Emilian Galaicu-Păun

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs. în ale muzicii? Vă rog s-o istorisiţi.

Mihai Ţăruş: Întâlnirea dintre tânărul Paul Valéry şi maestrul său Stéphane Mallarmé e un caz mai deosebit. Nu întotdeauna însă se produce șocul întâlnirii. Eu sunt o figura lenta de caracter. Trebuie sa treacă ceva timp ca să înțeleg ce sa întâmplat, dacă s-a întâmplat.

În cazul meu, cred că întâlnirea decisivă a avut loc în 1971 cu Vladimir Sterligov (1904 – 1973), pictor din Sankt Petersburg, elev al lui Kazimir Malevici (1879 – 1935), promotor al unui sistem plastic „Potir – Cupolă”. Se întâmpla la o expoziţie vernisată în atelierul soții sale, Tatiana Glebova (1900 – 1985), şi ea artist plastic, fostă elevă a unui alt pictor important din avangarda rusă Pavel Filonov (1883 – 1941). Țin minte întrebarea pe care mi-a adresat-o Vladimir Sterligov la prima întâlnire: „Dumneavoastră ştiți unde ați nimerit?” Era o întrebare firească deoarece acele expoziţii erau închise, nu erau agreate de autorităţi; ba chiar pictorii erau avertizaţi, din când în când, că ar putea avea neplăceri pentru acest gen de activități artistice neautorizate. Acea expoziţie avea un stil anume, era descendentă din problematica avangardei ruse. Ei bine, întâlnirea în cauză a fost mai degrabă un fel de introducere pentru viitor, pentru toţi acei ani de studii care au urmat într-un mediu unde se putea gândi, activa, crea altfel decât în cel oficial. Într-un fel, eu eram pregătit de colegul și prietenul de facultate Alexandr Kojin şi de Şcoala de Pictură de la Chișinău, care era destul de liberala în acele timpuri.

Studiul începea prin însușirea principiilor plastice impresioniste: pictura lui Paul Cezanne, arta cubistă, pictura suprematistă, teoria culorii a lui Mihail Matiușin (1861 – 1934) și sistemul lui Vladimir Sterligov, care explora sensibilitatea artistica la zi, ancorată în căutările artistice locale şi occidentale. Au urmat ani de zile, zeci de ani de studiu creativ în mijlocul grupului lui Sterligov (între timp, maestrul dispăruse), pentru a însuși ordinea plastică. A fost o experienţă interesantă, de fapt o mare aventură intelectuală – ca problemă artistică. „Не пишите шкатулку, а пишите проблему” („Nu pictaţi cutia, ci problema”), spunea Sterligov. Pictez, caut mereu problema care mi-ar permite să mă exprim plenar & adecvat ființei mele.

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi artişti plastici contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

M. Ţ.: Fiecare păşeşte în artă în felul lui – cu crezul său, cu întâlnirile care vor avea loc. Astăzi înclinația spre ucenicie a cam dispărut. Tinerii nu prea caută, mai degrabă preiau. Exista internetul care acoperă aproape tot, adică toate iluziile, și ei se lasă prinși, crezând că acolo pot învăța destul.

Mica mea experienţă mi-a arătat că efortul depus de tineri nu e suficient. Relaţia „maestru – ucenic” trebuie să fie pe măsura necesitaților ce se impun, altfel îşi pierde sensul.

* * * * * * * *

Mihai ŢĂRUŞ s-a născut la 10 decembrie 1948, comuna Sineşti, judeţul Ungheni, Republica Moldova

Formare

1975 Absolvent al Academiei de Arte Plastice din Sankt Petersburg, Federaţia Rusă

1968 Colegiul Republican de Arte Plastice „Al. Plămădeală”, Chişinău. Prof. Vasile Toma (1937-1984), Ada Zevin (1918-2005), profesor de istoria artelor.
1961-1964 Şcoala de Arte Plastice pentru copii „A.V. Şciusev”, prof. Petru Pascaru, Chişinău

Stagii și formare continuă

1987-2017 – Numeroase tabere de creație în România și Bulgaria

2002 – Bursa de Excelenţă a Fundaţiei Soros Moldova

2000-2004 – Participă la studiul organizat de Larisa Astrein Exercitia spiritualia

2001 – Reşedinţa la Cité Internationale des Arts, Paris

1995-1997 – Se detaşează de concepte-manifest cu începere din anii ’70, optând pentru experienţe plastice inovatoare

1981-1985 – Pictează activ în cadrul unui grup de plasticieni sterligovişti, reanimat la iniţiativa pictorului G. Zubkov

1971 – Stabileşte relaţii cu emulul lui Kazimir Malevici, Vladimir Sterligov, promotorul unui nou concept plastic potir-cupolă

1969 – Susţine o serie de dialoguri intelectuale cu pictorul Mihai Grecu, care au avut repercusiuni benefice pentru relevarea vocaţiei tânărului plastician.

Expoziţii personale

2020 „În artă ca și în viață… Mihai Țăruș și Larisa Astrein… mereu înainte”, Galeria Artefice, Sankt Petersburg
2018 „M. Tarus - L. Astrein – A. Rurac...”, Galerie Sklenak, Praga

2018 „Fluctuatii în timp”, Muzeul Național de Artă al Moldovei

2017 VizitkaTarus@SPB.ru, Galeria 12 iulie, Sankt Petersburg

2015 „M. Tarus-pictura”, Muzeul Țarskoseliskaia kolekția, Pușkin

2014 „Compact pictura”, Mihai Tăruș,Centrul expoziţional „C. Brâncuși”, Chișinău, R. Moldova

2013 „Resursele semnului”, Muzeul Artei Nonconformiste, Pushkinskaia10, Sankt Petersburg

2013 „Dominanta culorii”, M. Tarus- L. Astrein, galeria ArtObiekt, Sankt Petersburg

2012 „Exercitia spiritualia”, Tarus-Astrein, Muzeul Naţional de Artă al Moldovei

2011 „Okno v drugoi mir”, Cafeneaua Podval Brodeacei sobaki, Sankt Petersburg

2011 „Jivopisi kak vesna”, galeria Gildia masterov, Sankt Petersburg

2010 „Coforma”, OSCE în Moldova

2008 „Asamblaj pictural”, Muzeul Naţional de Artă al Moldovei

2007 „Mihai Tarus”, OSCE, Chişinău

2006 „Mihai Tarus-pictura”, Policor, Sankt Petersburg

2006 „Spaţiu ambiental”, Tarus-Astrein, Galeria Gildia masterov, Sankt Petersburg

2005 „De la figurativ la nonfigurativ”, Sankt Petersburg , Manege

2003 „Încifrare-semne”, Chişinău, Centrul expoziţional C. Brâncuşi

2001 „Semne”, Centrul expoziţional „C. Brâncuşi”, UAP, Chişinău
2001 „Mihai Tarus”, Cité Internationale des Art, Paris

1999 „Timpul în tablou”, Muzeul Naţional de Artă al Moldovei
1998 „Soittoa vareilla (Variaţiuni)”, Kotka, Finlanda

1997 „Mihai Tăruş”, Galeriile Parlamentului României, Bucureşti, România

1996 Sala de expoziții a UAP, Chişinău, Republica Moldova

1991 Casa scriitorilor din Leningrad
1981 Palatul Savanţilor, Leningrad (azi Sankt Petersburg ), Rusia

Prezent în multiple expoziții internaționale de grup, în special în Federația Rusă, România, Austria, Franța, Italia, Belgia, Olanda, Belarus.

Premii și Distincţii

1999 Titlul onorific MAESTRU ÎN ARTĂ al Republicii Moldova

2001 Premiul UAP România, expoziţia-concurs Saloanele Moldovei

2003 Premiu municipiului Bacău, Expoziţia Saloanele Moldovei

2004 Premiu UAP pentru pictura, Rep. Moldova

2007 Medalia de argint a Academii de pictură a Rusiei

2009 Medalia de aur, expoziţia “M.C.A./ CANNES-AZUR 2009”, Cannes, Franţa

1. Medaille d”Or, expoziţia “M.C.A./ Cannes-Azur 2010”,Cannes, Franţa

2011 Diploma expoziţiei „Petersburg-2010”, Manej, Sankt Petersburg

2012 Premiul Ministerului Culturii al R. Moldova, Expoziţia Saloanele Moldovei

2013 Medalia de aur, Tvorceskii Soiuz Hudojnikov, Moscova

2017 Premiu Centrului Cultural Vrancea, Romania

2018 Medalia Comemorativă Mihail Grecu, UAP Chișinău

2019 Diploma, (Bustul „Autoportret”), Salonul de Toamnă, Chișinău

Prezent în colecţii publice

Muzeul Naţional de Artă al Moldovei, Republica Moldova

Ministerul Culturii, Bucureşti, România

Colecţia Parlamentului României

Galeria Tretyakov, Moscova, Federaţia Rusă

Muzeul Rus, Sankt Petersburg , Federaţia Rusă

Muzeul de Istorie al oraşului Sankt Petersburg , Federaţia Rusă

Muzeul Țarskoselskaia Kolekția, Puşkin, Federaţia Rusă

Muzei nații, Moscova, Federaţia Rusă

Museum of Nonconformist Art, Sankt Petersburg

Colecţia sălii centrale de expoziţii Manege, Sankt Petersburg

Muzeul de artă I. Antonescu, Bacău, România

Muzeul de artă, Kazahstan

Muzeul de artă, Iaroslavli, Federaţia Rusă

Muzeul de artă „S.D. Erzia”, Saransc, Federaţia Rusă

Muzeul de artă „G. Aytiev”, Kyrgyz Republic

Colecţia Primăriei Municipiului Vâlcea, România

(Tradiţional, luna mai este – prin definiţie – luna festivalurilor de literatură, naţionale & internaţionale, printre acestea remarcându-se de departe Primăvara Europeană a Poeţilor, având şi o componentă – esenţială, după mine – a Traducătorilor. Nu s-a mai ţinut, nici în 2020, şi nici anul acesta, din cauza pandemiei – ceea ce nu vrea să însemne că poeţii & literaturile au încetat să-şi vorbească. Dintr-un interviu mai amplu, vă propun un mic fragment referitor la traduceri & tălmaci, fără de care nu ar fi cu putinţă comunicarea dintre naţiuni & culturi, chiar dacă există… google.translate, căci abia oamenii – de litere/de cuvânt – îi dau viaţă.)

Marian-Dumitru Ghiță : Este traducătorul un scriitor – și, dacă da, ce fel de scriitor este traducătorul?

Em. Galaicu-Păun: Am auzit adeseori spunându-se: „Traducătorul de poezie e un concurent al poetului tradus; traducătorul de proză e un rob al scriitorului tradus”. Dacă mă gândesc la câteva romane magistral tălmăcite în română – de fapt, sunt prea multe, aşa că nu voi da nici o listă, pentru a nu lăsa pe dinafară operele meritorii –, aş zice că traducătorul este ambasadorul scriitorului în altă limbă (dar şi – cu un cuvânt al lui Baudelaire – „son semblable, son frère”), iar misiunea sa poate impune nu doar un anume autor, ci şi literatura din care a tradus – ceea ce au şi făcut cu brio Irina Mavrodin, în cazul tălmăcirilor din franceză, Antoaneta Ralian, din engleză, Emil Iordache, din rusă, sau Nora Iuga, din germană, etc., etc. Mai cu seamă în cazul unor opere de mare virtuozitate stilistică se impune o mână de scriitor – din fericire, literele române au o galerie impresionantă de mari scriitori-traducători –, şi atunci putem vorbi despre încetăţenirea unor cărţi în „limba de adopţie”. Am trăit această senzaţie la lectura romanului Moscova – Petuşki, de Venedikt Erofeev, magistral transpus de regretatul Emil Iordache, de unde la început „poemul” (aşa îi zice autorul rus: «Поэма») mi se părea intraductibil. Nu voi generaliza – căci am văzut traducători de toată mâna, unora chiar le-aş fi dat peste mână! –, aş spune doar că dacă autorul e responsabil numai şi numai în faţa limbii sale, tălmaciul poartă întreaga răspundere şi în faţa textului tradus (pe care nu trebuie să-l trădeze), şi în faţa limbii & literaturii din care a tradus, nu în ultimul rând faţă de propria limbă & cultură, pe care o traducere bună o slujeşte întocmai ca o scriere originală. Nu pot să nu amintesc aici că marele Goethe a apucat să citească, în tălmăcirea lui Gérard de Nerval, prima partea a Faust-ului său „francez”, apreciind-o ca fiind… mult superioară originalului!

M.-D. G.: Să pornim de la ideea lui Plett, anume că literatura este întotdeauna text, nu și invers. Putem spune același lucru și despre scriitorul-traducător, că un scriitor este întotdeauna un traducător, dar un traducător nu este un scriitor?Ținând cont că atunci când o idee îi trece prin minte scriitorului, înainte de a începe să aștearnă cuvintele pe hârtie, el este desemnat categoric la traducere, în primul rând, pentru că gândirea înseamnă traducere, iar pe de altă parte, scrisul este traducerea gândului.

Em. G.-P.: E o discuţie lungă aici, aşa că aş tăia-o pe scurtătură făcând trimitere la poemul lui Lucian Blaga, Stihuitorul, pe care-l citez integral: „Chiar şi atunci când scriu stihuri originale/ nu fac altceva decât să tălmăcesc./ Aşa găsesc că e cu cale./ Numai astfel stihul are un temei/ să se-mplinească şi să fie floare./ Traduc întotdeauna. Traduc/ în limba românească/ un cântec pe care inima mea/ mi-l spune îngânat suav, în limba ei”. Pe urmele acestuia, Marcela Benea îşi intitulează unul dintre volumele de poeme chiar aşa: Traducătorul de suferinţe. Dar, sigur, întrebarea se referă la o altfel de traducere, nu a încă-nespusului în cuvânt, ci a textului dintr-o limbă într-alta, de dorit fără pierderi. De fapt, mereu se pierde ceva (în primul rând sonoritatea unei limbi), dar se şi câştigă (noi teritorii), iar în cazul unor traduceri izbutite, şi noi orizonturi – bref, traducerile nu fac o literatură, ci două şi mai multe... Din experienţa personală, ştiu că nu trebuie să faci o facultate de istorie pentru a traduce cărţi de istorie – am luat trei premii ale Uniunii Latine pentru traducerile din Robert Muchembled şi Michel Pastoureau, doi istorici francezi contemporani, ultimul un adevărat „papă” al heraldicii; dar e musai să ai mână de scriitor ca să-l tălmăceşti pe Roland Barthes, şi să fii neapărat poet, ca să-l transpui pe Boris Pasternak. La rându-mi, am fost tălmăcit – poezia, în special – în vreo 20 de limbi, având norocul de a fi lucrat mână-n mână cu mai mulţi poeţi & scriitori de primă mână. Ar mai fi de adăugat ceva – în chiar anul (2020, pe 15 ianuarie) în care îmi apărea romanul Ţesut viu. 10 x 10 în SUA (Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press), traducătorul meu Alistair Ian Blyth debuta la aceeaşi casă cu un roman, Card Catalogue, dar asta după ce tradusese deja în engleză mai mulţi autori români – Urmuz, Varujan Vosganian, Ruxandra Cesereanu, Dumitru Ţepeneag, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici ş.a. – mai şi fiind distins cu ceva premii.

M.-D. G.: Având în vedere aspectul economic precar pe care îl are traducerea literară, deducem că un traducător practică această meserie din pasiune, evident, tot de pasiune, vorbim și la meseria de scriitor. Prin urmare, s-a întâmplat să citiți vreo operă care v-a plăcut foarte mult și a lăsat în urmă acel regret cum că nu Dumneavoastră aţi scris-o? Reprezintă traducerea o șansă de a scrie ceva ce v-ați fi dorit să scrieți, dar nu ați apucat încă?

Em. G.-P.: Minunată întrebare! Mi s-a întâmplat în câteva rânduri ca, citind o lucrare (roman, poem, eseu, studiu monografic ş.a.m.d.) în care mă regăseam întru totul, să mă minunez până la Dumnezeu că nu eu am scris-o (şi tot atunci, în minte, refăceam deja unele fraze, suprimam sau adăugam anumite linii de subiect etc.) – prima pe listă e Memorialul mănăstirii, de José Saramago, urmată îndeaproape de Dicţionar khazar: roman-lexicon în 100 000 de cuvinte al sârbului Milorad Pavić –, dar de fiecare dată m-am bucurat că cel puţin mi s-a dat să citesc o asemenea carte, căci nu le poţi face tu însuţi pe toate (vorba marelui Tudor Arghezi: „Să vrei pân’ la o mie, să poţi pân’ la o sută”). Nu-i mai puţin adevărat că, la rându-mi, am tradus cărţi care m-au marcat – lui Michel Pastoureau (din care am tradus 5 studii, începând cu O istorie simbolică a Evului mediu occidental, Cartier, 2004, şi încheind cu Regele ucis de un porc, în curs de apariţie la Cartier) îi datorez titlul – heraldic – de Arme grăitoare (volumul de poeme din 2009 & antologia din 2015); lui Roland Barthes, din care am transpus Jurnal de doliu, în 2009, poemul Călimara lui Mutter (din proaspăta antologie sanG d’encre, 2020), ca să dau doar două exemple. Paradoxal, fiind în primul rând poet (şi abia după, romancier, eseist ş.a.), am tradus foarte puţină poezie – vreo 6-7 poeme de Boris Pasternak, prin anii ’90 şi ceva din franceză –; îl preţuiesc cu atât mai mult pe Paul Celan, cu cât a tradus în germană câţiva mari poeţi ruşi: Aleksandr Blok, Osip Mandelştam (de departe, preferatul meu!), Anna Ahmatova. Că tot i-am pomenit numele, traducătorii lui Paul Celan în franceză – unii, la patru mâini cu poetul, care a supravegheat îndeaproape procesul – vorbesc chiar despre „célaniser le français”. Să amintim, aici şi acum, şi de foarţarea (de la Şerban Foarţă citire) lui Stéphane Mallarmé în română, ceea ce a stârnit admiraţia lui Emil Cioran, care-i scria unei cunoştinţe, Dana Diminescu, în 13 mai 1989: „Şerban Foarţă s’est attaqué à l’impossible et a réussi grâce à son talent et aux vertus poétiques de la langue roumaine. Notre peuple a tout raté, sauf graiul…”