Emilian Galaicu-Păun

Împuşcarea ursului Arthur, uriaşul mascul de 17 ani, în judeţul Covasna, de către un prinţ din Austria vânător de trofee cinegetice, m-a dus cu gândul la studiul istoricului francez Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, Cartier, 2007; din cele cca 450 de pagini ale cărţii, şase pun în legătură numele regelui Arthur cu cel al ursului (Arthur, regele-urs) – îngăduie-mi-se a rezuma două mici secvenţe grăitoare:

În Evul Mediu, legendarul rege Arthur era, alături de Carol cel Mare, principalul suveran pus în scenă de literaturile europene. Originea sa e neîndoielnic celtică, iar numele, identic cu al ursului, e desemnat de cuvântul art în irlandeză, artos în galică, arth în galeză, arzh în bretonă. În mitologia galeză şi irlandeză, străvechiul Arthur pare să fi fost un rege-urs, dacă nu chiar, asemenea zeiţei antice Artio, o divinitate ursină care s-a transformat într-un suveran legendar. În textele narative din Evul Mediu creştin timpuriu, această natură animală practic nu mai iese la suprafaţă. Şi mai discretă se arată în romanele curtezane scrise în limbile vernaculare din sec. al XII-lea şi al XIII-lea: majoritatea autorilor nu mai înţeleg schemele şi temele mitologice în jurul cărora s-a construit istoria regelui Arthur.

Marile romane clasice ale ciclului Cavalerii Mesei Rotunde nu-l prezintă niciodată pe regele Arthur drept un rege-urs, şi mai puţin ca pe un urs-rege. Cele câteva episoade în care intervine un urs nu-l privesc direct, astfel încât numele său este cel care-l înrudeşte cu animalul: „Numele Arthur, formulat în latină, rezinează asemenea celui al unui urs redutabil” (Geoffroi de Monmouth, Historia Britonum). Dacă în romanele cavalereşti Arthur nu se transformă niciodată în urs, şi nici nu înfruntă fiara într-o luptă corp la corp, textele literare lasă să răzbească câteva mărturii discrete cu privire la străvechea natură animală. Chiar dacă sărăcită, această mitologie a lăsat urme de neşters în tradiţiile orale şi în folclor. Exemplul cel mai patent se află în episodul legat de moartea regelui, povestit de mai multe romane, în special de cel mai cunoscut dintre ele, Mort de roi Artu (Moartea regelui Artur), text redactat de un autor anonim pe la 1200 – este cel mai frumos roman din Evul Mediu scris în franceză. Episodul în cauză se situează aproape de sfârşitul romanului: regele stă întins, grav rănit; unul dintre tovarăşii săi fideli, Lucan Paharnicul, se apropie de el plângând spre a-şi lua rămas-bun. Arthur se scoală, îl cuprinde pe Lucan şi-l „strânge atât de tare la piept încât îl sufocă, îi zdrobeşte inima şi-l ucide”. Eveniment straniu şi dramatic, inutil în economia naraţiunii, dar acre aminteşte că, la origine, regele Arthur este un rege-urs înzestrat cu o forţă supraumană; el nu-şi cunoaşte forţa animală, dar, chiar murind, îşi păstrează puterea de a ucide, printr-o simplă îmbrăţişare.

În imensul corpus de texte ale ciclului arthurian, un alt eveniment esenţial îşi află locul în ziua unei mari sărbători consacrate ursului: încercarea spadei magice, simbol al suveranităţii. Înfiptă într-o nicovală, cel care va reuşi s-o scoată va deveni rege legitim. Izbutind să extragă arma din soclul său, ceea ce nu i-a reuşit nici unui alt senior sau cavaler, tânărul rege Arthur îndeplineşte acest ritual de trecere, se face recunoscut drept fiu al regelui Uter Pendragon şi devine suveranul regatului Logres (alias, al marii Britanii). Mai mulţi autori medievali situează acest episod de Crăciun; alţii, cu patruzeci de zile mai târziu, de Intrarea în Biserică. Alţii spun că Arthur ar fi săvârşit isprava de două ori: de Crăciun şi de Intrarea în Biserică, pe 2 februarie. Or, în calendarul rural tradiţional, data de 2 februarie era ziua în care se celebra presupusa ieşire din hibernare a ursului: o sărbătoare însoţită de ritualuri deosebit de sălbatice şi transgresive. Pentru a le pune capăt, Biserica din Evul mediu timpuriu a trebuit să acţioneze în forţă şi să plaseze în aceeaşi zi o mare sărbătoare a lui Crist (Intrarea în Templu), o mare sărbătoare a Fecioarei (Binecuvântarea de după naştere) şi să creştineze o sărbătoare folclorică, cea a lumânărilor (Intrarea în Biserică). Toţi istoricii remarcă această legătură simbolică exemplară ce există între momentul în care ursul iese din hibernare şi cel în care tânărul Arthur, regele-urs, iese din umbră, se face cunoscut şi îşi poate începe domnia.

* * * * * * * *

Închei pe versurile poetului Mihai Beniuc (1907 – 1988), al cărui poem Dansează ursul românesc răscumpără cu brio kilometrii de versificaţie proletcultistă pe care i-a semnat:

Dansează ursul românesc
Oraşul râde şi petrece
Vuieşte-n chiot, urlă strada
Tot omul dă un ban când trece
Prin fața lui jucând parada.

Dansează ursul românesc
Prin nas i-au petrecut verigă
Şi tot mai mormăie urâtul
Mai mormăie dar nu prea strigă
Că-i trage cu veriga râtul.

Dansează ursul românesc
Şi blânda fiară fioroasă
E mare ridicată-n labe
Prin blana-i numeri coaste slabe
Dar nu se lasă, nu se lasă.

Dansează ursul românesc,
De două mii de ani dansează,
L-au prins de pui în miez de codru,
Hei, codrul ăla-l tot visează
Dar să mai scape nu e modru.

Interviu cu Laszlo Alexandru

Em. Galaicu-Păun: Acum 721 de ani, în ajunul Sfintelor Paşti, un bărbat tânăr pe nume Dante – personaj şi autor deopotrivă – pornea într-o călătorie iniţiatică, avându-l drept ghid, în Infern şi Purgatoriu, pe Virgiliu, şi urmând-o, în Paradis, pe Beatrice. În anul în care se împlinesc şapte secole de la moartea lui Dante (1265 – 1321), cărturarul clujean Laszlo Alexandru ne ghidează la rându-i prin lumea Divinei Comedii, într-un studiu monumental în 3 tomuri însumând 2200 de pagini, Lectura lui Dante, Cartier, 2020. Scurt pe doi: ce este Comedia (din 1555, Divina) lui Dante?

Laszlo Alexandru: Divina Comedie este o operă fără seamăn în istoria culturii europene, este “poemul sacru, la care și-au dat mîna și cerul și pămîntul”, a cărui împlinire i-a luat autorului “atîția ani” și l-a “stors de vlagă”, fiindcă nu-i o glumă să faci sinteza informațiilor din numeroase domenii ale cunoașterii, din Antichitate și Evul Mediu: mitologia, istoria, filosofia, teologia, politologia, geografia, mentalitățile și obiceiurile - și să pui totul într-o formă poetică “blindată”: fiecare vers să aibă 11 silabe, să rimeze de trei ori și să se grupeze în terține, iar tot poemul să se întindă pe 14.230 de versuri. Ca să pricepi un asemenea “monstru” de erudiție, înfășurat într-un asemenea munte de sensibilitate, ai nevoie de un ghid, de un intermediar. Nici un cititor normal nu e în stare să acopere mental, în profunzimea lecturii solitare, o astfel de experiență, ce se ia la întrecere cu infinitul. Drumul spre universul dantesc se străbate mai ușor cînd ești pilotat de un cunoscător, așa cum Dante a fost condus de Virgiliu și Beatrice. Însă, ca prin farmec, îți dai seama după o vreme, cînd izbutești să avansezi în lectura versurilor, că treptat ai devenit nu doar mai inteligent, prin ascuțirea și rafinarea gîndirii, ci și mai bun, prin lepădarea de păcate înfiorătoare, pedepsite acolo prin metodele cele mai ingenioase, închipuite vreodată de gîndirea umană, și prin îmbrățișarea virtuților înălțătoare, răsplătite prin imaginile poetice și reflecțiile cele mai sublime.

Em. G.-P.: Omul aflat nu doar „la mijlocul vieţii sale”, ci şi la o răscruce de drum, e în căutarea mântuirii, dar se vede silit să înceapă prin a coborî în Infern (or, se ştie de la Jean-Paul Sartre: „Infernul sunt alţii”). Este o proiecţie a minţii lui Dante, Infernul? Sau îl ia de-a gata din gândirea teologică a Părinţilor Bisericii?

L.A.: Infernul dantesc are la temelie modelul aristotelic de configurare și cuprinde trei mari zone. În primele cercuri, mai aproape de suprafață, stau incontinenții, cei care nu și-au putut stăpîni poftele și instinctele: dorința de cunoaștere în absența divinității (“frumoasa școală” și “nobilul castel”, cu personalitățile culturale din cîntul IV), iubirea nelegitimă, incestuoasă (umbrele izbite de furtună din cîntul V), mîncăii, zgîrciții și risipitorii etc. A doua treaptă de păcat, mai gravă, îi cuprinde pe violenți: față de alții (ucigași), față de ei înșiși (sinucigași), față de Dumnezeu (defăimători, sodomiți, cămătari). A treia treaptă, cea mai teribilă, îi include pe înșelători, adică păcătoșii care își folosesc inteligența, darul primit de la Dumnezeu, pentru a comite nelegiuiri (sfătuitorii de înșelăciune, semănătorii de vrajbă, falsificatorii de aur, trădătorii de rude și de patrie, de oaspeți și binefăcători). Proiecția Infernului dantesc este o sinteză între gîndirea filosofică antică, reflecția teologică medievală și ierarhia morală a poetului.

Em. G.-P.: „Purgatoriul apare, în ideologia religioasă, aproape odată cu Dante…” – te rog să dezvolţi această idee, din care a ieşit a doua cantică a Comediei, Purgatoriul.

L. A.: Cînd s-a născut Dante, în 1265, Purgatoriul încă nu exista. A apărut nouă ani mai tîrziu, la Conciliul de la Lyon, din 1274, pentru că teologii, nemulțumiți de configurația binară, bine-rău, Hades-Cîmpiile Elizee, au ținut să inventeze și să impună un spațiu intermediar, al penitenței și răscumpărării posibile. Iar Dante este cel care îl pune în scenă, din punct de vedere poetic. Îi conferă învelișul estetic cel mai minuțios structurat, cel mai logic explicat și cel mai impresionant filosofic. Așa se face că, după Dante, n-a mai existat un proiect artistic demn de luat în seamă, în acest domeniu. El a preluat, aproape de la zero, un concept proaspăt, abia apărut, și l-a epuizat estetic, spunînd despre el tot ce se putea. Purgatoriul lui Dante este un munte uriaș, situat pe globul pămîntesc, la antipodul Ierusalimului, care trebuie urcat pieptiș de toți cei care aspiră la mîntuire. Invers decît într-o expediție lumească, unde cu cît ne apropiem de vîrf, cățăratul e tot mai dificil, încît pe culme ajung doar marii alpiniști, oamenii încăpățînați, dificultatea din Purgatoriu apare la pornire: este o mare încercare de voință să te pui în mișcare, pe calea lepădării de propriile convingeri (greșite), să renunți la orgoliul care te țintuiește cu greutatea lui pe fața pămîntului, să accepți smerenia deschiderii spirituale către lume, care te înalță. Dar, după ce ai descoperit - prin regrete și suferință - acest traseu, nimic nu mai poate sta în calea ascensiunii.

Em. G.-P.: „Al treilea ţinut e traversat, prin urmare, în zbor de călătorul Dante…” – iată încă o mare inovaţie dantescă, despre care te-aş ruga să ne vorbeşti.

L. A.: După coborîrea în Infern și urcarea în Purgatoriu, vine zborul din Paradis. Pentru ca protagonistul Dante, cu mintea lui de om, să priceapă tainele mîntuirii, este nevoie de un spațiu de trecere, convențional, iar acesta este format din nouă ceruri succesive, pe care el le străbate în zbor, călăuzit de Beatrice, femeia iubită. Cum poate însă un om să zboare în Evul Mediu? Iată o întrebare la care autorul răspunde pe cale spirituală. Păcatele ne trag în jos, ne apropie de Lucifer și de măruntaiele pămîntului. Însă, pe măsură ce ne lepădăm de ele, devenim mai ușori, imponderabili, și este “logic” să țîșnim spre Creatorul nostru, spre iubirea primordială care ne așteaptă în vîrful universului. După depășirea celor nouă ceruri, care sînt însă doar o butaforie, o construcție artificială, personajul Dante – și noi, împreună cu el – pătrunde(m) în ținutul abstract al Empireului, care nu constituie un loc delimitat cu precizie, în univers, dimpotrivă, este o întindere în afara spațiului și a timpului, structurată sub forma unui imens amfiteatru (văzut din interior), sau a unui imens trandafir (văzut din exterior). Pe treptele/petalele sale, la diverse niveluri de beatitudine, stau personaje celebre din istoria omenirii, care și-au binemeritat mîntuirea. Deasupra tuturor se află Dumnezeu, înconjurat de nouă cercuri de îngeri, creațiile sale care-i stau mai aproape, fiindcă cel mai mult le îndrăgește. Iar între petalele trandafirului și spațiul divin, cohorte de mii și mii de îngeri și duhuri fericite zboară, ca albinele, în sus pentru a transporta cîntecele de slavă și recunoștință adresate Creatorului, și în jos, aducînd “mierea” iubirii divine către toți cei care o așteaptă cu însetare.

Probabil că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le descoperim, citind capodopera lui Dante Alighieri, dincolo de pasajele izolate, de mare virtuozitate artistică, rămase la fel de proaspete și după 700 de ani, dincolo de personajele impresionante, care ne pun pe gînduri, este ipoteza că universul nostru este un loc armonios, întemeiat pe iubirea primordială. De asemeni faptul că această afecțiune germinativă continuă și azi să plăsmuiască noi și noi suflete unice, împinsă numai de un sentiment generos și dezinteresat. Grația divină este, mai mult decît un impuls spontan, rezultatul gîndirii, care se caută pe sine și este gîndită gîndindu-se, și ajunge, ca rezultat al introspecției autotelice, să rîdă și să iubească. A citi o carte – pentru a înțelege taina universului – poate fi un gest de mare însemnătate.

* * * * * * * * *

LASZLO Alexandru s-a născut în Cluj. Profesor de italiană la Colegiul Naţional “George Bariţiu” din Cluj. Doctor în Filologie al Universităţii “Babeş-Bolyai”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A publicat articole, studii literare, eseuri, polemici şi traduceri în reviste culturale din România (Bucureşti, Bistriţa, Brăila, Cluj, Constanţa, Craiova, Iaşi, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Tîrgu Jiu, Tîrgu Mureş), Statele Unite, Israel, Germania, Italia.

Cărţi: A. Literatura română: 1. Între Icar şi Anteu, 1996. 2. Orient Expres, 1999. 3. Grîul şi neghina, 2002. 4. Criticul literar Nicolae Manolescu, 2003, 2009. 5. Vorbind (cu Gheorghe Grigurcu şi Ovidiu Pecican), 2004. 6. Toate pînzele sus!, 2005. 7. Viceversa! Polemici pro şi contra lui Paul Goma, 2009. 8. Muzeul figurilor de ceară, 2009. 9. Viaţa de zi cu zi, 2011. 10. Exerciţii de singurătate, 2012. 11. Tutti frutti, 2013. 12. Uriaşe lucruri mici, 2014. 13. Stări de spirit, 2018. 14. Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul”, 2019. B. Limba-literatura italiană: 1. Dicţionar italian-român, 1999. 2. Dicţionar practic italian-român şi român-italian, 2003. 3. Dicţionar italian-român, român-italian, 2006, 2016. 4. Memorator de limba italiană. Gramatică practică, 2007, 2015, 2018. 5. Prin pădurea întunecată. Dialoguri despre Dante (cu Ovidiu Pecican), 2011; în versiune italiană: Per la selva oscura. Dante parlato (con Ovidiu Pecican), 2013, 2021. 6. A revedea stelele. Contribuţii la studiul operei lui Dante, 2013, 2018. 7. Antologia di letteratura italiana per le scuole, 2018.

Traduceri: A. Din franceză în română: 1. Romain Gary, Ai toată viaţa înainte, 1993, 2006, 2013, 2020. 2. Raymond Queneau, Zazie în metrou, 2001, 2004, 2008. 3. Raymond Queneau, Sîntem mereu prea buni cu femeile, 2005. 4. Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, 2009. B. Din română în italiană: 1. Omaggio a Dinu Adamesteanu, 1996 (colaborare). 2. Laszlo Alexandru-Ovidiu Pecican, Per la selva oscura. Dante parlato, 2013, 2021. 3. Gelu Hossu, Il Card. Iuliu Hossu. Spirito della Verità, 2019. C. Din italiană în română: 1. Luigi Accattoli, Karol Wojtyla. Omul sfîrşitului de mileniu, 1999. 2. Renzo Allegri, Padre Pio. Omul speranţei, 2001, 2002, 2011. 3. Umberto Eco, A spune cam acelaşi lucru. Experienţe de traducere, 2008. 4. Giovanni Papini, Dante viu, 2009. 5. Patrizio Trequattrini, Furio, 2010. 6. Patrizio Trequattrini, Şantajul, 2011. 7. Andrea Tornielli - Domenico Agasso jr., Sfaturi prietenești de la Papa Francisc. Cuvinte care ne ajută să trăim mai bine, 2017. 8. Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an, volumul 1, Șalul negru, 2019. 9. Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an, volumul 2, Viața goală, 2019. 10. Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an, volumul 3, Țopăiala, 2020. 11. Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an, volumul 4, Bărbatul singur, 2020. 12. Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an, volumul 5, Musca, 2021. 13. Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an, volumul 6, În liniște, 2021.