Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016
Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016

Pe 8 aprilie curent, se împlinesc 110 ani de la naşterea lui Emil Cioran – l-am citit de la un capăt la altul, atât cărţile apărute în anii ’30 în România, cât şi volumele scrise în franceză, acestea din urmă în ediţia (cvasi)comopletă de la Gallimard. Nu mă încumet însă să vorbesc despre opera sa, au făcut-o alţii, de sont vivant şi după dispariţia filosofului (20 iunie 1995), cu competenţă şi din varii unghiuri de vedere. Şi tot la acest capitol (de exegeze) trebuie amintit filmul documentar al lui Gabriel Liiceanu, Exerciţii de admiraţie, un document artistic şi uman absolut zguduitor.

N-am apucat să-l cunosc personal pe mult mai celebrul meu tiz, am însă un prieten pictor (Ion Coman, stabilit de vreo trei decenii la Milano) care l-a întâlnit şi chiar au peripatizat într-o buză zi prin Jardin du Luxermbourg. Despre Emil Cioran, omul de-o vitalitate debordantă, mi-au vorbit şi Emil Hurezeanu, şi – pe larg, într-o după-amiază de neuitat de la Bookfest – regretatul Luca Piţu (1947 – 2015), care l-au cunoscut. Ultimul a şi depus mărturii scrise, la patru mâini cu Sorin Antohi, despre care am vorbit la vremea respectivă:

Emil Cioran
Emil Cioran

„Când am văzut spectacolul acestor eşecuri succesive, am vrut să scriu o carte cu acest titlu: Neantul românesc. Până la urmă n-am mai făcut-o, pentru că…”, lasă să-i scape la un moment dat – mai exact pe 5 octombrie 1991 – Emil Cioran, într-o convorbire cu Luca Piţu şi Sorin Antohi, din fericire înregistrată pe bandă magnetică. La 17 ani de la acea antanta cordială cu Decompozitorul, ultimii doi au „încercat aici să salvăm titlul, spiritul şi o parte din substanţa acelei cărţi nescrise şi omniprezente, a cărei chintesenţă este exprimată deja într-un titlu sintetic, dureros şi obsedant”, şi anume Neantul românesc. O convorbire, Polirom, 2009.

Interesantă în sine, povestea intrării în scenă a protagoniştilor pare a fi o succesiune de citate: Sorin Antohi scrie un text „cioranian” despre Le stigmate et l’utopie, nu înainte de a fi citit Histoire et utopie, împrumutată de la Luca Piţu, el însuşi de curând – suntem în ’91 – autor al Sentimentului românesc al urii de sine. Un adevărat cerc de lectură, la care se alătură maestrul în persoană, primindu-i în mansarda sa de pe 21 rue de l’Odeon.

Rezultă o convorbire spumoasă, cu rememorări sfâşietoare (Mircea Vulcănescu, cel care „Nu avea o viziune tragică, dar simţea ceva”; Petre Ţuţea, „aruncat în puşcărie ca un fanatic, ca un tip periculos, pentru că nu şi-au dat seama că e un geniul verbal, nu un geniu politic!”; Nicu Steinhardt, „un tip simpatic şi sincer”; Belu Zilber, „un tip ciudat” ş.a.), presărată cu formule paradoxale („În România, succesul înseamnă să eşuezi…”), în care autorul Schimbării la faţă… dă frâu liber gândirii: „Aşa este. Deci neantul ăsta… Asta e neliniştitor. Fiindcă românii sunt totuşi un popor inteligent. Dar e ceva exterior! Străluceşte, dar nu are bază. Există ceva în neregulă la rădăcină. Şi asta e probabil drama. E un defect incurabil”.

Dacă-i adevărat că – şi este ! – cui pe cui scoate, Neantul românesc tocmai a salvat de la neant cartea nescrisă a lui Cioran.

* * * * * * * * * *

S-ar fi putut pune puct aici, dacă între timp nu descopeream acest text al lui E.M. Cioran – „Chère amie, J'aurais dû vous remercier plus tôt pour l'admirable Mallarmé. Şerban Foarţă s'est attaqué à l'impossible et a réussi grâce à son talent et aux vertus poétiques de la langue roumaine. Notre peuple a tout raté, sauf graiul. De toutes les langues que je connais, la nôtre est indeniablement la plus poétique. Me voilà patriote..." (E.M.Cioran, către Dana Diminescu (o cunoştință comună a lui & a lui Foarță), în 13 mai 1989) –, din care reţin această frază, una din cele mai dureroase şi sublilmă din câte s-au spus vreodată despre geniul creator românesc (să fie o întîmplare că-n scrierile vechilor cărturari, dar şi la Eminescu, limbă mai însemna şi popor ?!). Iat-o : « Notre peuple a tout raté, sauf graiul ».

La vernisarea expoziţiei Metaforme. Andrei Sârbu – in memoriam (1950-2000), de la sfârşitul lui decembrie 2020, făcusem rost de Atelierul din strada Patrice. Memorii & File de jurnal, de Antonina Sârbu, Editura Arc, 2020, volum pe care-l voi prezenta la „Cartea la pachet” într-una din săptămânile viitoare. Aş fi făcut-o încă din iarna asta, dar mereu mi-am zis că am tot timpul să scriu de îndelete despre carte, cu atât mai mult cu cât l-am cunoscut (şi chiar am fost vecini, în ultimii săi ani de viaţă) pe Andrei Sârbu şi o cunosc, încă din anii studenţiei, debutând împreună cu versuri în 1984, în aceeaşi culegere colectivă Dintre sute de catarge, pe Antonina. Timpul însă n-a mai avut răbdare cu Antonina Sârbu (n. 6 noiembrie 1956, Văratic, Răşcani – 4 aprilie 2021), iar lista personalităţilor de creaţie răpuse de teribil Covid-19 creşte (în paranteză, aprind o lumânare şi pentru eseistul Ioan Mânăscurtă, care s-a stins pe 27 martie curent).

Ce fel de fiinţă a fost Antonina se cunoaşte din cărţile pe care le-a semnat, cărţi care mai degrabă au pus în lumină personalitatea celui/celei despre care scrie decât Eu-l autoarei; aş zice că a interpretat partitura vioarei a doua, comunicând de la egal la egal cu artişti de mâna întâi. O dovadă în acest sens este volumul cu/despre Constanţa Târţău, pe care l-am prezentat la vremea respectivă. Postumitatea este şi ea o ieşire la rampă – una în lumina Adevărului, aşa cum se arată în: Constanţa Ţârţău, Ultimul dialog, O carte concepută şi realizată de Antonina Sârbu, Editura ARC, 2016. Apărută la doi ani de la stingerea „celei mai mari actriţe pe care a avut-o Basarabia”, cartea se împarte în două: Constanţa Târţău despre viaţă, teatru şi colegi şi Confesiuni despre Constanţa Târţău, semnate de Marcela Cebotarenco, Lucy Râbceac, Vera Olaru, Silviu Fusu, Ion Ungureanu ş.a.

„…vom scrie o carte (…) cu subtitlul Despre asasinii culturii”, ţine să se facă înţeleasă de la bun început actriţa octogenară, iar dezvăluirile ei nu iartă nicio glorie a teatrului naţional: „Unii regizori, cum a fost Veniamin Apostol, nu mă suportau”; „În timpul unui spectacol, Vitalie Rusu m-a trântit cu capul de podea”; „Valeriu Cupcea mi-a făcut mult rău în ultimii ani”; „Victor Gherlac mi-a făcut multe rele…”; „Atunci am înţeles că acest Strâmbeanu e marele mahăr”; „Dumitru Margine, omul care mi-a nenorocit viaţa”. O singură excepţie: „L-am iubit pe Ciocolov! (…) Am fost fericită cu Serghei Semionovici. El a dat sens existenţei mele”. Dincolo de drama personală („le-am jucat pe Liubovi Koşevaia, Haia Livşiţ, iar de cele mai multe ori îmi dădeau roluri secundare, în scene de grup”), însăşi epoca se reflectă în destinul acestei mari actriţe conştientă că „nu am jucat rolurile pe care mi le-am dorit, nu am avut regizori care să fi lucrat pentru a mă pune în valoare”. Este şi părerea colegilor ei: „Constanţa era actriţă pentru roluri mari. Dar (…) îi dădeau nişte roluri precum Mărioara din nu ştiu ce piesă, roluri secundare” (Vera Olaru). Şi mai tranşant, Ion Ungureanu afirmă: „Constanţa era o pasăre de alt soi. Ea a fost o aristocrată între plebei!”, şi, ceva mai încolo: „Constanţa avea un simţ mozartian al limbii”.

Cu o luciditate amară, actriţa constată că „Asasini ai culturii au fost peste tot, nu numai în teatre, dar şi în literatură, în lumea artiştilor din toate domeniile”; este bine să le ştim numele, chiar dacă, vai! unele fac parte din patrimoniul culturii naţionale…

* * * * * * * *

Într-un fel, mă bucur că nu am apucat să prezit până acum Atelierul din strada Patrice. Memorii & File de jurnal, căci aş fi făcut-o (negreşit!) focalizându-mi toată atenţia pe artistul plastic Andrei Sârbu; acum, că Antonina i s-a alăturat, voi scrie despre o artistă a cuvântului şi a discreţiei care l-a iubit ca la carte, lăsând în acest sens o tulburătoare mărturie, acum cu valoare de testament.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG