Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Laszlo Alexandru

Interviu cu Laszlo Alexandru

Em. Galaicu-Păun: Acum 721 de ani, în ajunul Sfintelor Paşti, un bărbat tânăr pe nume Dante – personaj şi autor deopotrivă – pornea într-o călătorie iniţiatică, avându-l drept ghid, în Infern şi Purgatoriu, pe Virgiliu, şi urmând-o, în Paradis, pe Beatrice. În anul în care se împlinesc şapte secole de la moartea lui Dante (1265 – 1321), cărturarul clujean Laszlo Alexandru ne ghidează la rându-i prin lumea Divinei Comedii, într-un studiu monumental în 3 tomuri însumând 2200 de pagini, Lectura lui Dante, Cartier, 2020. Scurt pe doi: ce este Comedia (din 1555, Divina) lui Dante?

Laszlo Alexandru: Divina Comedie este o operă fără seamăn în istoria culturii europene, este “poemul sacru, la care și-au dat mîna și cerul și pămîntul”, a cărui împlinire i-a luat autorului “atîția ani” și l-a “stors de vlagă”, fiindcă nu-i o glumă să faci sinteza informațiilor din numeroase domenii ale cunoașterii, din Antichitate și Evul Mediu: mitologia, istoria, filosofia, teologia, politologia, geografia, mentalitățile și obiceiurile - și să pui totul într-o formă poetică “blindată”: fiecare vers să aibă 11 silabe, să rimeze de trei ori și să se grupeze în terține, iar tot poemul să se întindă pe 14.230 de versuri. Ca să pricepi un asemenea “monstru” de erudiție, înfășurat într-un asemenea munte de sensibilitate, ai nevoie de un ghid, de un intermediar. Nici un cititor normal nu e în stare să acopere mental, în profunzimea lecturii solitare, o astfel de experiență, ce se ia la întrecere cu infinitul. Drumul spre universul dantesc se străbate mai ușor cînd ești pilotat de un cunoscător, așa cum Dante a fost condus de Virgiliu și Beatrice. Însă, ca prin farmec, îți dai seama după o vreme, cînd izbutești să avansezi în lectura versurilor, că treptat ai devenit nu doar mai inteligent, prin ascuțirea și rafinarea gîndirii, ci și mai bun, prin lepădarea de păcate înfiorătoare, pedepsite acolo prin metodele cele mai ingenioase, închipuite vreodată de gîndirea umană, și prin îmbrățișarea virtuților înălțătoare, răsplătite prin imaginile poetice și reflecțiile cele mai sublime.

Em. G.-P.: Omul aflat nu doar „la mijlocul vieţii sale”, ci şi la o răscruce de drum, e în căutarea mântuirii, dar se vede silit să înceapă prin a coborî în Infern (or, se ştie de la Jean-Paul Sartre: „Infernul sunt alţii”). Este o proiecţie a minţii lui Dante, Infernul? Sau îl ia de-a gata din gândirea teologică a Părinţilor Bisericii?

L.A.: Infernul dantesc are la temelie modelul aristotelic de configurare și cuprinde trei mari zone. În primele cercuri, mai aproape de suprafață, stau incontinenții, cei care nu și-au putut stăpîni poftele și instinctele: dorința de cunoaștere în absența divinității (“frumoasa școală” și “nobilul castel”, cu personalitățile culturale din cîntul IV), iubirea nelegitimă, incestuoasă (umbrele izbite de furtună din cîntul V), mîncăii, zgîrciții și risipitorii etc. A doua treaptă de păcat, mai gravă, îi cuprinde pe violenți: față de alții (ucigași), față de ei înșiși (sinucigași), față de Dumnezeu (defăimători, sodomiți, cămătari). A treia treaptă, cea mai teribilă, îi include pe înșelători, adică păcătoșii care își folosesc inteligența, darul primit de la Dumnezeu, pentru a comite nelegiuiri (sfătuitorii de înșelăciune, semănătorii de vrajbă, falsificatorii de aur, trădătorii de rude și de patrie, de oaspeți și binefăcători). Proiecția Infernului dantesc este o sinteză între gîndirea filosofică antică, reflecția teologică medievală și ierarhia morală a poetului.

Em. G.-P.: „Purgatoriul apare, în ideologia religioasă, aproape odată cu Dante…” – te rog să dezvolţi această idee, din care a ieşit a doua cantică a Comediei, Purgatoriul.

L. A.: Cînd s-a născut Dante, în 1265, Purgatoriul încă nu exista. A apărut nouă ani mai tîrziu, la Conciliul de la Lyon, din 1274, pentru că teologii, nemulțumiți de configurația binară, bine-rău, Hades-Cîmpiile Elizee, au ținut să inventeze și să impună un spațiu intermediar, al penitenței și răscumpărării posibile. Iar Dante este cel care îl pune în scenă, din punct de vedere poetic. Îi conferă învelișul estetic cel mai minuțios structurat, cel mai logic explicat și cel mai impresionant filosofic. Așa se face că, după Dante, n-a mai existat un proiect artistic demn de luat în seamă, în acest domeniu. El a preluat, aproape de la zero, un concept proaspăt, abia apărut, și l-a epuizat estetic, spunînd despre el tot ce se putea. Purgatoriul lui Dante este un munte uriaș, situat pe globul pămîntesc, la antipodul Ierusalimului, care trebuie urcat pieptiș de toți cei care aspiră la mîntuire. Invers decît într-o expediție lumească, unde cu cît ne apropiem de vîrf, cățăratul e tot mai dificil, încît pe culme ajung doar marii alpiniști, oamenii încăpățînați, dificultatea din Purgatoriu apare la pornire: este o mare încercare de voință să te pui în mișcare, pe calea lepădării de propriile convingeri (greșite), să renunți la orgoliul care te țintuiește cu greutatea lui pe fața pămîntului, să accepți smerenia deschiderii spirituale către lume, care te înalță. Dar, după ce ai descoperit - prin regrete și suferință - acest traseu, nimic nu mai poate sta în calea ascensiunii.

Em. G.-P.: „Al treilea ţinut e traversat, prin urmare, în zbor de călătorul Dante…” – iată încă o mare inovaţie dantescă, despre care te-aş ruga să ne vorbeşti.

L. A.: După coborîrea în Infern și urcarea în Purgatoriu, vine zborul din Paradis. Pentru ca protagonistul Dante, cu mintea lui de om, să priceapă tainele mîntuirii, este nevoie de un spațiu de trecere, convențional, iar acesta este format din nouă ceruri succesive, pe care el le străbate în zbor, călăuzit de Beatrice, femeia iubită. Cum poate însă un om să zboare în Evul Mediu? Iată o întrebare la care autorul răspunde pe cale spirituală. Păcatele ne trag în jos, ne apropie de Lucifer și de măruntaiele pămîntului. Însă, pe măsură ce ne lepădăm de ele, devenim mai ușori, imponderabili, și este “logic” să țîșnim spre Creatorul nostru, spre iubirea primordială care ne așteaptă în vîrful universului. După depășirea celor nouă ceruri, care sînt însă doar o butaforie, o construcție artificială, personajul Dante – și noi, împreună cu el – pătrunde(m) în ținutul abstract al Empireului, care nu constituie un loc delimitat cu precizie, în univers, dimpotrivă, este o întindere în afara spațiului și a timpului, structurată sub forma unui imens amfiteatru (văzut din interior), sau a unui imens trandafir (văzut din exterior). Pe treptele/petalele sale, la diverse niveluri de beatitudine, stau personaje celebre din istoria omenirii, care și-au binemeritat mîntuirea. Deasupra tuturor se află Dumnezeu, înconjurat de nouă cercuri de îngeri, creațiile sale care-i stau mai aproape, fiindcă cel mai mult le îndrăgește. Iar între petalele trandafirului și spațiul divin, cohorte de mii și mii de îngeri și duhuri fericite zboară, ca albinele, în sus pentru a transporta cîntecele de slavă și recunoștință adresate Creatorului, și în jos, aducînd “mierea” iubirii divine către toți cei care o așteaptă cu însetare.

Probabil că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le descoperim, citind capodopera lui Dante Alighieri, dincolo de pasajele izolate, de mare virtuozitate artistică, rămase la fel de proaspete și după 700 de ani, dincolo de personajele impresionante, care ne pun pe gînduri, este ipoteza că universul nostru este un loc armonios, întemeiat pe iubirea primordială. De asemeni faptul că această afecțiune germinativă continuă și azi să plăsmuiască noi și noi suflete unice, împinsă numai de un sentiment generos și dezinteresat. Grația divină este, mai mult decît un impuls spontan, rezultatul gîndirii, care se caută pe sine și este gîndită gîndindu-se, și ajunge, ca rezultat al introspecției autotelice, să rîdă și să iubească. A citi o carte – pentru a înțelege taina universului – poate fi un gest de mare însemnătate.

* * * * * * * * *

LASZLO Alexandru s-a născut în Cluj. Profesor de italiană la Colegiul Naţional “George Bariţiu” din Cluj. Doctor în Filologie al Universităţii “Babeş-Bolyai”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A publicat articole, studii literare, eseuri, polemici şi traduceri în reviste culturale din România (Bucureşti, Bistriţa, Brăila, Cluj, Constanţa, Craiova, Iaşi, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Tîrgu Jiu, Tîrgu Mureş), Statele Unite, Israel, Germania, Italia.

Cărţi: A. Literatura română: 1. Între Icar şi Anteu, 1996. 2. Orient Expres, 1999. 3. Grîul şi neghina, 2002. 4. Criticul literar Nicolae Manolescu, 2003, 2009. 5. Vorbind (cu Gheorghe Grigurcu şi Ovidiu Pecican), 2004. 6. Toate pînzele sus!, 2005. 7. Viceversa! Polemici pro şi contra lui Paul Goma, 2009. 8. Muzeul figurilor de ceară, 2009. 9. Viaţa de zi cu zi, 2011. 10. Exerciţii de singurătate, 2012. 11. Tutti frutti, 2013. 12. Uriaşe lucruri mici, 2014. 13. Stări de spirit, 2018. 14. Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul”, 2019. B. Limba-literatura italiană: 1. Dicţionar italian-român, 1999. 2. Dicţionar practic italian-român şi român-italian, 2003. 3. Dicţionar italian-român, român-italian, 2006, 2016. 4. Memorator de limba italiană. Gramatică practică, 2007, 2015, 2018. 5. Prin pădurea întunecată. Dialoguri despre Dante (cu Ovidiu Pecican), 2011; în versiune italiană: Per la selva oscura. Dante parlato (con Ovidiu Pecican), 2013, 2021. 6. A revedea stelele. Contribuţii la studiul operei lui Dante, 2013, 2018. 7. Antologia di letteratura italiana per le scuole, 2018.

Traduceri: A. Din franceză în română: 1. Romain Gary, Ai toată viaţa înainte, 1993, 2006, 2013, 2020. 2. Raymond Queneau, Zazie în metrou, 2001, 2004, 2008. 3. Raymond Queneau, Sîntem mereu prea buni cu femeile, 2005. 4. Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, 2009. B. Din română în italiană: 1. Omaggio a Dinu Adamesteanu, 1996 (colaborare). 2. Laszlo Alexandru-Ovidiu Pecican, Per la selva oscura. Dante parlato, 2013, 2021. 3. Gelu Hossu, Il Card. Iuliu Hossu. Spirito della Verità, 2019. C. Din italiană în română: 1. Luigi Accattoli, Karol Wojtyla. Omul sfîrşitului de mileniu, 1999. 2. Renzo Allegri, Padre Pio. Omul speranţei, 2001, 2002, 2011. 3. Umberto Eco, A spune cam acelaşi lucru. Experienţe de traducere, 2008. 4. Giovanni Papini, Dante viu, 2009. 5. Patrizio Trequattrini, Furio, 2010. 6. Patrizio Trequattrini, Şantajul, 2011. 7. Andrea Tornielli - Domenico Agasso jr., Sfaturi prietenești de la Papa Francisc. Cuvinte care ne ajută să trăim mai bine, 2017. 8. Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an, volumul 1, Șalul negru, 2019. 9. Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an, volumul 2, Viața goală, 2019. 10. Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an, volumul 3, Țopăiala, 2020. 11. Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an, volumul 4, Bărbatul singur, 2020. 12. Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an, volumul 5, Musca, 2021. 13. Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an, volumul 6, În liniște, 2021.

(De Ziua Internațională a Cărții, am recitit două fragmente de roman – primul din Cap. 3, şi al doilea, din Cap. 8 – ce se potrivesc acestei sărbători; fără alte cuvinte, vi le propund atenţiei Domniilor Voastre.)

Că pedeapsa pentru orice ar fi făcut este înscrisă în chiar felul de a fi al fiecăruia, el unul o ştia ca nimeni altul – grăbit să-şi trăiască, dacă se poate cu anticipaţie, clipa, era mereu pus să aştepte cu orele, uneori şi cu zilele. De cel puţin o săptămînă, nu avea stare: nici măcar umblatul la „Nadiuşa” – cum îi zicea cu drag Bibliotecii Republicane din Ch-ău „N. K. Krupskaia” – nu-l mai consola, de unde în prima lună de vacanţă fură nedespărţiţi. Compania cărţilor îi devenise indispensabilă – citind pe rupte, trăia tot atîtea experienţe de mărime naturală cîte capodopere îi ieşeau în cale; acum însă ar fi lăsat fraza la jumătate – tocmai el, care aflase „că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate” – la cel mai mic semn de viaţă, al ei. Pornire cu atît mai paradoxală, cu cît în prezenţa fetei gîndu-i era mai mult la lectura întreruptă din cauza ei cînd, de dragul lui, ar fi putut foarte bine merge împreună la bibliotecă. Înainte de a se închipui cu ea într-un pat – desigur conjugal, dată fiind educaţia fetei, dar şi extazul lui care n-o scotea din Fecioara Maria – se visa la aceeaşi masă de lucru, în micuţă sală de literatură străină a „Nadiuşei”. Nu peste mări şi ţări, nici la capătul lumii – femeia vieţii lui trebuia să-l caute anume aici. Or, ghemul pe care i-l pusese, tot el, în mîini părea uitat de ea în poală, neatins, doritul fir al Ariadnei dovedindu-se de fapt un fir Bickford aprins la un capăt, al lui, ce avea să-i arunce în aer tăcerea minată. Şi atunci cobora în sala de muzică de la parter, unde, cu căştile puse pe urechi, se închipuia comandantul unui avion supersonic, Tu-144 sau Concorde, pilotînd pe arii de Mozart, Beethoven sau Chopin. Lipsit de orice cultură muzicală, se lăsa ghidat după ureche, ascultînd „hiturile” clasice cum ar fi Fantezie şi Fugă Sol minor, Simfonia 40, Sonata lunii etc., etc., iar de curînd şi Ave Maria, al cărei prim vers – atîta latină învăţase şi ei la Litere cît să transcrie fără greş: „Ave Maria gratia plena” – îl purta pe buze în chip de sărut promis, să i-l dea fetei. Doar că, de mai bine de o săptămînă, ea nu se răspundea – fără nici o explicaţie. La fel cum, în Ch-ău, putea să nu iasă deloc, după ce că el a aşteptat-o o oră bătută în faţa căminului nr. 7. Punctuală în toate, sentimentul timpului îi dispărea cu desăvîrşire cînd era cu el – cel mult se aflau împreună în acelaşi spaţiu, unul lipsit de evenimente. Doar distanţe – de acoperit (între lucruri) sau de pus (între oameni) –, iar acum şi distantă, la propriu.

Cînd nu-şi afla locul nici în cărţi, singur mersul pe jos, pe distanţe din ce în ce mai mari, era de el – niciodată însă la pas de promenadă.

(…)

Apariţia ei în uşa sălii de lectură – cum sta el la masa lui, simţi uşa deschizîndu-se altfel, ca pentru prima oară; n-ar fi trebuit să se uite peste umăr, de la Orfeu încoace gestul nu aduce decît pierderi ireparabile! –, nu, nu putea fi ea! refuzase să-l urmeze ori de cîte ori a chemat-o cu el, ba da! apariţia ei în uşa sălii de lectură nu prevestea nimic bun. Din prag, îi aruncă o privire cum ai arunca o bombă artizanală sub picioarele victimei, fără a ţine cont de mulţimea din jur, în numele unei idei, şi făcu stînga-mprejur. O urmă numaidecît. În coridor îl privi lung-lung – avea nişte ochi enormi, cu pleoape grele, de Fecioară Maria din icoanele bizantine; cînd şi-i deschidea, brusc, a mirare, parcă năştea doi gemeni odată –, apoi îi spuse pe un ton neutru, ai zice sine ira et studio, numai o limbă moartă putînd reda întreaga nepăsarea din voce: “Te urăsc de moarte”. Era o zi însorită de sfîrşit de feb...mart; în lumina din coridorul bibliotecii păreau două insecte preistorice prinse într-un chihlimbar enorm, pe care tot ea îl tăie din interior, cu paşi mici şi iuţi de fierăstrău, pe scara unghiulară, în muchii reci nervoase. Cît o urmări fascinat – trecerea ei de pe-un palier pe altul, enjembement în Sonete-le lui Eminescu – se făcu primăvară. Căderea ţurţurilor... topirea zăpezilor... natura-mamă ieşind din amorţire... Îl dădu în călduri. Nimeni nu s-a clintit din loc cînd reveni în sală – altfel scîrţîie o uşă pe care-o deschizi în fiecare zi! –; abia dacă făcu doi-trei paşi în interior cînd o bucată enormă de tavan se prăbuşi cu zgomot exact peste masa lui. În aceeaşi clipă toate privirile se răsuciră de la locul căderii spre el, ne-la-locul-lui. Rîdea. Rîdea-n gura mare, gîlgîitor, ca de-o glumă bună. De la plecarea ei – “Pe veci pierduto, vecinic adorato !” – n-a trecut nici un minut. Aruncă o ultimă privire “rămăşiţelor pămînteşti” ale poemului, acum îngropate sub grămada de moloz, împreună cu cărţile luate cu împrumut. Deasupra mesei, la cca jumătate de metru în aer, îngerul Gabriel i se arătă mîhnit şi înfricoşat şi schimbat la faţă, dar tînărul era prea grăbit ca să-l vadă. O rupse de fugă pe uşă, s-o ajungă, chit că nu mai avea cum s-o întoarcă. “Tare de înger!”, auzi din urma sa, fără a înţelege la cine se referă vocea. Trecu glonţ pe lîngă garderobă – n-avea timp de pierdut! –; afară, o zări la nici o sută de metri de clădirea pe care tocmai o părăsise. Încremenită locului, ca femeia lui Lot, de sare, privea ţintă la geamurile de la etajul trei ale sălii de “Literatură străină”, acolo unde... “Ce-a căzut aşa?...”, îl întrebă. “Îngerul, îi răspunse, cu jumătate de gură şi, pentru sine, al meu”.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG