Pentru mulţi cetăţeni moldoveni anul 1999 se asociază cu restanţele la salarii şi pensii de câte 5-8 luni, deconectarea haotică a curentului, devalorizarea leului, scumpirile în lanţ. Plus la toate, o gâlceavă politică ce nu se mai termina.
Criza financiară din Rusia nu doar că a sărăcit şi mai tare marea majoritate a populaţiei, dar şi a demonstrat o dată în plus cât de dependentă de Moscova este economia Republicii Moldova.
Presa a scris că reformele promovate în acel an s-au făcut, mai degrabă, la presiunea Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale, reprezentanţii cărora nu mai credeau în vorbe goale şi condiţionau transferul de bani printr-o listă de legi ce urmau a fi adoptate.
Într-o ţară în care incertitudinea devenea un mod de a fi, mii de specialişti continuau să ia calea pribegiei în ţări ce le-ar asigura locuri de muncă şi i-ar ajuta să-şi hrănească familiile.
Chiar dacă autorităţile au declarat la finele anului că au încheiat privatizarea în masă (circa 50-60% din patrimoniul de stat), fiind lăudate pentru deetatizare de către unele instituţii internaţionale, acest lucru nu s-a resimţit în buzunarele oamenilor de rând.
Introducerea leului a redus din inflaţie, dar nu a dus la stabilizarea economiei, aşa cum a promis noua-veche guvernare că va face în timp de doi ani.
Ruinarea întreprinderilor, creşterea galopantă a preţurilor şi întârzierea salariilor au continuat, iar motivele erau aceleaşi – devalorizarea continuă a rublei şi cerşirea ei de la Moscova.
Războiul de la Nistru, blocada economică şi energetică din partea Rusiei şi penuria au caracterizat cel de-al doilea an de independență.
Puciul de la Moscova din noaptea de 18 spre 19 august i-a luat prin surprindere pe decidenții politici de la Chişinău. Conducerea ţării a convocat două şedinţe speciale ale Parlamentului, ultima, la 27 august, dedicată votării declarației de independență