii sau mituirea martorilor. Un roman rusesc, Litera, 1994). Or, aceasta se obţine prin survolarea continuă a aceloraşi arii tematice, cunoscute până-n cele mai mici amănunte, şi totuşi aducătoare de surprize tocmai graţie privirii (de albină muncitoare) a poetului – nu atât mioapă, cât caleidoscopică. Viziunea sa (de la firul ierbii) s-ar numi monstruoasă, dacă nu ar fi chiar experimentală în sens ştiinţific: nu ridicarea la putere, ci descrierea – pas cu pas (pas de deux, de cele mai multe ori, dar şi pas de trois) – a reacţiilor.

Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016
Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Liviu Antonesei
Liviu Antonesei

Liviu Antonesei: Întâmplare face ca, după câțiva maeștri care s-au succedat în viteză, cândva pe la începutul maturității, pe la 25 sau 26 de ani, maestrul meu să fie tot Mallarmé, citit, de fapt atunci recitit, mai întâi în românește. Mi-am dat repede seama că nu înțelegi mai nimic din acest gigant, dacă nu îl citești în original. Mi-am făcut rost mai întîi de o mică ediție în format de buzunar, pe care o am și acum, apoi Luca Pițu mi-a adus ediția Pléiade, împrumutată de la BCU sau de la Lectoratul francez pentru trei luni. Cum pe vremea aceea copiatoarele erau o raritate, a urmat o nebunie de trei luni, poate chiar patru. Am copiat de mână poeziile, am conspectat riguros eseurile, articolele, răspunsurile la câteva anchete și celebrul interviu al lui Hubert etc. În pauze, mai traduceam. Cred că am tradus toate poeziile, doar că în proză, după cum procedase el însuși cînd a tradus din Poe. Interviul amintit l-am tradus și publicat în Opinia studențească la un moment dat, însoțit de celebrul portret cumva acvilin. Ei bine, vreme de aproape cinci ani, am făcut exerciții fupă divinul Stéphane, poate vreo două sute de poezii, pe care le-am distrus cînd a sosit eliberarea. Nu știu cum se face, dar am regăsit 14 texte pe la sfîrșitul anilot 90, erau într-un caiet, separate, și erau cele mai puțin tributare maestrului, poate de asta au și scăpat, așa că le-am inclus ca un ciclu aparte într-un volum apărut în seria La Steaua, a poeților optzeciști, scoasă de Gellu Dorian la Editura Axa din Botoşani. Am scăpat de această tutelă la capătul unui cincinal, după cum spuneam. Da, e bine spus: am scăpat, pentru că dacă continuam experiența, m-aş fi sufocat, cel puțin din punct de vedere poetic. Și destul de repede, m-am fixat pe René Char. Dar e boală ușoară, benign, îl recitesc, mai traduc cîte un poem, două, fără grabă, în ritmul meu, iar dacă va ieși o ediție, cu atăt mai bine…

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

L.A.: Pentru că am scos mereu reviste începînd din studenție, am fost căutat de o mulțime de poeți de toate vîrstele, dar n-aș putea spune că am avut ucenici. Sigur, i-am citit – primul – pe Nichita Danilov și Dorin Spineanu, am scris – primul – despre Cărtărescu, cînd publicase doar o pagină de Georgice în Echinox, dar cînd i-am cunoscut erau poeți déjà formați. Sigur, am citit multă poezie înainte de publicare, mi-am spus părerea, dar nu în calitate de maestro, ci de coleg, chiar atunci cînd era vorba despre autori foarte tineri. Nici nu cred că aș putea fi un maestro în sensul acela la care trimite exemplul de la care ai pornit ancheta. Mie îmi place, mai ales, enorma diversitate a poeziei, asta mă farmecă, și în curgerea sa istorică, dar și în jocurile multicolore ale prezentului. În ultimii vreo cinci ani, de cînd țin pe blog, marțea, Cercul Poeților Apăruți, citesc constant cîteva zeci de poeți, iar cercul e deschis. Am parte de ceea ce-mi place, de diversitate! N-aș fi putut devein un maestru pentru un ucenic sau mai mulți, dar mi-aș fi dorit oare?!... Nu cred, știu din experiența mea cu Mallarmé că există acel risc al sufocării și nu cred că mi-ar fi plăcut să sufoc pe cineva. Nu toți sînt Paul Valéry să aibă puterea să se și elibereze de un model prea puternic… De ce mi-aș fi dorit să apară un fel de clone ale mele?

Frumoasă anchetă, fratele meu…

* * * * * * *

Liviu Antonesei (n. 25 04 1953, Vlădeni – Iaşi), licenţiat în Psihologie - Sociologie şi doctor în Ştiinţele Educaţiei al Universităţii din Iaşi, profesor la aceeași uniuversitate. De-a lungul timpului, titular de rubrici în ziare și reviste din țară. „Proprietar” al blogului http://www.antoneseiliviu.wordpress.com.

A practicat jurnalistică la radio şi televiziune. A publicat 11 cărţi de literatură (poezie, proză, eseu) şi 6 volume de specialitate.

Cărțile de poezie: Pharmakon, 1989 (volum anulat de următorul), Căutarea căutării, 1990, Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei, 1999, Apariția, dispariția și eternitatea Eonei, 2007, Povești filosofice cretane și alte poezii din insule, poezii, 2012, Un taur în vitrina de piatră, antologie de poezie, 2013, Poemele din zorii amurgului, 2016, Opera poetică, 2017, Și întunericul nu a cuprins-o, 2017, Umbra mării nu este marea, 2018, 5 balade rock, 2018, Ajungî morții măreția ei, 2020. Tradus în antologii și reviste din întreaga lume cu poezii, eseuri și proză. Victimele inocente și colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia a apărut, în 2014, în engleză la Profusion, Londra. Tot în 2014, la Adenium a apărut antologia bilingvă Odinioară și acum/ Otrora y ahora, realizată de poetul chilian Mario Castro Navarete. În 2019, ediția franceză a baladelor rock.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG