La vernisarea expoziţiei Metaforme. Andrei Sârbu – in memoriam (1950-2000), de la sfârşitul lui decembrie 2020, făcusem rost de Atelierul din strada Patrice. Memorii & File de jurnal, de Antonina Sârbu, Editura Arc, 2020, volum pe care-l voi prezenta la „Cartea la pachet” într-una din săptămânile viitoare. Aş fi făcut-o încă din iarna asta, dar mereu mi-am zis că am tot timpul să scriu de îndelete despre carte, cu atât mai mult cu cât l-am cunoscut (şi chiar am fost vecini, în ultimii săi ani de viaţă) pe Andrei Sârbu şi o cunosc, încă din anii studenţiei, debutând împreună cu versuri în 1984, în aceeaşi culegere colectivă Dintre sute de catarge, pe Antonina. Timpul însă n-a mai avut răbdare cu Antonina Sârbu (n. 6 noiembrie 1956, Văratic, Răşcani – 4 aprilie 2021), iar lista personalităţilor de creaţie răpuse de teribil Covid-19 creşte (în paranteză, aprind o lumânare şi pentru eseistul Ioan Mânăscurtă, care s-a stins pe 27 martie curent).
Ce fel de fiinţă a fost Antonina se cunoaşte din cărţile pe care le-a semnat, cărţi care mai degrabă au pus în lumină personalitatea celui/celei despre care scrie decât Eu-l autoarei; aş zice că a interpretat partitura vioarei a doua, comunicând de la egal la egal cu artişti de mâna întâi. O dovadă în acest sens este volumul cu/despre Constanţa Târţău, pe care l-am prezentat la vremea respectivă. Postumitatea este şi ea o ieşire la rampă – una în lumina Adevărului, aşa cum se arată în: Constanţa Ţârţău, Ultimul dialog, O carte concepută şi realizată de Antonina Sârbu, Editura ARC, 2016. Apărută la doi ani de la stingerea „celei mai mari actriţe pe care a avut-o Basarabia”, cartea se împarte în două: Constanţa Târţău despre viaţă, teatru şi colegi şi Confesiuni despre Constanţa Târţău, semnate de Marcela Cebotarenco, Lucy Râbceac, Vera Olaru, Silviu Fusu, Ion Ungureanu ş.a.
„…vom scrie o carte (…) cu subtitlul Despre asasinii culturii”, ţine să se facă înţeleasă de la bun început actriţa octogenară, iar dezvăluirile ei nu iartă nicio glorie a teatrului naţional: „Unii regizori, cum a fost Veniamin Apostol, nu mă suportau”; „În timpul unui spectacol, Vitalie Rusu m-a trântit cu capul de podea”; „Valeriu Cupcea mi-a făcut mult rău în ultimii ani”; „Victor Gherlac mi-a făcut multe rele…”; „Atunci am înţeles că acest Strâmbeanu e marele mahăr”; „Dumitru Margine, omul care mi-a nenorocit viaţa”. O singură excepţie: „L-am iubit pe Ciocolov! (…) Am fost fericită cu Serghei Semionovici. El a dat sens existenţei mele”. Dincolo de drama personală („le-am jucat pe Liubovi Koşevaia, Haia Livşiţ, iar de cele mai multe ori îmi dădeau roluri secundare, în scene de grup”), însăşi epoca se reflectă în destinul acestei mari actriţe conştientă că „nu am jucat rolurile pe care mi le-am dorit, nu am avut regizori care să fi lucrat pentru a mă pune în valoare”. Este şi părerea colegilor ei: „Constanţa era actriţă pentru roluri mari. Dar (…) îi dădeau nişte roluri precum Mărioara din nu ştiu ce piesă, roluri secundare” (Vera Olaru). Şi mai tranşant, Ion Ungureanu afirmă: „Constanţa era o pasăre de alt soi. Ea a fost o aristocrată între plebei!”, şi, ceva mai încolo: „Constanţa avea un simţ mozartian al limbii”.
Cu o luciditate amară, actriţa constată că „Asasini ai culturii au fost peste tot, nu numai în teatre, dar şi în literatură, în lumea artiştilor din toate domeniile”; este bine să le ştim numele, chiar dacă, vai! unele fac parte din patrimoniul culturii naţionale…
* * * * * * * *
Într-un fel, mă bucur că nu am apucat să prezit până acum Atelierul din strada Patrice. Memorii & File de jurnal, căci aş fi făcut-o (negreşit!) focalizându-mi toată atenţia pe artistul plastic Andrei Sârbu; acum, că Antonina i s-a alăturat, voi scrie despre o artistă a cuvântului şi a discreţiei care l-a iubit ca la carte, lăsând în acest sens o tulburătoare mărturie, acum cu valoare de testament.
