Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Ghenadie Ciobanu

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs. în ale muzicii? Vă rog s-o istorisiţi.

Ghenadie Ciobanu: În istoria europeană a artelor mai sunt exemple similare de impact puternic a unei personalități asupra alteia, de înrâurire deopotrivă a ideilor, concepțiilor și a întregii existențe. Personal, n-am trăit o asemenea întâmplare. Am participat la întâlniri de creație, workshop-uri, master-class cu celebri compozitori, am privit emisiuni despre personalități notorii din domeniul creației muzicale, am citit cărți dedicate vieții și creației renumiților maeștri, după care apărea, adesea, dorință de atașare la anumite idei, concepții, viziuni, uneori apăreau vibrații, afinități și alte feluri de rezonanțe energetice; atunci, mergeam în profunzime, acumulam anumite experiențe, profesionale și umane, la unele concepții renunțam foarte repede, altele erau abandonate cu trecerea timpului, dar nu mi s-a întâmplat să am un „șoc existențial”. Acum mă gândesc că intuiția m-a ferit de așa ceva și voi încerca să explic de ce cred așa.

Până la urmă în domeniul creației contează „ce” și „cum” și nu „cine”.

Țin minte și azi acele lucrări sau fragmente, părți din opusurile, aparținând unor compozitori diferiţi care m-au fascinat puternic în diferite perioade. Impresia este aceeași și astăzi. Meditând asupra acestor muzici și asupra fenomenului cu pricina, în general, am găsit explicația că toate aceste creații au ceva ce stă după sunete, dincolo de sunete, o altă materie decât cea sonoră, o altă substanță, lucruri care nu pot fi explicate prin cuvinte, concepții, adică, ar putea fi, dar într-un limbaj strict profesional, aproximativ și limitat. Îmi amintesc de cuvintele pe care le-a rostit maestrul Viorel Munteanu cu referire la o lucrarea ce îmi aparține (dincolo de modestie): de parcă ți-a fost dictată. Adevărul e că această senzație am avut-o și eu. Cred că anume prin aceasta se disting și lucrările rămase în memorie. Obișnuiam să audiez tot ce puteam găsi de același autor, dacă până a asculta lucrarea care m-a marcat nu am auzit alte opusuri de ale lui, și foarte rar trăiam aceeași revelație, în pofida faptului că creațiile ascultate erau și frumoase, și scrise la un înalt nivel profesional. Așa am descoperit personal multe creații ale marilor compozitori contemporani, dar niciunul din ei nu a devenit idolul meu. Într-un fel mă bucur că pot vorbi despre lucrări deosebite care m-au marcat și nu despre un idol anume. Până la urmă în domeniul creației contează „ce” și „cum” și nu „cine”.

Contextul cultural și intelectual în care ne-am format noi a fost diferit de cel din epoca lui Paul Valéry și Stéphane Mallarmé, conjunctura actuală însă e și mai diferită: astăzi în lume, în cele mai diverse domenii, există un noian de personalități cunoscute, un flux extraordinar de idei, concepții etc. Fiecare concepție nouă neagă concepțiile anterioare, ea însăși devenind fragmentară în scurt timp... Câte șocuri și, respectiv, câte decepții ar trebui să trăiască astăzi un Valéry? Sau care e idolul? De fapt, mai este și partea subiectivă, care depinde de sensibilitatea și receptivitatea celui care ar putea fi în postura lui Valéry.

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi artişti contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

Gh. C.: Majoritatea celor care au absolvit compoziția la clasa mea au dorit să studieze cu mine. Din păcate, astăzi sunt nevoit să îi tratez pe unii tineri talentați cu refuzul, recomandându-le în calitate de profesori pe unii discipoli de ai mei, din motiv că am și alte ocupații pe lângă cea pedagogică. Încerc să le sugerez elevilor mei să nu-și creeze idoli, să fie liberi de concepții și preconcepții. Le vorbesc despre lucrurile la care am ajuns prin experiența personală, de exemplu, să fie atenți la toate manifestările sonore din jur, să fie receptivi și sensibili, să încerce să audă muzica de după sunete, acea muzică care se ivește din tăcere, pe de o pare, și cea care exprimă dezlănțuirea spontană a energiilor și a imaginației, pe de alta. Le aduc exemple din muzica celebrilor compozitori contemporani, arătându-le cum un maestru creează mijloacele de expresie, cum își alege tehnicile individuale și metodele de organizare a materialului sonor în raport cu propriile teme, problematici și universul imagistic. Le subliniez că toate acumulările de ordin profesional sunt acel „cum” care le va servi în cele mai dificile situații, „ce”-ul, doar că urmează a fi identificat, acest „ce” se va schimba în decursul carierei și vieții, odată cu dezvoltarea conștiinței și experienței, motiv pentru care nu ar trebui să fie împrumutat sub formă de concepții chiar și de la cei pe care îi considerăm azi idoli. Realizez însă, clar, că oricine din acești tineri cu care comunic ar putea nimeri la un moment dat, în rezultatul unei întâlniri providențiale, în situația Paul Valéry – Stéphane Mallarmé, iar care vor fi consecințele, asta-i o istorie aparte.

* * * * * * * * *

Ghenadie CIOBANU (n. 1957, Republica Moldova) a absolvit Institutul Muzical-Pedagogic „Gnesin” din Moscova, facultatea pian (1982) şi Conservatorul „Gavriil Musicescu” din Chişinău, catedra compoziţie (1986). Este autor a mai mult de o sută de opusuri în genurile: operă, musical, simfonic, concertant, muzică de cameră, corală, de teatru şi film. Creaţiile sale au fost interpretate în cadrul a numeroase recitaluri şi concerte în Republica Moldova, România, Franţa, Germania, Grecia, Spania, Israel, Danemarca, Polonia, Rusia, Estonia, Ucraina, SUA, China, Italia, Bulgaria, Austria, Japonia, Guatemala, San Salvador, Azerbaidjan, Cehia, Ungaria, Canada ş.a.

Lucrările sale sunt înregistrate pe CD şi difuzate de către Denmarks Radio, programul P2 (Copenhaga), Radio România‚ Radio Moscova, Teleradio Moldova, Radio Leipzig, Radio Amsterdam, posturile de radio şi televiziune din Italia, Marea Britanie (GBEUR), Cehia (CZCR), Portugalia (PTRTP), Elveția (SESR), Croația (HRHRTR), Radio Viena etc.

Este doctor în arte, profesor universitar la Departamentul Muzicologie, Compoziţie, Jazz al Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, profesor invitat la universităţi europene şi autor de comunicări ştiinţifice de muzicologie. Preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din Moldova (1990 – 2012), Președinte de onoare al UCMM (din 2012), Preşedinte al Asociaţiei de Muzică Contemporană din Moldova (din 1993). Este fondator şi Director artistic al Festivalului internaţional “Zilele Muzicii Noi” din Chişinău, fondator şi Director artistic al ansamblului “Ars poetica”, producător şi prezentator al ciclurilor de emisiuni radiofonice “Studioul muzicii noi”, “Continuum. Interferenţe muzicale”, “Tezaurul componistic muzical” ș. a. (Compania publică “Teleradio-Moldova”). În perioada 1997-2001 a fost Ministru al Culturii al Republicii Moldova.

Este deţinător de premii şi distincţii naţionale şi internaţionale, printre care Ordinul Steaua României în grad de Comandor (2000); Premiul Naţional al Republicii Moldova (1998); titlul onorific Maestru în artă (1999); titlul onorific Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca (1997); medalia 150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu (România, 2000), Ordinul Gloria Muncii (Republica Moldova, 2010); Ordinul „Dimitrie Cantemir” al AŞM (2013), Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (2019).

Datorită dimensiunilor și posturii impresionante, la cei 17 ani ai săi, Arthur era considerat regele urșilor din România.

Împuşcarea ursului Arthur, uriaşul mascul de 17 ani, în judeţul Covasna, de către un prinţ din Austria vânător de trofee cinegetice, m-a dus cu gândul la studiul istoricului francez Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, Cartier, 2007; din cele cca 450 de pagini ale cărţii, şase pun în legătură numele regelui Arthur cu cel al ursului (Arthur, regele-urs) – îngăduie-mi-se a rezuma două mici secvenţe grăitoare:

În Evul Mediu, legendarul rege Arthur era, alături de Carol cel Mare, principalul suveran pus în scenă de literaturile europene. Originea sa e neîndoielnic celtică, iar numele, identic cu al ursului, e desemnat de cuvântul art în irlandeză, artos în galică, arth în galeză, arzh în bretonă. În mitologia galeză şi irlandeză, străvechiul Arthur pare să fi fost un rege-urs, dacă nu chiar, asemenea zeiţei antice Artio, o divinitate ursină care s-a transformat într-un suveran legendar. În textele narative din Evul Mediu creştin timpuriu, această natură animală practic nu mai iese la suprafaţă. Şi mai discretă se arată în romanele curtezane scrise în limbile vernaculare din sec. al XII-lea şi al XIII-lea: majoritatea autorilor nu mai înţeleg schemele şi temele mitologice în jurul cărora s-a construit istoria regelui Arthur.

Marile romane clasice ale ciclului Cavalerii Mesei Rotunde nu-l prezintă niciodată pe regele Arthur drept un rege-urs, şi mai puţin ca pe un urs-rege. Cele câteva episoade în care intervine un urs nu-l privesc direct, astfel încât numele său este cel care-l înrudeşte cu animalul: „Numele Arthur, formulat în latină, rezinează asemenea celui al unui urs redutabil” (Geoffroi de Monmouth, Historia Britonum). Dacă în romanele cavalereşti Arthur nu se transformă niciodată în urs, şi nici nu înfruntă fiara într-o luptă corp la corp, textele literare lasă să răzbească câteva mărturii discrete cu privire la străvechea natură animală. Chiar dacă sărăcită, această mitologie a lăsat urme de neşters în tradiţiile orale şi în folclor. Exemplul cel mai patent se află în episodul legat de moartea regelui, povestit de mai multe romane, în special de cel mai cunoscut dintre ele, Mort de roi Artu (Moartea regelui Artur), text redactat de un autor anonim pe la 1200 – este cel mai frumos roman din Evul Mediu scris în franceză. Episodul în cauză se situează aproape de sfârşitul romanului: regele stă întins, grav rănit; unul dintre tovarăşii săi fideli, Lucan Paharnicul, se apropie de el plângând spre a-şi lua rămas-bun. Arthur se scoală, îl cuprinde pe Lucan şi-l „strânge atât de tare la piept încât îl sufocă, îi zdrobeşte inima şi-l ucide”. Eveniment straniu şi dramatic, inutil în economia naraţiunii, dar acre aminteşte că, la origine, regele Arthur este un rege-urs înzestrat cu o forţă supraumană; el nu-şi cunoaşte forţa animală, dar, chiar murind, îşi păstrează puterea de a ucide, printr-o simplă îmbrăţişare.

În imensul corpus de texte ale ciclului arthurian, un alt eveniment esenţial îşi află locul în ziua unei mari sărbători consacrate ursului: încercarea spadei magice, simbol al suveranităţii. Înfiptă într-o nicovală, cel care va reuşi s-o scoată va deveni rege legitim. Izbutind să extragă arma din soclul său, ceea ce nu i-a reuşit nici unui alt senior sau cavaler, tânărul rege Arthur îndeplineşte acest ritual de trecere, se face recunoscut drept fiu al regelui Uter Pendragon şi devine suveranul regatului Logres (alias, al marii Britanii). Mai mulţi autori medievali situează acest episod de Crăciun; alţii, cu patruzeci de zile mai târziu, de Intrarea în Biserică. Alţii spun că Arthur ar fi săvârşit isprava de două ori: de Crăciun şi de Intrarea în Biserică, pe 2 februarie. Or, în calendarul rural tradiţional, data de 2 februarie era ziua în care se celebra presupusa ieşire din hibernare a ursului: o sărbătoare însoţită de ritualuri deosebit de sălbatice şi transgresive. Pentru a le pune capăt, Biserica din Evul mediu timpuriu a trebuit să acţioneze în forţă şi să plaseze în aceeaşi zi o mare sărbătoare a lui Crist (Intrarea în Templu), o mare sărbătoare a Fecioarei (Binecuvântarea de după naştere) şi să creştineze o sărbătoare folclorică, cea a lumânărilor (Intrarea în Biserică). Toţi istoricii remarcă această legătură simbolică exemplară ce există între momentul în care ursul iese din hibernare şi cel în care tânărul Arthur, regele-urs, iese din umbră, se face cunoscut şi îşi poate începe domnia.

* * * * * * * *

Închei pe versurile poetului Mihai Beniuc (1907 – 1988), al cărui poem Dansează ursul românesc răscumpără cu brio kilometrii de versificaţie proletcultistă pe care i-a semnat:

Dansează ursul românesc
Oraşul râde şi petrece
Vuieşte-n chiot, urlă strada
Tot omul dă un ban când trece
Prin fața lui jucând parada.

Dansează ursul românesc
Prin nas i-au petrecut verigă
Şi tot mai mormăie urâtul
Mai mormăie dar nu prea strigă
Că-i trage cu veriga râtul.

Dansează ursul românesc
Şi blânda fiară fioroasă
E mare ridicată-n labe
Prin blana-i numeri coaste slabe
Dar nu se lasă, nu se lasă.

Dansează ursul românesc,
De două mii de ani dansează,
L-au prins de pui în miez de codru,
Hei, codrul ăla-l tot visează
Dar să mai scape nu e modru.

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG