Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:20 0:00
Link direct

Adagiul „Nimic nou sub soare” este ispititor, nu însă și adevărat. Nu se pot nega elementele de noutate ale experimentelor mesianic revoluționare din veacul XX, deși ele sunt, firește, legate de constelații ideatice care le-au precedat și le-au inspirat. Totalitarismul s-a născut în condițiile de neo-barbarizare europeană și globală generate de Primul Război Mondial. Istoricul Eric Hobsbawm a vorbit despre această erupție a barbariei în cartea sa The Age of Extremes. A fost expresia unor stări de malaise, disperare, frustrare, debusolare, dezrădăcinare la nivelul unor largi straturi sociale. A predicat omogenizarea completă a corpului politic și a respins tradiția drepturilor omului și cetățeanului. A pretins că rezolvă toate problemele sociale, economice și morale prin declanșarea unui război civil internațional menit să culmineze prin dispariția vechii ordini și geneza uneia noi.

Asistăm azi la o nouă ofensivă împotriva valorilor liberale, contestate de partidele-mișcări totalitare. Mă refer, desigur, la islamismul revoluționar, dar și la putinism. Civilizația burghez-liberală este contestată cu aceeași ferocitate cu care era atacată, în anii ’20, Republica de la Weimar. Se dispută proiectul Luminilor, intelectuali celebri susțin revoluții obscurantiste. Ne întâlnim cu un nou nihilism situat la confluența dintre relativismul post-modern, pe de-o parte, și pasiunea utopică resuscitată.

Nu e vorba de comunismul clasic, ci mai degrabă de un construct eclectic, așa cum este ceea ce Alain Besançon numește la pensée Poutine. Motive fasciste se contopesc cu mituri neo-leniniste. Neo-totalitarismul este baroc și negativist, se definește, mai presus de orice, prin faptul că este anti-. Obsesiile sale sunt anti-liberalismul, anti-occidentalismul, anti-americanismul și antisemitismul. Rămâne de văzut care vor fi avatarurile acestei erupții a resentimentului politic, dar putem afirma fără teamă că greșim că nu ne aflăm nicicum în apropierea a ceea ce Francis Fukuyama, un gânditor din școala straussiană (a fost studentul lui Allan Bloom), anunța acum mai bine de un sfert de veac drept iminent și inevitabil—sfârșitul Istoriei.

Totalitarismul s-a dorit un răspuns definitiv la problema salvării imanente, hic et nunc, ca „salt din imperiul necesității în acela al libertății”. Cum problema rămâne una insolubilă, totalitarismul nu poate fi considerat definitiv defunct. Neo-nihilismul cauterizează simțul moral, promite aventuri eroice și deschide poarta pentru revenirea unor demoni pe care îi credeam înfrânți.

Pe de altă parte, nihilismul, într-un sens mai filosofic, înseamnă că nu există obiective morale și niciun bine sau rău absolute. Această idee vine de departe în timp și transcende relativismul cultural modern înspre adâncimi și întunecimi sondate până acum, din păcate, de prea puține ori.

Faimoasa declarație a lui Nietzsche, probabil scrisă în 1884, cum că „Totul este fals! Totul este permis!” stipulează cu o concizie uluitoare realitatea fundamentală a unei lumi în care nimic nu mai este sacru sau interzis. Nietzsche a crezut că realitatea unei lumi desacralizate începea să apună peste conștiința culturii occidentale la sfârșitul secolului al XIX-lea. „Ceea ce relatez”, spunea el, „este istoria următoarelor două secole. Descriu ceea ce va veni, ceea ce nu mai poate fi împiedicat să vină astfel: sosirea nihilismului”. Nietzsche a considerat că tipul de „cunoaștere nefericită” care poate fi extras din această lume dionisiacă și fără limite fusese cel mai bine sintetizat într-o remarcă a bătrânului satir Silenus: „Ce-i cel mai bine pe lume este de neatins pentru noi: să nu fim născuți, să nu fim, să fim nimic. Dar al doilea lucru bun pentru tine este să —mori cât mai curând”. Această disperare care rezultă din experiența unei lumi fără limite și sens stă la baza a ceea ce mai târziu a numit, din ce în ce mai des, nihilism.

Nietzsche a descris nihilismul ca pe „cel mai straniu dintre toți oaspeții”, ca având multe forme și simptome, dar i-a localizat originea în căutările platonice și creștine ale adevărului, mai ales apariția uneia din virtuțile cardinale: probitatea intelectuală sau onestitatea—în germană, Redlichkeit (vezi și Karl Jaspers). A fost tocmai voința unei cunoașteri ca adevăr cea care a dus finalmente la recunoașterea minciunii culturii și limitărilor ei.

Sau, cum chestiona tot el în Voința de putere: „Ce anume înseamnă nihilism? Înseamnă că cele mai înalte valori se devalorizează pe sine”.

Dincolo de bețiile ideologice
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:53 0:00
Link direct

André Glucksmann s-a ferit, pe cât posibil, în timpul vieții de excesul expunerii mediatice, a preferat conferințele intelectuale seratelor mondene, iar atunci când realitățile politice deveneau urgente, știa să fie prezent fără tăgadă. În anii ’80 a semnat toate manifestele de solidaritate cu disidenții din blocul sovietic. Se știa despre Glucksmann, ca și despre Jean-François Revel și Eugène Ionesco, că vor semna fără ezitare orice protest împotriva autocrațiilor decrepite din Est. Am în față, când scriu aceste rânduri, un număr din revista alternativă de cultură Agora (redactor-șef Dorin Tudoran, redactori Paul Goma, Michael Radu și subsemnatul). Este vorba de volumul al treilea, primul număr pe anul 1990. Colegiul de redacție: Eugène Ionesco, președinte de onoare; Alain Besançon, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Kazimierz Brandys, Vladimir Bukovski, Marta Caraion, Matei Cazacu, Matei Călinescu, Andrei Codrescu, Ioan Petru Culianu, Midge Decter, Milovan Djilas, François Fejtő, Victor Frunză, André Glucksmann, Virgil Ierunca, Marie-France Ionesco, Ghiță Ionescu, Monica Lovinescu, Ion Negoițescu, Virgil Nemoianu, Juliana Geran Pilon, Daniel Pipes, Lucian Raicu, Jean-François Revel, Josef Škvorecký, Géza Szőcs, Gáspár Miklós Tamás, René Tavernier, Ion Vianu. Nu cred că e nevoie să insist. Important, aici și acum, este că André Glucksmann a fost alături de cei care au refuzat să îngenuncheze.

André Glucksmann a fost deopotrivă un om al generației ’68 și unul al generației care a știut să se despartă de bețiile ideologice ale radicalismului utopic. Deziluzia sa aparține istoriei intelectuale a secolului XX și poate fi încadrată în ceea ce s-a numit sindromul zeului care a dat greș (The God that Failed). Cum tulburător scria marele sociolog Daniel Bell, fiecare generație a cunoscut propria experiență a Kronstadt-ului, deci a imensei dezamăgiri în raport cu eșecul utopiei și cu transformarea paradisului ideal în infernul real: Kronstadt însuși, în martie 1921, ororile colectivizării forțate și Holodomor, masacrul de la Barcelona în timpul Războiului Civil spaniol, procesele-spectacol de la Moscova, Pactul Molotov-Ribbentrop din august 1939, Raportul Secret al lui Nikita Hrușciov din februarie 1956, zdrobirea Revoluției maghiare, suprimarea Primăverii de la Praga, interzicerea Solidarității și proclamarea Legii Marțiale în Polonia în decembrie 1981.

Kronstadt-ul lui André Glucksmann a fost rezultatul șocului trăit în timpul și după citirea Arhipelagului Gulag. Pentru filosoful francez nu putea să existe justificare, oricât de răsucită dialectic, oricât de întortocheată metafizic, pentru lichidarea a zeci de milioane de oameni în numele unui proiect ideologic nesăbuit și aberant. După 11 septembrie 2001, André Glucksmann a scris una dintre cărțile cele mai inteligente moral în legătură cu neo-totalitarismul islamist: Dostoievski în Manhattan. A înțeles că fenomenul terorist contemporan își are rădăcinile în nihilismul radical antiliberal al posedaților lui Dostoievski, un nihilism fundamental demonic. Orice încercare de a aboli distincțiile dintre Cetatea divină și Cetatea umană duce obligatoriu la fundamentalism terorist. Aceasta este lecția cea mare a noii filosofii în varianta ei cea mai sinceră și credibilă, și pe care a întruchipat-o André Glucksmann. Nu, nu a fost un DJ al gândirii, cum a scris malițios și disprețuitor Cornelius Castoriadis, altminteri un gânditor demn de tot respectul, la apariția volumului Les Maîtres-Penseurs. Nu a practicat exhibiționismul ideilor, ci arheologia lor. L-am întâlnit la București, în februarie 1990, la sediul Grupului pentru Dialog Social. Erau acolo, dacă îmi amintesc bine, Anca Oroveanu, Andrei Cornea, Gabriel Liiceanu, Thomas Kleininger și alți prieteni. S-a discutat despre revoluțiile din Est, în general, și despre cea română în particular. Am dialogat despre simulacrul de justiție numit procesul Ceaușescu. Nu mai țin minte detaliile argumentării, dar am fost sedus de logica impecabilă a intervenției filosofului francez. Hannah Arendt scria că atunci când gândirea și acțiunea se despart, spațiul libertății este periclitat. În cazul lui André Glucksmann, gândirea și acțiunea s-au contopit exemplar.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG