Emilian Galaicu-Păun

La pian –

Sveatoslav Richter

cântând live în

Piaţa Roşie pe-

un ger de -10 C

în mănuşi fără

degete Marşul

funebru al lui

Chopin; şi dacă

tot nu s-a putut

(«из под земли !!!»*)

un sicriu Stradivarius –

nimic nu-i pe măsura

Tătucului Popoarelor

(1879 – 5 martie 1953),

nu i-ar mai veni numele! –,

cel puţin să ia

cu el un suflet

de artist al poporului,

Serghei Prokofiev

(1891 – 5 martie 1953).

_______

* (rusă) din pământ

Dacă e să te iei strict după calendar, Marin Sorescu (29 februarie 1936, Bulzeşti, Dolj – 8 decembrie 1996, Bucureşti) şi-a sărbătorit ziua de naştere doar de 15 ori în cei 60 de ani de viaţă, iar anul acesta, când ar fi împlinit 85, tocmai „se sare” cu graţie peste ziua care face, dintr-un an obişnuit, unul bisect. Nimeni însă nu-l poate trece cu vederea, la un sfert de secol de postumitate.

Poet, prozator, dramaturg, eseist, traducător ş.a.m.d. – Marin Sorescu şi-a dat măsura în mai toate genurile literare, excelând mai cu seamă în Poezie şi în Teatru, chiar dacă nici autorul romanului Trei dinţi din faţă, 1977, „devenit pentru o vreme un fel de carte-cult pentru publicul tânăr, ca variantă de Cei trei muşchetari localizată la sfârşitul deceniului al şaselea” (Dicţionarul literaturii române, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2012) nu este de trecut sub tăcere, la care se cuvine adăugată postuma Japiţa, 1999, „remarcabil nu atât ca roman, cât ca roman al lui Sorescu” (idem). Pe bună dreptate, meritele sale literare au fost preţuite de toată lumea, astfel că scriitorul a făcut şi o formidabilă carieră literară – membru al Academiei Române, membru al Academiei Mallarmé din Paris, membru al Academiei de Ştiinţă şi Artă din Veneţia, membru al Academiei de Arte, Ştiinţă şi Profesii din Florenţa, amintind totodată şi că a fost nominalizat, în câteva rânduri, la Premiul Nobel pentru Literatură –, iar opera sa poetică şi dramatică pare să se fi clasicizat aproape instantaneu. (Doar Nichita Stănescu, dintre contemporani, s-a bucurat de o faimă mai mare, dacă nu cumva în cazul celui dintâi mitul luase locul realităţii încă din timpul vieţii poetului.) De scris, s-a scris enorm – şi aplicat, în cea mai mare parte; nu vor lipsi însă şi contestările, ceea ce face bine oricărui creator – despre fecundul autor doljean, toţi marii critici „de direcţie” plasându-l printre figurile de prim-plan ale literelor române şi europene (Premiul Herder, Viena, 1991, fiind un argument forte în acest sens; alte premii internaţionale: Medalia de Aur pentru poezie Ospiti Napoli, 1970; Premiul Fernando Riello, Madrid, 1983; Premiul Felix Romuliana, Belgrad, 1994). Tradus în mai toate limbile europene, dar şi pe alte continente, fiind probabil unul dintre primii glob trotter-i români, i se va zice, cu oarece invidie maliţioasă, Marin Călătorete; nu-i mai puţin adevărat însă că, dacă există pe harta lumii, poezia românească îi este datoare (şi) lui Marin Sorescu.

Revenind acasă, se cuvine a spune că poezia română din Basarabia a avut în persoana lui Marin Sorescu un deschizător de drumuri, e suficient să amintim de prefaţa Domniei Sale la antologia lui Grigore Vieru, Izvorul şi clipa, scoasă de Editura Albatros, în colecţia „Cele mai frumoase poezii”, Bucureşti, 1981, din care citez: „Fără a destupa în versuri sticle de şampanie ce pocnesc spumos, autorul lasă fluviul inspiraţiei să curgă lin în matca marilor teme, a căror ocolire nu se poate face decât cu pericolul uscăciunii şi sterilităţii. Discret, dar ferm şi precis în gusturi şi artist în nuanţe, el îşi clădeşte o lirică tainică sub cupola adevărului. O poezie de mici cristale, care reflectă cu toate feţele imagini scumpe, contemplate parcă în genunchi, într-un gest de adoraţie”. Cât bun simţ, şi ce vorbe cu măsură – toate astea, în nişte vremuri „esopice”. După ’91, a fost în câteva rânduri la Chişinău, legând noi prietenii şi cimentându-le pe cele mai vechi.

La felul cum arăta „serialul” La Lilieci, ajuns la al V-lea volum, nimeni nu s-ar fi aşteptat ca poetul să revină la o formulă aproape ascetică, cea din Puntea (Ultimele), 1997 – în care „Marin Sorescu dovedeşte că moartea poate fi privită prin geamul afumat al poeziei. Şansa omului de a vedea ce se petrece dincolo este nulă. Rămâne doar şansa poeziei de a spune ceva despre drama existenţială şi metafizică a omului care n-ar vorbi despre moarte dacă n-ar şti că ea îl aşteaptă, inexorabil. (…) O mărturie, realmente, cutremurătoare, şi, dacă vorbele care urmează mai pot repara ceva, o victorie a spiritului poetic asupra fragilităţii trupului” (Eugen Simion); o „carte de supliciu” ce dovedeşte „că poezia nu şi-a pierdut nimic din capacitatea sa de asistenţă, că ea e, în situaţii limită şi nu în situaţii mimate, un limbaj tare, de intercesiune, cu o eficacitate salvatoare apropiată de cea a rugăciunii. Ba chiar că limbajul ei e acelaşi cu al rugăciunii, cu acces direct la transcendenţă şi cu efectivă portanţă mântuitoare, nu doar cu portanţă ontologică” (Al. Cistelecan). Cu un poem antologic din Puntea (Ultimele), vom încheia aceste rânduri juma aniversare (85 de ani), juma in memoriam (un sfert de veac de la moarte):

Scară la cer

Un fir de păianjen

Atârnă de tavan,

Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ

Cum se lasă tot mai jos.

Mi se trimite şi

Scara la cer – zic,

Mi se aruncă de sus!

Deşi am slăbit îngrozitor de mult,

Sunt doar fantoma celui ce am fost,

Mă gândesc că trupul meu

Este totuşi prea greu

Pentru scara asta delicată.

– Suflete, ia-o tu înainte,

Pâş! Pâş!

* * * * * *

Ce tristă ironie a sorţii: poetul care debuta punându-şi masca de parodist pe chip (Singur printre poeţi, 1964), tocmai el să poarte, în ceasul cel din urmă, şi asta după ce ajunsese să reprezinte, în ţară şi străinătate, însăşi faţa poeziei româneşti, „vreo şapte-opt măşti ale morţii” („– Luaţi-le de aici, odată, mă enervează./ Acesta nu sunt eu./ (Nici mort)”). Dar abia odată cu acestea din urmă (de crâncenă ce-i, moartea se multiplică în ochii poetului de şapte-opt ori!!!) are loc adevărata, dacă nu decisiva schimbare la faţă a poeziei soresciene, care oricum nu a stat pe loc în ultimele trei decenii. “Carte de supliciu, în care fiziologia bolii şi tangenţa tot mai palpabilă a morţii sunt luate ca premise ale iluminării” (Al. Cistelecan), Puntea (Ultimele), din care am preluat această Scară la cer, reprezintă un moment de vârf, dacă nu cumva însuşi muntele Calvarului, al poeziei soresciene şi totodată un ultim şi disperat ecou, la distanţă de un secol, al eminescianului “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Graţie “ultimului” Marin Sorescu, niciodată poezia nu a fost mai aproape de rugăciune.