Spre deosebire de alți conducători comuniști și de atâția revoluționari de salon, Guevara și-a luat în serios convingerile, plătind în final cu prețul vieții pentru ele. Din acest punct de vedere, există o similitudine între destinul său și cel al Rosei Luxemburg. I-a detestat pe comuniștii pro-sovietici, care la rândul lor, nu au mișcat un deget să-l susțină în suicidara expediție boliviană. A fost în final trădat de țăranii din munții unde își făcuse baza, deci tocmai de cei pe care își propunea să-i elibereze, fără să-i pese dacă aceștia doreau acest gen de „dezrobire”. A fost pseudo-izbăvitorul abandonat și trădat de cei pe care credea că venise să-i mântuiască.
Tezele guevariste despre revoluția mondială erau impregnate de un voluntarism extrem și de romantism politic iresponsabil. În scrisoarea trimisă reuniunii Organizației Tricontinentale, Guevara proclama necesitatea de „a crea două, trei, multe Vietnamuri”. Întâlnirile din 1964 cu Tito și cu Mao l-au dezamăgit, ambii lideri părându-i insuficient de pasionați de pregătirea marelui incendiu revoluționar planetar. „Nu-l uitați pe acest mic condottiere al veacului al XX-lea”, le scria Guevara părinților săi în martie 1965, în momentul când pornea ultima și marea sa aventură în căutarea Fetei Morgana a unei revoluții imposibile.
A fost un mare inadaptat, unul dintre acei misfits pe care, dacă am fi hegelieni, am spune că Istoria Universală îi folosește atunci când își urmează secreta serpentină teleologică. Unul dintre poemele sale favorite era „Către Hristos” de León Felipe. Dar în faimosul „Mesaj către Organizația Tricontinentală” (în 1967, deci în anul morții sale, acum cinci decenii), Che nu exalta iubirea, ci ura „ca factor al luptei, care îl împinge pe om dincolo de limitele naturale ale condiției umane și îl convertește într-o mașină de ucis eficientă, selectivă și rece”. Acesta era drumul către Omul Nou: extazul crimei glaciale, al cruzimii de clasă, justificată ideologic. Scria cândva Aragon: „Ochii albaștri ai Revoluției strălucesc cu o cruzime necesară”.
Moartea lui Guevara în octombrie 1967 a marcat înfrângerea unei întregi paradigme revoluționare bazată pe focarul insurecțional drept imaginar catalizator al unei revoluții izbăvitoare. Pentru Che, trei erau condițiile succesului unui asemenea foco: mobilitatea constantă, vigilența constantă, neîncrederea constantă. Idealizarea țărănimii sărace drept subiect al unei revolte cataclismice, suspiciunea în raport cu ceea ce, pe urmele lui Lenin, Guevara disprețuia drept „cretinism parlamentar”, oroarea în raport cu „filistinismul burghez”, internaționalismul mistic, plăsmuirea unui umanism apocrif în care scopul final, presupus imaculat, justifica utilizarea celor mai crude mijloace (care puteau să-i displacă personal, dar pe care nu le-a reprobat niciodată, spre deosebire de Rosa Luxemburg), fetișizarea violenței ca instrument al unei purificări universale, iată care sunt liniile esențiale ale marxismului lui Guevara.
A fost cruciatul a ceea ce Octavio Paz a definit drept ateologia totalitaria. De ani de zile, fiica sa, Aleida, cutreiera lumea ținând prelegeri despre Che. La o asemenea manifestație în Italia, după ce a semnat tricouri cu poza lui Guevara, a aflat că tinerii participanți erau de fapt fasciști. „Ei nu știu nimic despre el”, a spus fiica lui Che. Ori poate că știu…
